Daţi-mi o armă nucleară şi vă fac o Românie luminoasă. Episodul ENEL.

• Frustrări din cartier, Promo •

Prefaţă:

România nu este o ţară. România este o aglomeraţie de maimuţe care merită tot ce li se întâmplă. Una din mariile rotaţii din hypermarketuri (deseori, cea mai mare) este kilogramul de BANANE.

Capitolul I:

Sunt un consumator casnic de energie electrică. Livrarea curentului o datorez celor de la ENEL dar şi instalaţiei electrice din casă, montată în 1982. Pe 21 octombrie am primit factura ENEL în valoare de 600 lei (aproximativ), reprezentând şi costurile regularizării indexului pentru un an. Ca un bun plătitor ce sunt, am achitat-o.

Capitolul II:

Data stelară 6 Noiembrie 2010. Undeva, în galaxia Maimuţelor Electrice, sistemul computerizat al societăţii ENEL elibera factura numărul 0MF 11094397, în valoare de 1624, 24 lei. Consumul pentru luna conţinută în factură apare înregistrat în sistemul primatelor galactice în cuantum de 3953 Kwh (media lunară în ultimii patru ani fiind de aproximativ 100 Kwh). Factura este împachetată şi trimisă către boul de consumator. Către mine.

Capitolul III:

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu când mă gândesc că am plătit regularizarea aia de 600 de lei îmi dau seama că, involuntar, am făcut un pact cu mine. Am spus că începând din acel moment voi da indexul lunar, fie la tel verde (de care am aflat mai târziu, pentru că sunt un bou şi nu pot ţine pasul cu tehnologia), fie la tanti/nenea care îţi dezmiardă dimineţile de sâmbătă cu „luuuminaaaaaa!” (urmat de cioc-cioc în uşă). Gândindu-mă mai bine, atunci nu eram acasă şi am ratat urletul acela suav. Dar am sunat la numărul de telefon lăsat de domnul respectiv (atunci s-a nimerit să fie un nene) şi i-am comunicat indexul citit de mine (5307 Kwh, mai exact, adică un plus faţă de luna anterioară de 121 Kwh). Menţionez că nu am probleme cu văzul şi sunt stăpân pe acţiunile mele. Eh, amintiri…

În ziua de 21 noiembrie 2010, am desfăcut factura numărul 0MF 11094397, aterizată în acea zi în cutia poştală. Mi-aduc aminte şi acum sunetul strident produs în ţeasta mea de semnele de întrebare din ce în ce mai numeroase, care-şi căutau o ieşire către exterior. După ce am turnat pe gâtlej aproximativ un litru de apă, mi-am şters sudoarea de pe frunte şi lacrimile din cur, am pus mâna pe telefon şi am sunat la call-center (începusem să mă învăţ cu evoluţia din jurul meu). O voce mai puţin tremurândă ca a mea s-a făcut auzită la celălalt capăt al firului:

„-Bună ziua, numele meu este #¤”%#%&, cu ce vă pot ajuta?

-Bună ziua, mă numesc Boul de consumator casnic şi am o problemă cu ultima factură.

-Ce anume?

-Mi-a fost trecut indexul greşit.

-Cum aşa?”

A fost un moment de cumpănă. Chiar, cum aşa? Eu de ce nu m-am întrebat asta? Ce voi răspunde acum? Brusc, am avut senzaţia că sunt într-un univers paralel, unde reprezentanţii ENEL sunt oamenii perfecţi iar eu sunt consumatorul cel mai prost: le dau indexuri greşite, mă plâng tot timpul, fac reclamaţii peste reclamaţii. Un gând suav, de altfel.

„-Păi, cum aşa… Am transmis indexul colegului dvs. prin telefon şi l-a trecut greşit.

-Sigur l-aţi citit bine?

-Da, sunt mai mult decât sigur.

-Păi, în acest caz, eu nu vă pot ajut. Trebuie să mergeţi la centrul de care aparţineţi, faceţi o reclamaţie şi vă vor trimite pe cineva să citească indexul iar apoi se reglează.

