Măsura mărimii

   Ca orice generalizare, a spune că mărimea contează, nu poate constitui decât un clişeu verbal, o afirmaţie generală fără argument. Pentru a înţelege dacă mărimea contează sau nu, cred că este necesar să înţelegem că o astfel de afirmaţie trebuie asociată unei persoane / obiect / context pentru a avea sens.

   Mărimea contează în funcţie de scopul pe care îl are de atins obiectul respectiv. De exemplu putem vorbi despre mărimea maşinii, contului, casei, a bibliotecii sau – de ce nu ? – a curului, ţâţelor sau pulii. În funcţie de context, mărimea poate conta sau nu. Nu putem vorbi despre mărime doar în sens negativ sau pozitiv. Mărimea, în calitatea de criteriu definitoriu al cuiva / ceva nu poate constitui decât o mică parte din acel ceva. Obiectul sau persoana care deţine o anumită mărime, cu siguranţă nu este reprezentată doar de această calitate, adică de mărime. O persoană sau un obiect este suma calităţilor şi defectelor pe care le deţine. De aceea, ar fi eronat să catalogăm sau să judecăm pe cineva sau ceva doar prin prisma unei singure calităţi. Întregul ar avea de suferit iar imaginea noastră ar fi distorsionată. Astfel, din această perspectivă, mărimea nu contează, ci mai degrabă întregul are importanţă.

   Însă, cu toate acestea, mărimea poate conta. Există momente când, pentru obţinerea unui anumit rezultat, este absolut necesar un obiect / persoană de o anumită mărime. Iar fără caracteristica respectivă nu se poate atinge acel rezultat. Este evident că într-un astfel de caz mărimea contează.

   Însă ceea ce este important, şi cred că omitem zilnic acest lucru, este faptul că o anumită mărime nu este definitorie pentru o persoană. Persoana respectivă este mai mult decât acea unică caracteristică. De aceea, de multe ori, deşi alergăm după mărimi, căutăm altceva ce nu se poate ascunde în golul ascuns de măsuri. Spunând acestea, mă refer nu numai la mărimi dar şi la cantităţi. Suntem obsedaţi de cantitate şi nu de calitate. Încercăm să umplem golurile din ce în ce mai mari din vieţile noastre cu mărimi şi cantităţi. Din păcate, acestea nu pot satisface setea de nou indiferent de cât de mari sunt. Saţietatea ne-o putem potoli doar cu calitate. Şi spun acestea gândindu-mă că orice muzică bună se ascultă cu volumul dat în limite rezonabile pentru a putea fi “ascultată” şi orice muzică proastă suplineşte lipsa de mesaj/sens cu volumul dat la maxim. Minţile educate caută calitatea lecturii, a unei conversaţii inteligente sau a liniştii meditative iar minţile amputate se împlinesc prin mărimea casei, maşinii sau contului bancar sau, cel mai des, prin consumism oligofren.

   Deci, contează mărimea? Se pare că da. Însă nu aş putea spune dacă este rău sau bine. Depinde de perspectiva pe care o avem fiecare asupra vieţii. Sau cum ar spune un amic de-al meu: depinde de care parte a pulii te afli.

Impozit fără număr, fără număr

Am aflat de curând că statul doreşte să se pună pe impozitat veniturile maneliştilor sau, mă rog, artiştilor care cântă pe la nunţi, botezuri, zile de naştere, înmormântări sau alte ocazii cu antren şi voie bună. Şi care nu cântă oricum, ci călare pe grămezi de bancnote şi înconjuraţi de alţi cetăţeni plătitori de taxe şi care pun umărul la dezvoltarea economiei. Bineînţeles, mulţi dintre ei sunt încasatori de taxe şi sprijină doar economia subterană. Pe lângă aceştia, ar trebui impozitaţi şi domnii sau doamnele cu puternice veleităţi astrologice, buni prieteni cu viitorul ascuns în cărţile de Tarot sau în globurile de sticlă. O măsură, în teorie, de bun simţ şi care ar fi trebuit să fie aplicată de ani buni de zile.

Problema pe care mi-o pun este cum se va întâmpla acest lucru? Adică, cine se va ocupa de colectarea acestor impozite şi în ce mod? Doar să afirmi că acest lucru se va întâmpla dar să nu ştii cum şi în ce fel va fi controlat, înseamnă, de fapt, declaraţii aruncate către alegători şi pumni bătuţi în piept de ochii lumii. Să luăm de exemplu, nunta unui discriminat X cu discriminata Y. Luându-ne după aşa-zisa tradiţie a poporului nomad şi nevinovat, la masa şi dansul de după ceremonia religioasă (sau chiar în timpul acesteia, poate) se consumă destulă hârtie sub formă de bancnote, care zboară înspre artistul sau artiştii care întreţin fondul sonor sub forma unor sunete cu iz oriental şi versuri pline de „duşmani”, „bani”, „din partea”, „să moară”, „să trăieşte”, etc. Fiscul se aşteaptă  ca prestatarii serviciilor de acest fel să vină să declare câştigurile iar apoi să verse birul la stat. Cum? Toţi menestreii implicaţi în fenomen vor avea firme, PFA-uri, societăşi comerciale? La nuntă cum vor face? Or să taie chitanţe fiecărui „donator” de caşcaval şi apoi le vor înregistra în contabilitatea proprie? Nu văd altă posibilitate…

Sunt convins că multă lume se cruceşte urmărind diverse festivităţi de genul celor descrise mai sus, în care grandomania şi prostul gust epatează prin fiecare por al pieilor non-caucaziene (acesta este un exemplu întâmplător, desigur) şi unde diverşi participanţi îndeasă bancnotă după bancnotă în buzunarele, ochii, gurile sau cururile celor care lălăie ceva la un microfon. Bani neimpozitaţi până acum (şi de acum înainte, sunt convins) şi care generează găuri negre într-o economie oricum şubredă. Poate proporţiile acestor pierderi nu sunt atât de mari aşa cum le văd unii dar cu siguranţă ele se găsesc în taxele şi impozitele pe care statul le recuperează de la cetăţenii cu activităţi real folositoare comunităţii.

Din punctul meu de vedere este foarte greu de aplicat o măsură de genul celei amintite mai sus. Şi asta nu pentru că nu există pârghii de control şi de acţiune ci pentru că legăturile între ăştia şi ăia sunt mult mai profunde şi au implicaţii mult mai grave decât vede ţaţa Leana la televizor şi în ziar. Iar în o sută de ani am o presimţire că raportul de forţe se va inversa.