O femeie din Suceava şi-a înjunghiat copilul pentru că cerea de mâncare.
Cel mai probabil femeia a vrut să-i taie pofta de mâncare.
Asociaţia Pro-Sindrofia
„Diseară o sa avem musafiri, ştiţi ce aveţi de făcut” era îndemnul cel mai motivant de a face curăţenie temeinică în vremurile tare demult trăite. Trentenarilor sihaştri, holteilor votivi şi corporatiştilor neînsoţiţi, „a avea musafiri” sună depresiv. A face o marţi, sună altfel.
Ceaiuri dansante le zicea prin liceu – sau chindii – cum era vorba în partea mea de lume.
După care, în facultate, ne-a pălit iniţiativa de a face „chefuri”. De ce azi? Pentru ca e marţi (Salut Robert!). Şi s-a perpetuat, cât timp a existat colectivul. După care a urmat perioadă corporatistă şi ascensiunea către… pe treptele sociale… saaau. Nu ştiu ce evul mediu a avut loc, dar o vreme buna parcă n-a mai existat asa ceva, sau mi-s amintirile voit estompate.
Conceptul a reieşit la suprafaţă cu diverse arome: Marţea cu scorţişoară (când era timp de vin fiert), Marţea de joi (când în marţea de marţi era rost de patinoar), Marţea cu mujdei (sau Şalăul dansant), Marţea în deplasare. Indiferent de zi, dacă programul extra-profesional, preferinţele culinare sau idiosincraziile sociale coincid proporţional cu cheful de viaţă, se poate declara marţi.
Conceptul este simplu şi îl puteţi experimenta oricând lipsa de fiţe şi pofta de nou-gătit se reunesc în ceea ce, de multe ori se numeşte, socializare offline. Cum se ajunge la ea (mail, facebook, sms, porumbei călători) este irelevant, totul e să fie.
Şoptitul până la limita spartului de timpane când se dezbate cine este criminalul din Mafia, genunchii înghesuiţi în jurul mesei la năvala peste saramură, stropii de salivă ale aproapelui la o discuţie înflăcărată de al treilea pahar de vin, tot ce înseamnă atingere, căldură, transpiraţie umană, muzică, sporovăială fără vreun obiectiv şi alte încântări de senzori. Aia e.
Adică o reuniune de lumi, care, printr-o întâmplare sau alta au ceva in comun. Restul e trecut drept marca înregistrată.
De ce e nevoie musai:
1. Spaţiu pentru manifestare.
Dacă într-o garsoniera au intrat 18, sau în 3 camere tot atâţia, e clar că mai mult de bucătărie şi sufragerie (în ordinea asta) nu va fi nevoie.
2. Lista de ingrediente.
Asta se comunică în scris confirmiştilor iar fiecare va aduce aportul aproximativ ergo-distant, fără să spargă puşculiţa.
3. Reţeta
Asta e mereu secretă, anunţacul o dictează indirect prin lista de ingrediente. Daca mixezi fără discernere ce scrie la punctul doi, sigur nu te descurci să intuieşti despre ce va fi vorba: dovlecei, chipsuri, lipii libaneze, piept de pui, mango, suc neacidulat, bere, morcovi, caşcaval, castane, praz, vin de casa, usturoi.
4. Adunarea, creşterea suspansului, demistificarea, completarea cu noi-veniţi, ultrajul papilelor şi descătuşarea limbii în ghiduşii sociale adecvate.
Ce scrie mai sus.
5. Deznodământul
Înainte de ruperea tradiţionala a uşii se asigură temeinic că tot gunoiul e sub preş, vasele sunt în zona chiuvetă-blat-masă din bucătărie.
Cine n-a priceput conceptul să mă sune. După care iar evul mediu.
Max
În Drumul Taberei, la Casa Myt
Într-una din zilele trecute, bucurându-mă de razele unui soare îndelung aşteptat, m-am lovit brusc de ţipetele ăluia mic de sub inimă. Fiind ora prânzului, am spus că îi accept ifosele şi, mai mult decât atât, o să-l îndop cu nişte bucate. Şi când colo, ce să vezi? Tocmai treceam prin dreptul unui local iar mirosul de mâncare m-a poftit să intru.
