Tatuajul, artă sau moft?

Suntem ceea  ce părem, de cele mai multe ori. Suntem ceea ce ne înconjoară şi ceea ce modelăm în jurul nostru. Suntem mai mult decât vedem. Vedem ceea ce colorăm sau ceea ce murdărim. Suntem prinşi în fiecare moment pe care timpul ni-l oferă şi pe care viaţa ni-l desenează. Adunăm clipele pline de savoare sau încărcate de ploi şi le strecurăm, picătură cu picătură, în suflet.

Teo poartă un mesaj. E mesajul celor care ajung în preajma talentului său şi se pleacă în faţa pensulei electrice. Pielea devine martora clipelor din suflet, bune sau rele, colorate sau cenuşii. Este artistul care dă formă gândurilor.

Noi l-am întrebat diverse:

RevistaCioburi: Salut, Teo! Zi-mi, te rog, de unde a pornit ideea cu salonul de tatuaj?

Teo: A pornit acum doi ani şi jumătate când eu, de fapt, vroiam să mă las de tatuat. M-a susţinut naşul meu care mi-a spus că decât să renunţ la nouă ani de muncă mai bine încercăm, să vedem ce iese şi dacă nu merge, închidem, ne vedem de treabă şi aşa mai departe.

R.C.: Pasiunea pentru desen când ai descoperit-o? În ce fel ai cizelat-o?

Teo: Cred că în jurul vârstei de patru ani. Bunica mea, care era femeie de servici într-un liceu, îmi aducea caietele care le mai găsea prin bănci. Eu rupeam foile scrise şi pe restul mă apucam să desenez. Dar numai pe caietele de matematică şi neapărat studenţeşti, nu alea mici 🙂 De cizelat, am cizelat-o printr-o pură întâmplare. Iniţial, am vrut să dau la medicină  şi în momentul în care am văzut că liceul sanitar nu mai există, a intervenit un prieten de-al lui taică-meu care i-a întrebat pe ai mei de ce nu mă lasă să dau la Tonitza, mai ales că aveam talent, începuse şi el să-mi explice nişte chestii pur tehnice… În fine, m-am apucat să desenez cu câteva zile înainte de examen, şi am intrat. Penultimul dar am intrat. Am terminat sculptura, apoi am vrut să dau la Facultatea de Arte, la grafică, dar pe vremea aia nu prea aveai şanse dacă nu aveai bani mulţi aşa că am lăsat-o baltă cu facultatea vreun an, un an jumate şi m-am apucat de cealaltă pasiune, respectiv tatuajul. Am intrat până la urmă la Restaurare. În consecinţă, mi-am cizelat talentul prin multă practică 🙂

teo1

R.C.: Cum este văzut tatuajul în România?

Teo: Eu, unul, cred că destul de bine, cel puţin în ultima vreme, adică nu mai văd atâtea aversiuni cum erau în 2002 sau în 2003. Înainte, dacă aveai tatuaje, mai puneai şi un cercel ceva, erai direct Satana. Ajungeai să te baţi cu oamenii din cauza asta. Acum lumea e mai relaxată, ne ajută cred şi emisiunile de pe la tv sau poate lumea a început să facă diferenţa între cei tatuaţi mai „răi” şi cei tatuaţi care au ceva de zis.

R.C.: De ce se tatuează oamenii, de fapt?

Teo: Păi cred că, în general, sunt oamenii care au ceva de zis şi vor ca alţii, în speţă artiştii ca mine, să-i ajute să-şi arate acele gânduri, într-un mod creativ şi pe o pânză căreia nu ai ce să-i mai faci să dispară. Există şi oameni care fac asta doar pentru design, pentru a-şi completa forma sau ceva de genul acesta.

R.C.: Ce te fascinează mai mult, desenul în sine sau conceptul din spatele său?

Teo: Ambele. Din punctul meu de vedere, nu prea au cum să meargă separat, trebuie să le dai importanţă amândurora. Şi chiar nu am ce să comentez mai mult de atât.

teo2

R.C.: Are Teo un stil al lui?

Teo: A început, a început. Nu avea înainte dar a început. Oricum, e foarte greu să cauţi un stil, uite întreabă oamenii care fac artă. Eu unul nu pretind că fac artă, eu spun că mă distrez în timp ce desenez pe oameni. Dar, oricum, e destul de greu să găseşti un stil al tău.