-Am înţeles…

-Altceva?”

Am închis înainte să urez foarte multă muie angajatului model cititor de index.

Capitolul IV:

În data de 26 Noiembrie am reuşit să fac reclamaţia , cu număr de înregistrare cu tot, urmând să aştept telefonul magic, cel care să mă readucă în normalitate în relaţia cu cei de la ENEL (termenul era de maxim 30 de zile). Evident, eram la a treia încercare, primele două dăţi nereuşind decât să stau vreo oră la coadă şi să urmăresc tensionat lupta pentru  teritoriul filialei între maimuţele ce formau coada. Mai lipsea vocea Sandei Ţăranu pe fundal şi totul era exact ca la Teleenciclopedia. M-am întrebat atunci care ar fi fost efectul aruncării unei banane în mijlocul acelei gloate.

De curiozitate, l-am sunat pe nenea ăla să-l pun la curent cu deranjul produs. „Se mai întâmplă, dom’le! Eram şi eu răcit.”. Sper să răcească iar şi să nu-şi mai revină niciodată.

Capitolul V:

După cele 30 de zile scurse anost, timp în care am avut telefonul lipit de mine inclusiv la duş, ca nu cumva să ratez telefonul şansei vieţii mele, mi-am luat inima în dinţi şi am apelat din nou serviciul de call center. Mi-am pus şi eu nişte întrebări vis-a-vis de neplata acelei facturi contestate şi întreruperea furnizării de energie electrică. Am fost asigurat că fiind o factură contestată, nu se va folosi această procedură. Şi că să aştept cuminte în continuare până va veni zânul cititor de index să-mi regeleze factura. Ce să fac? Mi-am mai pus nişte fân în iesle şi am privit în continuare în ţeavă. Ca boul.

Capitolul VI:

În data de 29 ianuarie 2011 am primit Preavizul numărul 1300243993 (emis pe 19.01.2011) prin care eram înştiinţat că pe data de 04.02.2011 mi se va întrerupe furnizarea energiei electrice din cauza neplăţii facturii numărul 0MF 11094397, în valoare de 1624,24 lei. Factura contestată. Cea pentru care nu trebuia să fiu debranşat. „Mii de pule!”, mi-am spus, gândindu-mă dacă e bine să plâng. Mi-am propus ca lunea următoare de dimineaţă să fiu la prima oră la filiala ENEL pentru a-mi detona încărcătura de dinamită.

Capitolul VII:

Luni dimineaţă (31.01.2011), la ora 8.30 am vrut să-mi părăsesc grajdul pentru a merge la ENEL (fac 10 minute până acolo). Nu am putut să ies din casă. Cumva, iala se stricase. Cumva, am vrut iar să plâng. Cumva, mi-am dat seama că mai bine mănânc banane în locul fânului. Abia la ora 11 am ajuns la ENEL. Nu am stat, speriat de maimuţele care în continuare se luptau pentru teritoriu. Şi erau multe! Oricum, nu aveam banane la mine, deci experimentul meu era sortit amânării.

Capitolul VIII:

Miercuri, 02 februarie 2011. La ora 8.30 eram la filiala ENEL din Pantelimon. 8.30 este ora începerii programului. Nu am înţeles de ce maimuţele ocupau deja teritoriul de acolo. Multe maimuţe. Iar nu aveam banane. Şi nici fânul nu mi-l luasem. M-am aşezat la coadă.

După aproximativ 3(trei) ore, am ajuns primul la coadă. Câte emoţii! Urmam să le cunosc pe doamnele acelea din spatele monitorului, urma să le vorbesc! Vai, sunt un norocos! Mi-am dat geaca jos, pentru a nu transpira şi mai abundent.

„-Bună ziua…

-Bună ziua, care-i problema?