Înăuntru am găsit o atmosferă caldă, liniştită, lume puţină. Era ora amiezii, e poate de înţeles. Mă aflam în Casa Myt, un restaurant aflat la început de Drumul Taberei, mai exact la numărul 4. Mi-am aşezat kilogramele la prima masă, mai la geam, bucuros încă de faptul că soarele mângâia uşor capitala. A durat cam 10 minute până am primit un meniu, deşi mai erau doar două mese ocupate, însă acest răgaz mi-a dat prilejul să observ ceea ce ţinea de estetica restaurantului.
Casa Myt aduce puţin a pub, puţin a club de jazz, puţin a rustic, cu mult lemn, cu instrumente atârnate de pereţi. Mi s-a părut destul de fain compartimentat, împărţit, practic, în patru zone, fără a da senzaţia de aglomerare. Fiind gol la ora aia, oricum nu se punea problema vreunei senzaţii de acest gen. Pe fundal se auzea un jazz-funk, nici prea tare, nici prea încet iar eu deja mă gândeam la somnul care urma să mă fure după masă…
Şi iată că am primit şi meniul. Bucătăria destul de variată (italienească şi românească în principal) deşi preţurile săreau un pic peste medie. Am comandat (o ciorbă de văcuţă şi pulpe la grătar cu piure de cartofi) şi m-am pus pe aşteptat. Iar comanda, să nu fiu faţă-palidă, nu a durat mult. Chiar rezonabil. Iar porţiile au fost medii, cu mâncare gustoasă.
Dacă aveţi drum prin restaurantul Casa Myt, e bine să aveţi pregătiţi nişte bănuţi la voi pentru că ciorbele sunt 7,5 lei (cea de burtă e 9,5 lei), pizza variază între 15 lei şi 27 lei. Vinurile sunt între 29 şi 76 de lei, apa plată la 500 ml costă 5 lei iar berea Ursus la sticlă 5,5 lei. De fumat, se fumează, există reţea gratuită wireless iar vara se pare că se plantează şi o terasă la drum. Servirea nu excelează dar nici nu deranjează şi măcar pentru o masă şi un pahar liniştit de vorbă, Casa Myt merită încercată.
Taxa de Fast-Fut
Nici n-a început bine anul şi guvernul s-a gândit să mai rupă de la gura cetăţeanului şi să rotunjească puţin obrăjorii bugetului rahitizat de ubicua criză. Îngrijorat chipurile de produsele nesănătoase de care abuzează consumatorul autohton, Ministerul Sănătăţii îşi ia inima în dinţi şi tablele cu aditivi alimentari la subraţ şi decide să introducă Taxa Fast-Food.
Servită sub ambalajului trendului global anti-junk-food, ideea prinde. Dacă ne mai gândim şi la invazia de produse fast-food de pe piaţa românească şi dacă ne mai uităm şi la ţingăii post-decembrişti pe care nu i-ar cuprinde nici pantalonii lui Hopa-Mitică, am zice că o astfel de iniţiativă este chiar binevenită. Dar de ce-a trebuit guvernul să ia o astfel de măsură şi să o servească ca pe o pastilă împotriva obezităţii în condiţiile în care previziunile pentru 2010 taie din start pofta de mâncare a majorităţii consumatorilor? Nu era mai bine să se spună franc că e nevoie de bani la buget?
Dacă e să privim această măsură în contextul crizei economice actuale, este ca şi cum viţelul ar fi sfâşiat de lupi în timp ce ciobanul are grijă să-i dea să mestece boului în devenire doar nutreţ de cea mai înaltă calitate.
Acuma, dacă tot intră în vigoare o astfel de lege, sper eu ca măcar mecu’ de la Unirii să se închidă. Ştiu, sunt răutăcios. Dar atunci să vedem unde dracului îşi mai dă întâlnire lumea în Bucureşti.
Pofta mare!
Restaurant Excalibur, între medieval şi prezent românesc
Am tot auzit de la unii şi de la alţii de un restaurant unde se mănâncă excelent, la preţuri rezonabile şi, ca o aroganţă medievală, fără tacâmuri. Mă rog, multă lume era încântată numai de această idee, de reîntoarcere la obiceiuri lăsate în istorie, într-o atmosferă care chiar redă acele vremuri trecute. Ca atare, ne-am luat inima în dinţi şi am purces către locul cu pricina, să vedem dacă povestea este adevărată.