R.C.: Există artişti care te-au influenţat în ceea ce faci?

Teo: Da, sunt mulţi. Îţi dai seama, de 11 ani de când mă joc cu aparatele astea… Sunt spanioli, americani, chiar şi aproape de noi, adică din Ungaria. Sunt oameni care au făcut chestii faine înaintea multora şi abia acum tehnicile lor sunt folosite. E vorba şi de viziune, evident. Uite, un exemplu este Anil Gupta care a preferat să lucreze doar chestii serioase, cu însemnătate.

teo3

R.C.: Care a fost cea mai faină chestie care ţi s-a întâmplat până acum în cariera (sau mini-cariera) ta de artist?

Teo: În primul rând sunt surprins de mine. Există momente în care intri într-un fel de blazare şi apoi, dintr-o dată, scoţi nişte chestii tari. Deşi ştiu că eu le-am făcut, mă uit totuşi şi nu-mi vine să cred că eu le-am realizat.

teo5

R.C.: Au existat momente în care ai refuzat să tatuezi? Dacă da, de ce?

Teo: Am refuzat odată să tatuez pe cineva pe penis. În general, încerc să nu refuz, ci să deschid mintea celor care vin cu idei aşa-zise stupide că ar putea să arate şi altfel.

R.C.: Există festivaluri de genul celui de la Sibiu. Cum ajută aceste convenţii pe cei ca tine?

Teo: Ajută pentru că, pe lângă emisiunile de profil, mai sunt şi aceste festivaluri, convenţii şi lumea îşi mai deschide ochii faţă de acest fenomen. Pe partea financiară, nu prea cred.

teo4

R.C.: Pentru perioada următoare, să zicem un an sau doi, ai vreun proiect important în plan?

Teo: Da, ştii că vorbeam noi la un moment dat de un album de tatuaje dar la câtă treabă am, am cam rămas în urmă cu el. Eu sper să-l termin, totuşi pentru că îmi doresc să arăt lumii că uite, şi românii se tatuează, că şi românii sunt creativi.

R.C.: E greu să tatuezi în România, şi mă refer strict la partea tehnică: ustensile, cerneluri, alte materiale?

Teo: Acum chiar nu mai este greu. Dacă ai cunoştinţe în domeniu şi ştii ce ar trebui să-ţi cumperi e destul de facil. Într-adevăr, e mai costisitor doar dacă vrei anumite scule, altfel e ok.

teo6

R.C.: Ce lucruri îţi plac în România şi ce lucruri urăşti cel mai mult, deopotrivă?

Teo: Cel mai mult îmi place faptul că sunt tot mai mulţi oameni care nu au avut treabă cu tatuajele vin la mine şi mă lasă să fac ce vreau pe pielea lor. Bine, au norocul că eu sunt unul din puţinii care îşi doreşte să le facă ceva frumos. Şi ce urăsc? Prefer să nu mă mai gândesc la chestia asta. Îmi consum energie pe care aş putea să o folosesc la altceva.

R.C.: În încheiere şi poate un pic pe lângă subiect: crezi că există Dumnezeu?

Teo: Normal! Din moment ce eu desenez, tu stai cu reportofonul în mână, florile mor… Normal că există.

teo8

Pe Teo îl găsiţi aici.

Varianta audio a interviului va fi postată cât de curând.

[flashvideo file=/wp-content/uploads/2010/05/ICA001.flv /]

Doctorul Pildă a revenit

   Stimaţi rătăciţi printre elucubraţiile pline de inteligenţă ale Revistei Cioburi, iată că s-a terminat prima serie de foc automat a sărbătorilor creştineşti de iarnă (având mai mereu efecte necreştineşti), ceea ce înseamnă că unii din consumatorii bipezi de oxigen au început să-şi facă de lucru pentru a scoate o pâine sau o bere. În aceeaşi situaţie se găseşte şi mega-celebrul specialist al Departamentului de Relaţionare cu Minţi Odihnite al redacţiei, cine altul dacă nu Doctorul Pildă.

