Am in casuta de mail un mesaj ale carui subintelesuri imi colcaie slobode prin minte nedandu-mi pace. Expeditorul epistolei electronice – care este de fapt o invitatie la destrabalare nocturna in compania berilor blonde cu spumele trecute pe bigudiuri – este o mai veche cunostinta care nu mai pridideste sa recidiveze in emiterea de pilde din ciclul “refelatii de weekend”.

Am sa expun public, cu consimtamantul autorului – care nu este, dar sper sa apara (consimtamantul, nu autorul), doar chintesenta mesajului si anume urmatoarea fraza:

“Sa ne ajute Dumnezeu sa mancam frunze din teiul ala din fata carciumii.”

Deci… Invocand divinitatea, autorul viseaza la reintoarcea noastra la conditia de larve. Suntem mult prea mici pentru a ne impotrivi trecerii inexorabile a timpului, motiv pentru care metamorfozarea, sau mai degraba transcenderea, la stadiul de insecte ne va face sa avem o alta perceptie asupra timpului. “Mustile de-o zi” ale lui Eminescu si “larvele din insectar ce duhnesc a alcool” ale lu’ autorul nostru.

Motivul teiului denota linistea, impacarea cu sinele, asumarea destinului. De remarcat si imixtiunea termenilor de natura profana, precum “carciuma”, care eludeaza vadit sensul pios al mesajului. La fel putem evidentia si cu cata usurinta poate da nastere unei afirmatii laice prin definitie, facand uz de termeni cu caracter bisericesc.

Care este de fapt acceptiunea acestor spuse? Sunt oare doar o simpla nascocire sau pe aici se ingramadesc se iasa la iveala raspunsurile marilor intrebari ale omenirii? Mie imi pare o incantatie care, o data spusa, va provoca un lant de fisuri in cutia Pandorei.

Toate raspunsurile ni le poate oferi chiar el, chiar Mos Craciun. Daca nu mosul, macar betivul din el. Ii multumim in avans.