Am ajuns pe bulevardul Mihail Kogălniceanu nr. 3, la restaurantul Excalibur. Am aflat că mai există încă unul în Bucureşti, pe strada Academiei dar şi la Târgu Mureş, pe strada Revoluţiei. Noi l-am testat doar pe cel menţionat prima dată. Cu o foame în glandă mai ceva ca a oştenilor întorşi de la cruciade, am intrat pe holul strâmt şi scăldat în semi-întuneric, păşind cu grijă de teama vreunei capcane pusă la cale de păzitorii medievali ai hrubei. Am ajuns, în cele din urmă, în încăperea din subteran, unde ne aştepta în linişte o atmosferă cu tentă medievalo-cavalerească, după vorbă, după port. Şi după miros, decoruri, amabilitate. Mesele mari, din lemn masiv, săbiile şi steagurile de pe pereţi, cărămida cu un fin strat de mucegai, piatra de pe jos, tavanul pictat cu imagini reprezentând scene de luptă sau diferite figuri ostăşeşti medievale, toate acestea dau impresia unui local care se înscrie în categoria celor cu tematică amestecată de rustic, istoric şi cavaleresc. Muzica se potrivea peste acest peisaj, fiind aleasă bine (am remarcat la un moment dat Loreena McKennitt şi Blackmore’s Night).
Să nu uităm de ce ne-am adunat, totuşi…Intraţi în restaurantul Excalibur am ochit masa rezervată telefonic, în cursul aceleiaşi zile, am chemat domniţa care servea în cârciumă şi am purces cu primul rând de beri. Pe masa de lemn erau aranjate farfurii de lut, şerveţele în suport din acelaşi material ca farfuriile şi trei cupe cu mujdei de usturoi, destul de îmbietor, având în vedere şi foamea care ne măcina stomacul. Berile erau servite în halbe, tot de lut, fără toartă. Deşi aflat în subteran, aerul părea destul de încins, mai ales că la ora la care venisem noi mai era o singură masă ocupată. Exista şi un aparat de aer condiţionat care, însă, nu mergea. Între timp s-a mai adunat lume, căldura s-a simţit şi mai tare iar fumul de ţigară atinsese limita dintre suportabil şi „hai să ieşim afară”. Foamea, în schimb, ne ţinea încătuşaţi în pivniţă, cu ochii aproape scurşi pe bucatele cioplite în meniu.
Meniul, destul de variat, plin de carne în majoritatea sa şi având nume adaptate locului, nu făcea altceva decât să mărească cantitatea de bale căzute pe cămaşă. Iată câteva exemple:
Cina Regelui Arthur:
Cârnaţi subţiri, ciolan afumat fiert, cartofi regali auriţi cu brânză, varză, mix de legume, măsline, portocale, cocktail de fructe, banane, roşii, castraveţi .
La tabăra vânătorilor, pt. 4-5 persoane:
Coaste prăjite, pulpe de pui prăjite, aripi de pui prăjite, cartofi regali auriţi, varză, mix de legume, măsline, roşii, castraveţi, mere, banane, portocale.
La masa regelui, pt. 6-8 persoane:
Doi pui grill, ficat de pui în bacon, cotlet, ceafă, cârnaţi, ciolan afumat, coaste prăjite, aripi de pui, cartofi regali auriţi, varză, mix de legume, măsline, roşii, castraveţi, portocale, banană, kiwi.
Foarte îmbietor, cel puţin la citire. Comanda fiind dată, ne-am pus pe aşteptat. Şi am tot aşteptat, aşa cum cavalerii aşteptau sfârşitul bătăliei. Berea a tot curs, fumul s-a tot îngroşat, aerul s-a încins iar mâncarea încă se lupta cu bucătarul. A trecut mai bine de o oră până când, într-un final, bucatele au sosit sub ochii noştri înroşiţi de foame şi de fum. Şi dă-i ospăţ…
Acum, s-o zicem pe aia dreaptă, între scris şi gătit era o diferenţă. Platourile pe care le-am luat ne aşteptam să fie mai consistente, luându-ne după spusele meniului. Plus că bucătarul nu a ezitat să arunce o cantitate de cartofi care ar fi hrănit o familie de somalezi un an întreg. Mâncarea a fost gustoasă dar nu a respectat întocmai cele anunţate clienţilor. O notă proastă şi pentru promptitudinea domniţei care ne servea şi care, din câte am remarcat, era singură pe tarla. De asemenea, aerisirea mi s-a părut proastă, în condiţiile în care localul era plin. Preţurile sunt peste medie, toaletele nu le-aş cataloga tocmai îngrijite iar pentru cei care nu se pot despărţi de internet, nu există wireless.