-Păi, uitaţi, am avut o factură greşită, am contestat-o, mi-a venit preaviz de debranşare…

-Aaa, staţi aşa, că nu sunteţi singurul. Daţi factura. Aşa… Aşa… Aşa… Gata!

-Gata ce?”

(m-am uitat pe ceas, trecuseră două minute. 3 ore pentru două minute…)

„-Păi, am trecut aici la creanţe că aveţi factura contestată şi că nu trebuie să fiţi debranşat. Ştiţi, colegii mei verifică întodeauna stadiul creanţelor înainte să meargă pe teren şi să debranşeze consumatorii. La dumneavoastră am trecut că nu trebuie, deci nu vă faceţi griji.”

Aş dori să mulţumesc părinţilor, prietenilor, bunului Dumneazeu, fanilor, pentru norocul care m-a lovit în acele clipe. În sfârşit, nu trebuia să-mi fac griji. Deja, eram relaxat şi mă puteam gândi la altceva. De exemplu, cum să fabric o armă nucleară.

„-Mda… Păi, şi cum rezolvăm, totuşi, cu cititul indexului? Nu puteţi trimite pe cineva să-l citească?

-Nu.

-De ce?

-Pentru este o firmă care se ocupă de asta.

-Aha… Un contact, ceva?

-Nu.

-Clar.

-Uitaţi, le-am dat mail şi lor să vină să vă citească indexul. Altceva?

-Nu.”

Ba da, mai era ceva. Muriţi!

…Ajuns la muncă, mi-am dat seama că povestea asta m-a costat vreo trei zile de concediu. Mă întreb cine or fi părinţii lui nenea ăla, denaturaţii naibii, care nu l-au învăţat cum să se ferească de răceală. Aş dori să le trimit nişte banane prin curier (dar şi progeniturii lor, cel care a decis că „se mai întâmplă” să-ţi baţi joc de consumatorul bou). Iar apoi, după ce voi fabrica arma nucleară o să ofer ţării un viitor luminos. Că eu s-ar putea să rămân fără lumină.

Epilog:

De astăzi mănânc banane.

Planşeta maimuţelor

• Frustrări din cartier, Promo •

Am urmărit aseară spectaculosul recital de autogoluri al celor de la CFR Cluj, în meciul cu Bayern Munchen. Abia azi am aflat că scorul final a fost 3 la 2 pentru nemţi, şi nu 2 la 1, aşa cum am remarcat eu. Ai dracu’ nemţii ăştia, muncesc şi-n somn…

Nu vreau să comentez în niciun fel conţinutul tehnic al confruntării pentru că nu mă pricep. Las asta în seama colegilor mei, academicienii, respectiv a domnului Bilă, şef la Departamentul Sportiv Semi-Forza Steaua al Revistei Cioburi. Ce mi-a sărit în ochi, în schimb, nu a fost o petardă sau vreo brichetă din tribune, ci tocmai atmosfera făcută de spectatori precum şi diferenţa de mentalitate dintre ai lor şi ai noştri. Şi, inevitabil, mi-aduc aminte de recentul „derby” dintre Dinamo şi Steaua. Mi-aduc aminte nu de meciul în sine, destul de anost, ci de confruntarea susţinută cu multă abnegaţie de suporterii celor două echipe. Mai exact, tradiţionalele lupte de maimuţe.

Nu am să înţeleg niciodată (şi nu cred că este ceva de înţeles) ce scurt-circuite se produc între sinapsele celor doi sau trei neuroni aflaţi sub scalpul ultraşilor. Pe lângă faptul că partea sportivă a unui meci, adică partea interesantă şi importantă, nu excită prea mult receptorii atrofiaţi ai gibonilor amintiţi mai sus, nici măcar ideea că ar putea să-şi umple mecla cu sânge nu-i ţine departe de stadion. De fapt, tocmai asta cred că este şi ideea, să împartă nişte picioare şi pumni, asezonaţi puternic cu „muie” şi „sugi p#la”. Imaginile de la tv vorbesc de la sine.

