Mioriţa ne învaţă că românul munceşte aici dar trăieşte în alte sfere. Românul înţelege realitatea, universul, înţelege raportul dintre fiinţă şi spirit aşa cum nimeni nu le poate înţelege. Nici măcar ceilalţi baci conlocuitori. Românul este în legătură cu divinitatea. Este foarte posibil ca acestea să fie adevărate, ca românul să aibe o înclinaţie către despicatul firului în patru. Habar nu am. Însă dacă aşa este, cu siguranţă nu ne-a ajutat în evoluţia noastră ca societate şi ca naţiune.

Cred însă ca Mioriţa ascunde şi altceva care se poate observa cu uşurinţă şi astăzi la majoritatea românilor. Ne place să ne victimizăm. Suntem aidoma fotbaliştilor fătălăi care dacă iau una scurtă la gioale se tăvălesc pe jos plângând de saltă cămaşa pe ei. În toată istoria noastră ca naţiune am avut de suferit de pe urma tuturor popoarelor vecine, a invaziilor barbare, a politicienilor proşti, a evreilor, nemţilor, americanilor, homosexualilor, ţiganilor, câinilor vagabonzi, etc. Niciodată nu am fost de vină noi înşine pentru ceea ce ni s-a întâmplat. Cred că trebuie să recunoaştem că pasivitatea noastră în faţa evenimentelor, ridicatul din umeri nu ne-a ajutat absolut deloc. Inacţiunea este un fenomen tipic românesc. Ne căciulim în faţa celor care ne conduc vieţile fără voia noastră şi aşteptăm ca inevitabilul să se întâmple. Din păcate nu înţelegem că lucrurile “se întâmplă” tocmai pentru că sunt lăsate în seama altora. Pentru a fi cum dorim trebuie făcute de noi înşine. Realitatea nu se poate schimba decât prin acţiune asupra ei şi nu prin aşteptarea unei schimbări. Suntem victime ale acţiunilor celorlalţi pentru că lăsăm să se întâmple.

Baciul român nu moare pentru că are o legătură transcendentală. Baciul român nu moare pentru că înţelege că moartea este tot o viaţă dar “dincolo”. Baciul nostru ar putea asculta oaia aia proastă şi ar mai putea creea ceva, ar mai putea învăţa pe ceilalţi să vadă ce vede el în stele, cum a făcut el businessul ăla cu oi multe şi cornute, etc. Cu toate astea el alege să moară. Însuşi faptul că ciobanul nostru de poveste se gândeşte deja unde va fi îngropat şi cum va fi plâns de oi, ne arată înclinaţia românului către victimizare, către acuzarea celuilalt pentru toate nedreptăţile care “i se întâmplă”.

Nu vi se pare o poză cunoscută? Nu ştiţi pe nimeni care îşi ţine sicriul în pod dar nu se duce la medic?

Nu aşteptăm invitabilul, doar o frecăm aiurea. Nu suntem resemnaţi în faţa sorţii, n-avem coaie să ne cerem drepturile şi să ne asumăm responsabilităţile. Excelăm în ridicatul din umeri, aruncatul pisicii moarte şi moartea caprei vecinului. Când trebuie să ne analizăm acţiunile şi rezultatele dăm dovadă de impotenţă intelectuală iar descurcăreala românească devine nesimţire şi bădărănie. Suntem nemulţumiţi continuu de viaţă şi îi acuzăm pe ceilalţi pentru nereuşitele noastre. Din păcate, chiar dacă ne facem că nu vedem, rezultatul final ne arată că optica aceasta nu este numai stupidă dar şi păguboasă.