Una peste alta, restaurantul Excalibur este un local cu o tematică bine definită dar având veşnica intervenţie a elementului românesc, mai ales când vine vorba de a respecta nişte reguli. Mâncarea, deşi nu coincide 100% cu ceea ce ne îmbie meniul, este foarte bună şi, măcar o dată, merită trăită experienţa. Dacă nu, nu.
Să mâncăm bine!
Când vizităm un orăşel nu prea vizitat şi cu resurse limitate pentru locuitorii săi, nu ne aşteptăm să descoperim cluburi/baruri/cafenele/restaurante prea bine reprezentate. Mă refer la faptul că ne-am aştepta ca servirea, sortimentul de băuturi/mâncăruri şi decorul unor astfel de locaţii ar lăsa de dorit şi cu siguranţă nu ar răspunde unor standarde fiţoase.
Ei bine, se pare că subsemnatul s-a înşelat în această privinţă. Nu mică mi-a fost mirarea când, în urma unei vizite în oraşul Făgăraş, am descoperit că provincia poate bate la poponeţ cu lejeritate fumurile capitalei. Este vorba despre restaurantul “The Corner” poziţionat foarte inspirat la etajul I al unui bloc în buricul Făgăraşului, cu vederea spre cetate. Faţada – vitrină dă către piaţa centrală a oraşului iar seara oferă o privelişte perfectă pentru a admira mersul încet al oraşului. Deşi intrarea în restaurantul propriu-zis este oarecum neobişnuită – practic o intrare într-un bloc – bunul simţ şi atenţia chelneriţelor te bine-dispun încă de la intrare. Acestea sunt completate de bunul-gust al decorului şi atenţia pentru frumos ale întregului restaurant. Amabilitatea este la ea acasă iar serviciile sunt ireproşabile. Într-adevăr se poate spune că beneficiezi de toată atenţia fără a ţi se sufla în ceafă iar recomandările privind meniul, deşi nu profi la cel mai înalt nivel, sunt de foarte mult bun simţ şi fără a fi susţinute cu insistenţă agasantă ca în alte localuri.
Deşi m-aş fi aşteptat ca restaurantul, în cazul în care ar fi fost descoperit în Bucureşti, să practice nişte preţuri piperate, am fost uimit să descopăr că preţurile sunt cel puţin rezonabile. Astfel, pentru o masă în două persoane am achitat 100 de lei. Bacşişul ţine de mâna fiecăruia, deşi trebuie să menţionez că am lăsat mai mult de clasicul 10% tocmai datorită serviciilor excelente şi prezenţei agreabile a chelneriţei. De asemenea, am observat că modul de raportare la client era generalizat, toţi angajaţii comportându-se ireproşabil.
Poate vă întrebaţi cu ce ne-am potolit foamea. Ei bine iată: ciorbiţă de văcuţă cu tot tacâmul (adică smântână, ardei, pâine de casă caldă, etc) – 2 porţii; pui cu lămâie şi miere garnisit cu piure; pui cu ciuperci în sos de vin alb cu anghinare and something (nu mai ştiu cum îi spune – specialitatea bucătarului din acea săptămână); salate de bureţi muraţi; o sticlă de vin alb demisec Sauvignon Blanc, Domeniile Segarcea, 2008. Muzica şi antrenul din partea casei. Deşi poate pare puţin, pentru un mâncău ca mine, porţiile au fost mai mult decât suficiente şi nu am mai putut răspunde afirmativ la recomandările de desert. De asemenea, trebuie să spun că bucătarul – să-i spunem Moise – a făcut minuni cu bucatele care ne-au amuţit pentru aproximativ 1 oră.