Soluţia de curăţare a suporterilor-paraziţilor oferită de Jandarmerie nu este una tocmai eficientă. Adică dă rezultate pe moment dar nu de lungă durată. O soluţie optimă şi eficientă ar fi cazarea maimuţelor în taberele militare din Afganistan. Acolo, îmbrăcaţi, hrăniţi şi înarmaţi corespunzător (mai ceva ca la mă-sa natură acasă), băieţii responsabili cu scandalul în şi pe lângă stadioane vor putea să pună în aplicare toate metodele de scuipat, înjurat, fut#t bocanci în gură şi pumni în nas, plus că vor avea bonus şi arma cu gloanţe adevărate.

Îmi doresc să stau aşezat confortabil pe un scaun de pânză, privind liniştit cum la 15 metri în faţa unui vehicul de recunoaştere se deplasează un grup de ultraşi, îmbrăcaţi militar şi transpirând abundent. Apoi, când vor călca pe mina amplasată de talibani, să-mi iau acuarela şi să încerc să nimeresc cât mai bine roşul acela care va ţâşni în toate părţile. Toate astea, cu Ilie Dobre în căşti, la emisiunea Fotbal minut cu minut.

Românii, trendul şi maimuţele

• Idei fertile, Jumătatea plină, Promo •
bikininews-beamonkeycontest9091
În România de astăzi, dacă nu asculţi manele, dacă nu îţi plac micii, berea la PET în exces, mizeria din faţa blocului, budele pline cu căcat şi miros de clor înseamnă că nu te integrezi. Dacă nu suporţi glumele de 2 lei de pe stradă, flegmele sonore, bădăranii care pipăie femeile în tramvai şi cei care se pişă pe garduri în văzul tuturor înseamnă că eşti cu nasul pe sus, că vrei prea multe de la cei de lângă tine.
Da, suntem puţini cei care ne revoltăm, care reacţionăm la ce se întâmplă în jur. Comunismul, după cum spunea Bilă în editorialul său, a lăsat urme adânci în mentalitatea românului, afectând curajul, bunul simţ şi dorinţa de mai bine. Suntem puţini cei care dorim să trăim decent, care dorim curăţenie, politeţe, siguranţă pe stradă. Tot puţini suntem cei care ne dorim mai mult şi care nu suntem fascinaţi de false valori.

Deşi poate părea fără speranţă o luptă inegală între “cei mulţi” şi “cei puţini” cred că putem privi lucrurile şi din altă perspectivă fără a risca să ne minţim. Cred că purtătoarele de cercei papagal şi burtoşii de neam prost, deşi mulţi pot fi uşor influenţaţi. Masele, în general, cu cât sunt mai omogene cu atât sunt mai uşor de manipulat. Comportamentul consumerist al concetăţenilor noştri este uşor manipulabil. Ca dovadă a acestui fapt avem tipologiile de consumator de mall, de hypermarket, de bere – mici – manele, de maşini bengoase, etc. Suntem o naţie căreia îi place să se dea mare, avem în sânge “show-off-ul”, briz-briz-urile sunt mai importante decât tencuiala casei care stă să cadă peste noi. Mâncăm pe pâine trendurile. Suntem cunoscători de brand-uri de milioane deşi mâncăm jumări pe pâine. Stăm în chirie într-o garsonieră din Berceni şi avem la scară Merţ nu ştiu de care. Ce îi face pe oameni să renunţe la confortul de zi cu zi în favoarea unei maşini cu 200 de cai putere? Ce îi face pe oameni să renunţe la confort pentru un telefon ultimul răcnet care oricum se va devaloriza în următoarele 6-12 luni?