   Reîntors dintr-un stagiu de pregătire profesională, consumat la socrii săi, doctorul nostru a învăţat, printre altele, că ţuica nu îţi măreşte IQ-ul dar te poate ajuta să înţelegi necuvântătoarele (cu suflet sau fără) şi că sporind treptat cantităţile de alimente cu bază porcină, poţi descoperi în tine un organism destul de elastic, capabil să-şi mărească impresionant volumul într-un timp scurt. Restul sunt doar băşini şi căcat. Aşadar, reîntors în mijlocul biroului său decorat cu mobilier Ludovic al XV-lea şi împrospătat de duhoarea porcuşorilor săi de Guineea, uitaţi fără mâncare, Doctorul Pildă a găsit în cutia sa poştală un mesaj de la un domn încovoiat de probleme. Iată mesajul:

 

„Bună ziua! Mă numesc Otto Pipirig Vânjescu şi vă deranjez într-o chestiune… De curând, am aflat că amanta mă înşeală. Deşi am făcut atâtea pentru ea, inclusiv furându-i nevestei mele din lenjerie şi oferindu-i-o cadou, bijuterii, vacanţe, casă, masă, ce mai, am fost un domn, am aflat cu stupoare şi destulă mirare în suflet că dânsa primeşte la ecluză un pionier mai tânăr, mult mai sărac şi mai neatent cu ea. Acum, eu am cerut sfatul nevestei dar, din păcate, m-am trezit cu bagajele la uşă şi cu o cerere de divorţ în poale (deci, nu este cu mine şi la bine şi la rău dar o să vă cer sfatul în această privinţă altă dată), plus că o perioadă o să merg oarecum mai crăcănat. Cred că mă înţelegeţi în ce situaţie mă aflu şi cât de greu îmi este. Rugămintea mea este, de aceea am îndrăznit cu acest mesaj, să-mi spuneţi unde aş putea găsi un cabinet de avocatură mai ieftin dar bun, astfel încât să pot rămâne cu casa pe numele meu.”

 

Stimate domn Pipirig (sau Vânjescu, cred..), ce pot să vă spun… În primul rând, permiteţi-mi să-mi exprim nedumerirea faţă de întrebarea dvs.. Mă aşteptam, aşa cum începuse mesajul, să-mi cereţi sfatul în privinţa recâştigării amantei (sau poate a nevestei), căci acesta este domeniul meu de specialitate (hei, doctor love…). Din ce am urmărit eu în text, se pare că domnişoarei îi lipsea smotocelul dvs., îmi permit să vă spun… Haina e haină, vacanţa e vacanţă, păpica e păpică dar, stiţi cum e, probabil îi era dor de pulă ca de mă-sa şi ta-su. Şi uite aşa amanta dvs. a ajuns să-şi caute de căţeleală la un alt exemplar tânăr, cu un pedigree puternic între membrele inferioare. Într-adevăr, soţia dvs. Trebuia să vă ajute cu un sfat, pentru că doar este femeie şi vede altfel lucrurile dar, iată, se pare că  nu vă iubea şi v-a înşelat aşteptările atâţia ani. Să-i fie ruşine, aşa să-i spuneţi!

Acum, să vă răspund la întrebare… Habar nu am, domnule Pipirig (sau poate Otto…?) unde să găsiţi un cabinet de avocatură ieftin şi bun. Şi nici nu mă interesează, da?

Vă aştept şi cu alte mesaje.

Doctorul Pildă.

Fără predicat

dsc_1938

  

   Sfârșitul mesajelor nocturne. Raze și ploaie. Plânset interior, tutun, cancer. Miros industrial și sunete cenușii. Ecologie, freamăt, ignoranță. Drum sinusoidal dar sigur. Gânduri, idei și tutun. Cancer. Gloată organizată, zâmbete ironice. Timpul crește. Strigăt interior primit cu palme. Dorință de culoare și pat răcoros. Urlete. Ploaie maro şi indolenţă. Iar tutun? Cancer.

   Linie de cadran. Orizont structurat într-un sens absurd. Drum, imagini, neuroni. Bucurie, sunete, aromă. Gânduri diafane, adunate transparent. Nervi mângâiaţi cu tutun. Cancer? Scene sacadate către noapte. Monstru adormit şi dragoste ascunsă. Dorinţă către soare. Timp obosit şi tutun. Ce urmează?

   Filă nouă. Alături, set de pensule. Munte, floare de colț, nisip. Furtună și râsete. Negru. Negru și gri. Alb. Sudoare, izvor, iubire. Ură și cancer. Cancer. Vulturi, berze, inorogi. Incoerență subtilă. Lumină diafană. Final de foaie. Rază. Sfârșit, cadran, mesaj, ploaie. Ciclu. Până când?

