Teorema Fundamentală a Asemănării (T.F.A)

   “Manelele are linii melodice foarte melodioase şi foarte bine gândite ca şi conţinut pe linie melodică. Iar pentru cei care nu iubesc manelele, eu nu am nimic cu nimeni, dar ar trebui să fie lăsaţi în pace şi cei care ascultă manele, să nu mai fie acuzaţi că dacă asculţi manele eşti ţigan”, a spus Guţă citat din preaminunatul ziar Click.

    Matematic, pentru o mică demonstraţie vom folosi Teorema Fundamentală a Asemănării (T.F.A) varianta Pinguin.

   Luăm una bucată triunghi ABC  – denumit generic Manelişti. În punctul A se află guru maneliştilor – Guţă . Astfel, dacă ducem o paralelă la latura (BC), atunci cele două triunghiuri sunt asemănătoare.  Numim latura MN linia de fineţe melodică  dintre maneliştii columbieni şi restul maneliştilor.  Aceasta linie fină, nu face decât să demonstreze că sunt la fel. Arapini sau nu, oriunde am muta fineţea în planul ABC tot manelişti sunt. Doar dacă extrapolăm şi mutăm punctele M si N în locul B si C, atunci totul se va tulbura.

    Un caz aparte ar fi cel al celor care ascultă manele obligaţi de decibelii şi nesimţirea celor care aparţin suprafeţei ABC. În acest caz, dacă asculţi manele nu înseamnă că eşti ţigan şi nici manelist. Eşti doar cu nervii întinşi la maxim. Şi DA, ar trebui să fim lăsaţi în pace!.

 

Pinguinulfurios.

 

TFA - P

Românii, trendul şi maimuţele

bikininews-beamonkeycontest9091
În România de astăzi, dacă nu asculţi manele, dacă nu îţi plac micii, berea la PET în exces, mizeria din faţa blocului, budele pline cu căcat şi miros de clor înseamnă că nu te integrezi. Dacă nu suporţi glumele de 2 lei de pe stradă, flegmele sonore, bădăranii care pipăie femeile în tramvai şi cei care se pişă pe garduri în văzul tuturor înseamnă că eşti cu nasul pe sus, că vrei prea multe de la cei de lângă tine.
Da, suntem puţini cei care ne revoltăm, care reacţionăm la ce se întâmplă în jur. Comunismul, după cum spunea Bilă în editorialul său, a lăsat urme adânci în mentalitatea românului, afectând curajul, bunul simţ şi dorinţa de mai bine. Suntem puţini cei care dorim să trăim decent, care dorim curăţenie, politeţe, siguranţă pe stradă. Tot puţini suntem cei care ne dorim mai mult şi care nu suntem fascinaţi de false valori.

Deşi poate părea fără speranţă o luptă inegală între “cei mulţi” şi “cei puţini” cred că putem privi lucrurile şi din altă perspectivă fără a risca să ne minţim. Cred că purtătoarele de cercei papagal şi burtoşii de neam prost, deşi mulţi pot fi uşor influenţaţi. Masele, în general, cu cât sunt mai omogene cu atât sunt mai uşor de manipulat. Comportamentul consumerist al concetăţenilor noştri este uşor manipulabil. Ca dovadă a acestui fapt avem tipologiile de consumator de mall, de hypermarket, de bere – mici – manele, de maşini bengoase, etc. Suntem o naţie căreia îi place să se dea mare, avem în sânge “show-off-ul”, briz-briz-urile sunt mai importante decât tencuiala casei care stă să cadă peste noi. Mâncăm pe pâine trendurile. Suntem cunoscători de brand-uri de milioane deşi mâncăm jumări pe pâine. Stăm în chirie într-o garsonieră din Berceni şi avem la scară Merţ nu ştiu de care. Ce îi face pe oameni să renunţe la confortul de zi cu zi în favoarea unei maşini cu 200 de cai putere? Ce îi face pe oameni să renunţe la confort pentru un telefon ultimul răcnet care oricum se va devaloriza în următoarele 6-12 luni?

Cred că oamenii, maimuţe sau nu, vor să fie altfel decât ceilalţi. Cred că oamenii vor să fie recunoscuţi, apreciaţi, vor să devină modele. Din păcate, marea majoritate nu sunt decât nişte maimuţe care imită ceea ce văd sau aud la ceilalţi, nefiind în stare să creeze, să inoveze sau să îmbunăteţească ceea ce primesc de la cei din jur. De aceea, în micul creier pe care îl deţin aceştia, diferenţa dintre ei şi ceilalţi poate fi făcută doar de cantitate. Eu am case mai multe şi mai mari, am mai multe femei şi mai frumoase, eu beau mai mult şi băuturi mai scumpe, merg în vacanţe mai lungi, mai scumpe, mai departe de ţară, am maşină mai mare, mai scumpă, recent apărută. Valoarea obiectelor nu mai este dată de utilitatea lor, de valoarea pe care o pot produce. În schimb valoarea este dată de cantitate, de renume şi mai ales de raritatea obiectului în aria în care trăieşte respectiva maimuţă.