Cred că oamenii, maimuţe sau nu, vor să fie altfel decât ceilalţi. Cred că oamenii vor să fie recunoscuţi, apreciaţi, vor să devină modele. Din păcate, marea majoritate nu sunt decât nişte maimuţe care imită ceea ce văd sau aud la ceilalţi, nefiind în stare să creeze, să inoveze sau să îmbunăteţească ceea ce primesc de la cei din jur. De aceea, în micul creier pe care îl deţin aceştia, diferenţa dintre ei şi ceilalţi poate fi făcută doar de cantitate. Eu am case mai multe şi mai mari, am mai multe femei şi mai frumoase, eu beau mai mult şi băuturi mai scumpe, merg în vacanţe mai lungi, mai scumpe, mai departe de ţară, am maşină mai mare, mai scumpă, recent apărută. Valoarea obiectelor nu mai este dată de utilitatea lor, de valoarea pe care o pot produce. În schimb valoarea este dată de cantitate, de renume şi mai ales de raritatea obiectului în aria în care trăieşte respectiva maimuţă.

Ei bine, repetând, suntem “puţini”. Suntem o raritate. Aceasta este partea plină a paharului realităţii româneşti. Avem un uriaş potenţial pentru a deveni un trend. Şi de ce nu? Cu siguranţă nu putem învăţa maimuţele principiile unei convieţuiri civilizate. De ce n-am folosi chiar acest comportament primitiv de imitare şi de acumulare a tot ceea ce este rar, nou, ieşit din comun. Trebuie să recunoaştem: sunt ieşite din comun bunul simţ, altruismul, politeţea, discreţia. De ce nu am face din acestea un brand. Haideţi să ne branduim. Haideţi să ne creem o imagine elitistă. Să fim noul trend românesc. Să rupem gura târgului, zic.

Vor dori să fie ca noi, se vor călca în picioare să ne privească, ne vor aplauda când vom pleca dimineaţa la muncă şi ne vor lăsa să stăm pe scaun în metrou. Imaginaţi-vă numai, vor opri manele de pe mobil pe stradă când vor trece pe lângă noi şi îşi vor întoarce ochii în jos, privindu-şi ruşinaţi şlapii.

Haideţi, măcar pentru ultima imagine, şi tot ar merita…

De ce atâta vrajbă între noi?

• Brusturi media •

    Ştire de senzaţie mediocră: două maimuţe s-au căsătorit într-o ceremonie tradiţională, în India. Stăpânii celor două primate au organizat evenimentul cu mare fast, chemând toţi sătenii la dănţuială, au făcut chiar şi invitaţii pentru nuntă, ne spune sursa media. Şi mai adaugă dumnealor că nu ar fi băgat în toptanul de ştiri şi aceste rânduri, dacă ceremonia nu era realizată pentru maimuţici. Cu alte cuvinte, uau, ce chestie, domnule, uite ce se întâmplă pe la alţii! Îmi permit să nu mă mir.
   Ştirea „beton” de mai sus este un fapt banal pe meleagurile mioritice, populate majoritar de oiţe, de unde şi descrierea. Numai eu am întâlnit în drumul spre cutia de chibrituri tip bloc, unde locuiesc, câteva „ceremonii” de unire a destinelor unor maimuţe. Întocmai ca suratele din India, erau îmbrăcate în haine colorate şi ghirlande de flori, costumaţie tradiţională de altfel. Şi a lor, şi a stăpânilor. Alaiul se plimba prin tot cartierul, îndeosebi între scara de bloc şi pavilioanele din faţa scării iar muzica era auzită de toată jungla urbană din vecinătate. Există şi invitaţii scrise, şi petrecere în toată regula. Singura diferenţă este la numele mirilor, pe care cu siguranţă nu-i cheamă Chambati şi Ramu, ca pe cei doi din India, însă dat fiind obiceiul primatelor româneşti, sunt şanse ca la un moment dat să existe în arborele genealogic şi aceste nume.
   Religia hindu spune că oamenii care îşi manifestă dragostea faţă de animale vor fi răsplătiţi cu aceeaşi monedă de zeităţi. Pe această cale, facem un apel către forurile religioase din România să înceapă o campanie de anulare a legislaţiei care interzice nunta dintre blocuri. Sperăm, astfel, că bărbosul suprem va fi mai atent cu noi, nu?