Războiul stelelor verzi (IV)

Lumea începe să-şi revină. Formele ciudate de relief dispar una după alta, acum după ce toţi au văzut ce se ascundea acolo. Şantierul din Europa de Vest îşi reia activitatea, generând un val de bucurie printre afaceriştii ruşi. Preşedintele Cioabă al Doilea construieşte turnuleţ după turnuleţ, mai ales că s-au reluat şi colectările deşeurilor din spaţiu. Evident, tot din spaţiul altora. Echipa de cercetători se relaxează, nord americanii fumează şi, iată, totul rimează. Asociaţia Turiştilor Japonezi îşi reia activităţile în America de Sud, refăcând de zor jungla amazoniană. Liniştea se aşterne peste planetă iar sentimentul de siguranţă revine în sufletele tuturor. Şi acest lucru este firesc, mai ales că ceea ce părea un dezastru se dovedeşte a fi, de fapt, un mare noroc.

Între timp, analiştii amatori sunt din ce în ce mai aproape de Beijing, ducând cu ei bucuria aflării răspunsului la întrebarea ce a frământat întreaga suflare omenească. Maşina înghite kilometru după kilometru, muzica urlă din boxe, iarba este mai gustoasă ca niciodată, sexul se face numai în grup. În grup organizat. Se râde şi se fac planuri de viitor. Nu le va mai fi frică, îşi vor putea creşte copiii liniştiţi…Şi drumul se apropie de final.

Gata, Beijing este în faţa lor. Emoţiile sunt imense, bucuria este pe măsură.. Cercetătorii, după ce au ajuns şi ei la o concluzie, îi aşteaptă nerăbdători pe analişti. Diseară, toată lumea va petrece de fericire pentru finalul neaşteptat de norocos. Iată-i pe toţi, acum, adunaţi în sala principală, uitându-se unii în ochii celorlalţi, ştergându-şi broboanele de sudoare şi ascultându-şi bătăile puternice ieşite din piept. Câteva momente, nu se aude nimic altceva. Nimeni nu îndrăzneşte să pună vreo întrebare sau să grăbească momentul. Toţi, dar absolut toţi, sunt conştienţi de invazie, de reuşita experimentului, de ceea ce a ieşit, de fapt. Şi toţi aşteaptă confirmarea. Dar ce s-a întâmplat ?..După primele momente de tăcere, întrebările încep să-şi facă apariţia una după alta, năvalnic. Cum a fost posibil ? Va fi totul bine acum ?..Şi multe alte întrebări…Tensiunea creşte, americanii fumează, japonezii plantează…Cercetătorii jubilează, analiştii lăcrimează, publicul se isterizează…Ce-o fi cu rimele astea ?

În 2008, o misiune spaţială americană a început o serie de experimente în spaţiul cosmic. La un moment dat, unul din paianjenii antrenaţi în experiment a dispărut. Astronauţii nu s-au alarmat, spunând că dihania va fi găsită şi că totul va decurge conform planului. Căutarea a durat câteva zile dar fără succes. Apoi, unul câte unul, au dispărut toate arahnidele. După încă o zi, naveta a dispărut şi ea. Experimentul eşuase…Acum, după 72 de ani, adevărul a ieşi la iveală. Totul a fost perfect. Experimentul a reuşit. Şi toate dovezile sunt pe masa din sala principală din cartierul general de operaţiuni al echipei de cercetători, în Beijing. Analiştii amatori şi oamenii de ştiinţă se uită la ele. Iar în lumea largă zburdă copiii experimentului. Vioi şi salvatori, aduc cu ei bucurie şi linişte. Sunt plămădiri perfecte ale unui vis. Un vis izvorât din dorinţă de iubire şi frustrare. Sunt modelaţi după un ideal frumos şi intim. Nu pot fi descrişi. Important este, însă, mesajul lor. Un mesaj de viitor. Un mesaj important.

(VA URMA. MÂINE, ULTIMA PARTE !!! SENZAŢIONAL: VEŢI VEDEA REZULTATUL EXPERIMENTULUI, O SCHIŢĂ TRIMISĂ DIN VIITOR !)