Ei bine, repetând, suntem “puţini”. Suntem o raritate. Aceasta este partea plină a paharului realităţii româneşti. Avem un uriaş potenţial pentru a deveni un trend. Şi de ce nu? Cu siguranţă nu putem învăţa maimuţele principiile unei convieţuiri civilizate. De ce n-am folosi chiar acest comportament primitiv de imitare şi de acumulare a tot ceea ce este rar, nou, ieşit din comun. Trebuie să recunoaştem: sunt ieşite din comun bunul simţ, altruismul, politeţea, discreţia. De ce nu am face din acestea un brand. Haideţi să ne branduim. Haideţi să ne creem o imagine elitistă. Să fim noul trend românesc. Să rupem gura târgului, zic.

Vor dori să fie ca noi, se vor călca în picioare să ne privească, ne vor aplauda când vom pleca dimineaţa la muncă şi ne vor lăsa să stăm pe scaun în metrou. Imaginaţi-vă numai, vor opri manele de pe mobil pe stradă când vor trece pe lângă noi şi îşi vor întoarce ochii în jos, privindu-şi ruşinaţi şlapii.

Haideţi, măcar pentru ultima imagine, şi tot ar merita…

Specialităţi nocturne în luna lui cuptor

Vara, cu-ale sale călduri diurne ce pândesc a cocoţa mercurul pe gradaţiile termometrelor dincolo de primele 40 de grade, pe plus, ale lui Celsius, şi-a intrat deja în drepturi. Forfota oraşului, care începe înainte ca lumina să inunde orizontul îmbâcsit şi se amplifică la apariţia primelor raze ale unui soare ce nu se mai satură să se încoroneze zilnic, la amiază, se topeşte, stoarsă de vlagă, la adăpostul unei nopţi parcă neputincioase. Blocurile de beton par nişte mici monştri răpuşi, ce caută disperat să-şi refacă forţele, adulmecând fiece briză de aer mai rece, prin ferestrele larg deschise ca nişte imense nări. Doar adânc, în întunericul difuz, perturbat de lumina artificială ce arde în apartamentele celor fără somn sau de lumina gălbuie a iluminatului public, rămâne parcă loc şi vreme de puţină tihnă.

Situaţia devine strigătoare la ceru’ mă-sii, atunci când, cu mult înainte să se îngâne ziua cu noaptea, se îngână maneaua de jale cu glasul răguşit al unui prisoner al iubirii ce o simte pentru o gagica de miloane. Iar dacă piesa, responsabilă pentru cămaşile sfâşiate, mai e redată şi obsesiv de un casetofon de maşină depăşit, ce sughiţă trilurile zgomotase, izbindu-le de betoanele încinse, atunci chiar că te ajung gânduri care ar concura cele mai abominabile scenarii horror. Adică, dacă serviţi căcat, măcar să fie de bună calitate, băi fraţilor! Păi la câti bani vehiculează barosanii prin versurile lu’ cântecele alea, nu puteţi pune şi voi mână de la mână să luaţi pe cîrîială un casetofon mai de doamne-ajută? Păi să nu dau drumul la rock pe voi? Zău aşa…

Dar poate n-ar trebui să mă supăr aşa tare. Vorba aia: “oamenii care munceşte, seara se macheşte”. Avem de-a face doar cu simple manifestări prozaice nocturne, însoţite de scurgeri semnificative ale bunului simţ, ce se preling în torente, întreţinând picătura chinezească a neaoşului cu ochii orizontalizaţi de consumul excesiv de bere stătută la pet sau… o noapte de foc în Bucureşti.

Ţin minte că vara trecută am surprins la non-stop-ul din cartier care închide ceva mai târziu, o frântură dintr-o discuţie pe tema muzicilor, care trata, nu aşa frontal cât prin clătinare, tema manelelor şi a controverselor iscate de fenomenul manelelor în sine. Atunci, unul din participanţii la discuţie – ale cărui orizonturi artistice scârţâiau îmbibate în alcool asemenea lemnului unei corăbii ţinută peste măsură la apă – a concluzionat într-o notă vădită de superioritate şi suficienţa :”Toată muzica e frumoasă, trebuie numa’ să ştii să o asculţi”.

Vă multumesc… dacă doriţi să vă deschideţi sufletele, cheia sol e la domnu’, sub preş.