În încheiere, vă recomand ca – în cazul unei treceri prin Făgăraş – să nu rataţi această haltă pentru stomacul şi buna voastră dispoziţie. Recomand o vizită seara, în linişte şi cu oraşul la picioare. Adresa: Bdul Unirii, Bloc 1, mezanin, Făgăraş. Mai pe scurt, Centrul Civic Făgăraş, The Corner.
Restaurant Sergiana, o recomandare pe cinste
Zilele acestea paşii mi-au fost călăuziţi către Braşov, în ciuda ploii şi, probabil, mânat de dorul de casă. Oraşul arăta bine, chiar şi într-o zi fără soare, semn că pot exista oameni mai gospodari decât media pe ţară în anumite oraşe din România…Având un deosebit respect faţă de stomac, am căutat de îndată să-i ofer desfătare, în momentul în care a început să dea semne de agitaţie. Şi am nimerit bine.
Pe strada Mureşenilor 27, unde înainte era Groapa cu Bere, se află acum Restaurant Sergiana, locaţie care încă mai păstrează neatinsă de penibil imaginea bucătăriei tradiţionale româneşti. M-am hotărât să intru în acest loc, ştiind reputaţia predecesorilor. Intrarea nu abundă în simboluri şi imagini iar odată ce ai pătruns dincolo de uşă calea te îndrumă către pivniţă, acolo unde se află amenajat restaurantul. Drept în faţă se deschide salonul nefumătorilor, îmbrăcat în lumina şi aranjat cochet, fără a epata în vreun fel. Noi am ales spaţiul dedicat celor cu viciul tutunului, aflat imediat în stânga. Împărţit în mai multe saloane şi salonaşe, cu un număr de mese cât să nu creeze senzaţia de înghesuială, pătrează izul de pivniţă veche, deşi este renovat discret. Pereţii şi tavanele arc sunt pavate cu cărămidă iar podeaua şi mobilierul sunt din lemn. Din loc în loc, în câte o oază de lumină aşezată potrivit, se iveşte un mic aranjament rustic, în ton cu atmosfera. Ospătarii (domni şi domniţe) sunt îmbrăcaţi în straie populare şi au zâmbetul lipit pe faţă. Ne aşezăm.
Meniul este o adevărată desfătare a gusturilor şi vorbelor. Aproape fiecare fel de mâncare este botezat într-o formă veche, păstrând involuntar o legătură cu trecutul. Dau câteva exemple: „Cerbul chierdut în ogradă, 10 inşi vor ca să-l vadă”, „Ceaunul lu’ Tuşa, proptit în varză şi mălai”, „Curcan cu chieptar afumat şi ghiftuit cu brânză dulce”, „Ciolan de porc alcătuit cu fusui”, „Cumetrie la tigaie”, „Clătite degerate” şi multe altele. Mă opresc aici pentru că simt nişte averse de ploaie prin cavitatea bucală. O domnişoară amabilă ne-a întrebat ce-am dori să gustăm la masă după care, în aproape zece minute, s-a şi întors cu ciorbele. Într-adevăr, a durat vreun sfert de oră până a îndrăznit să ne dea bineţe. Eu am servit ciorbă de varză cu afumătură, excelent făcută şi primită de stomac. Să nu uit, în minutele de aşteptare, din partea casei am primit o farfurie de jumări cu ceapă roşie, cât să ne întărâte foamea. La felul doi am pus capac zilei, cu chiu cu vai reuşind să dăm gata jumătate din mâncare. Nota, vă rog…
Recomand Restaurantul Sergiana, pentru cine are drum prin Braşov, pentru ospitalitate, atmosferă şi calităţile bucătarului. Nu vă faceţi griji pentru portofel pentru că vă ţine (patru persoane, servind câte două feluri de mâncare, salată şi băutură se descurcă cu 100 lei). Dar aveţi grijă, doar cei experimentaţi pot termina două feluri…Am remarcat aerisirea foarte bună în zona fumătorilor şi temperatura constantă păstrată de pereţii pivniţei. Se pot servi şi vinuri alese, berile fiind limitate la doar câteva mărci. Nu există wireless (chiar şi semnalul telefonului fiind destul de greu de păstrat) dar cine are nevoie de aşa ceva acolo? Voie bună să fie, căci poftă cu siguranţă voi avea şi a doua oară!