Când au venit primele corporaţii în România, una din reacţiile la adresa atitudinii lor faţă de noi a fost negarea faptului că suntem o ţară bananieră, populată de macaci trişti şi cu IQ zero. Nu, noi gândim, muncim, nu merităm să fim trataţi ca boii la jug, firaţi-ai dreacu’ de investitori de căcat…În mare parte, adevărat. Între timp, lucrurile au evoluat, în sensul că macacii s-au înmulţit, investitorii chiar au ajuns de rahat, noi nu prea mai gândim iar în orice companie, fie ea mare sau mică, politica medieval-sclavagistă a fost preluată de către specia de cimpanzei mioritici a căror menire, în general, este să-şi suprasolicite coardele vocale şi neuronul ameţit de căldură.
Românul suferă de şefie este o lemă cunoscută celor care au avut de-a face cu diverşi „superiori-ierarhici” al căror frigider era veşnic umplut cu carne, din partea subordonaţilor. Există oameni care înţeleg comunicarea doar la volum maxim şi cu nori de scuipat peste feţele celor care trebuie să asculte. Cuvintele grele şi marcate cu cerculeţ roşu sunt condimentele adăugate acesui melanj de atitudine gibonică în faţa „sclavului” ajuns aşa fără să-şi da seama când. Practic, ţipetele şi istericalele şefului reprezintă o metodă des întâlnită în România anului 2009, o ţară populată majoritar de lăcuste, viermi şi alte specii ce provoacă scârbă.
Un loc de muncă este o şansă pentru mulţi de a-şi rezolva anumite trebuinţe. Compania plăteşte în schimbul unui serviciu pe care salahorul îl oferă, fie că-i de natură fizică, fie că-i de natură intelectuală-lucru logic până aici. Eh, iată că intervin cimpanzeii care au impresia că din momentul în care apari pe ştatele de plată ale firmei eşti, practic, proprietate a acesteia. Cu alte cuvinte, dacă intreprinderea te plăteşte poţi să te fuţi şi în cur, dacă şeful o cere. Eşti sclav şi, în acelaşi timp, ţintă pentru săgeţile spurcate ale şefilor, şefuţilor, managerilor, directorilor sau orice altă specie care se crede net-superioară în faţa libidinoşilor de sub birou. De cele mai multe ori superioritatea se dovedeşte a fi doar pe hârtie, prin prisma postului ocupat de măgar.
Sunt oameni care înţeleg să-şi impună autoritatea şi cerinţele profesionale în faţa subordonaţilor prin violenţă verbală, injurii sau mecanisme dispărute de prin secolul trecut. Şi, din păcate, sunt oameni şi mai mulţi care acceptă tacit situaţia sclavagistă de teama pierderii locului de muncă sau a altor repercursiuni negative ce se pot abate asupra lor. Lipsa de reacţie duce la naşterea şi împământenirea unui sistem căcăcios de genul „faci asta că aşa vreau eu” sau „nu ai voie să comentezi că te sparg”, sursă de frustrări şi de peri albi. Dacă nu-ţi convine situaţia ai libertatea de a părăsi postul însă nu acesta este argumentul care scuză purtarea grobiană. Înainte de a fi angajaţi suntem oameni, dotaţi cu al doilea sistem de semnalizare: cuvântul. Iar cuvântul dulce poate creşte surprinzător de mult eficienţa acţiunilor pozitive, scopul final până la urmă. Şi poate scăpa destule companii de teama unui sindicat enervant. Despre sindicate şi necesitatea lor, totuşi, într-un episod viitor.