Marţi, trei pubele rele

• Frustrări din cartier, Promo •

De ceva vreme plec la serviciu pe bicicletă. M-am gândit că e un mod plăcut de a începe ziua, de a depune un pic mai mult efort fizic şi de a evita pe căldurile infernale transportul în comun. În plus, ai bonus o grămadă de evenimente (spectacole de stradă) cu acces gratuit.


De când mi-am schimbat mijlocul de deplasare am schimbat, bineînţeles, şi traseul. Merg mai mult printre blocuri. Surprinzător nu am avut probleme cu cei mai buni prieteni ai omului, fani roţi sau orice obiect în mişcare. Au fost cuminţi, au stat la locul lor sau erau prea somnoroşi la ora aia. Probabil, cu prima sperietură mai serioasă cauzată de patrupezi, voi scrie un alt post.


Altceva mi-a atras atenţia, de fapt m-a făcut să mă clatin pe bicicletă în încercarea de a evita dezastrul ce ar fi putut să se producă graţie stomacului necunoscător al noilor provocări matinale.


Era marţi. Marţea se colectează gunoiul; un lucru perfect normal. Dar devine anormal când la 30 de grade Celsius, dis-de-dimineaţă, vezi aleile de printre blocuri ude, întrebâdu-te ca prostul când naiba a plouat, iar din metru în metru câte o baltă lăsată de scursurile şi zemurile de prin pubele sau de prin maşinile de colectare. De fapt, bălţile se transformă de la caz la caz în forme de relief în miniatură, în voma unui elefant consumator de prea multă saworma sau în râuri de zeamă galbenă, toate cu nişte arome ce ar putea întoarce pe dos şi stomacul celui mai mare mâncător de căcat. Până şi în aer se poate vedea o perdea verde-gălbuie, o ceaţă de culoarea unui bolnav de icter. Ori în zona respectivă, cu blocuri de zece etaje şi câte cinci sau şase scări, toată lumea îşi face nevoile în pubele direct, ori toţi sunt bulimici şi aleg să vomite în pubele tot ce îngurgitează, ori e o singură marţi pe lună când se colectează resturile de prin zona respectivă.


Indiferent de caz, nu e un lucru normal să nu existe o măsură decentă pentru a evita astfel de întâmplări. De vină sunt, după părerea mea umilă, în mare parte locatarii dar şi firmele de salubrizare şi primăriile. Spun asta pentru că mă întreb cât de greu poate fi să îţi strângi gunoiul în saci de plastic înainte să îl arunci pe toboganul colector sau să încerci să nu arunci resturile de ciorbe şi tocăniţe direct întrânsul?


De cealaltă parte sunt cei responsabili de adunarea resturilor menajere. Adică am putea accepta că vara gunoiul pute mai tare dar aşa de complicat e să scoţi şi un furtun sau o maşină cu apă, când ştii ce se întâmplă, şi să dai o spoială până se scurge în canal toată spurcăciunea rămasă? Nu cred că e vorba de costuri, doar maşinile ce spală (mai mult udă) străzile principale ies la treabă şi pe ploaie. Complicat nu e dar deranjul e probabil prea mare pentru o capitală ce se vrea europeană.


Refuz să încerc să mă obişnuiesc în general cu răul doar pentru că trăim în România! De aceea respect pe oricine ştie ce e un sac de gunoi, ce e o pubelă, pe oricine e deranjat de mirosul infernal produs de gunoi iar pentru asta încearcă să insufle celor din jur nişte reguli de bun simţ.

Diana

De ceva vreme plec la serviciu pe bicicletă. M-am gândit că e un mod plăcut de a începe ziua, de a depune un pic mai mult efort fizic şi de a evita pe căldurile infernale transportul în comun. Şi ai bonus o grămadă de evenimente, cu spectacole de stradă, cu acces gratuit.
De când mi-am schimbat mijlocul de deplasare am schimbat, binenţeles, şi traseul. Merg mai mult printre blocuri. Surprinzător nu am avut probleme cu cei mai buni prieteni ai omului, fani roţi sau orice obiect în mişcare. Au fost cuminţi, au stat la locul lor sau sunt prea somnoroşi la ora aia. Probabil, cu prima sperietură mai serioasă cauzată de patrupezi, voi scrie un alt post.

Altceva mi-a atras atenţia, de fapt m-a făcut să mă clatin pe bicicletă în încercarea de a evita dezastrul ce ar fi putut să se producă graţie stomacului necunoscător al noilor provocări matinale.
Azi e marţi. Marţea se colectează gunoiul, un lucru perfect normal. Dar devine anormal când la 30 grade Celsius, dis-de-dimineaţă, vezi aleile de printre blocuri ude, întrebâdu-te ca prostul când naiba a plouat, iar din metru în metru câte o baltă lăsată de scursurile şi zemurile de prin pubele sau de prin maşinile de colectare. De fapt bălţile se transformă de la caz la caz în forme de relief în miniatură sau în voma unui elefant, consumator de prea multă saworma, sau în râuri de zeamă galbenă, toate cu nişte arome ce ar putea întoarce pe dos şi stomacul celui mai mare mâncător de căcat. Până şi în aer se poate vedea o perdea verde-gălbuie, o ceaţă de culoarea unui bolnav de icter. Ori în zona respectivă, cu blocuri de zece etaje şi câte cinci sau şase scări, toată lumea îşi face nevoile în pubele direct, ori toţi sunt bulimici şi aleg să vomite în pubele tot ce îngurgitează, ori e o singură marţi pe lună când se colectează resturile de prin zona respectivă.
Indiferent de caz, nu e un lucru normal să nu existe o măsură decentă pentru a evita astfel de întâmplări. De vină sunt, după părerea mea umilă, în mare parte locatarii dar şi firmele de salubrizare şi primăriile. Spun asta pentru că mă întreb cât de greu poate fi să îţi strângi gunoiul în saci de plastic înainte să îl arunci pe toboganul colector sau să încerci să nu arunci resturile de ciorbe şi tocăniţe direct întrânsul?
De cealaltă parte sunt cei responsabili de adunarea resturilor menajere. Adică am putea accepta că vara gunoiul pute mai tare dar aşa de complicat e să scoţi şi un furtun sau o masină cu apă când ştii ce se întâmplă şi să dai o spoială până se scurge în canal toată spurcăciunea rămasă? Nu cred că e vorba de costuri, doar maşinile ce spală(mai mult udă) străzile principale ies la treabă şi pe ploaie. Complicat nu e dar deranjul e probabil prea mare pentru o capitală ce se vrea europeană.

Refuz să încerc să mă obişnuiesc în general cu răul doar pentru că trăim în România ! De aceea respect pe oricine ştie ce e un sac de gunoi, ce e o pubelă, pe oricine e deranjat de mirosul infernal produs de gunoi iar pentru asta încearcă să insufle celor din jur nişte reguli de bun simţ.

Evoluția de ghenă

• Frustrări din cartier, Promo •

O mare parte a macacilor de bloc a evoluat pe scara evoluției sociale, descoperind ghena comună. Astfel, creierul acestora, în mare parte nefolosit (și aici mă refer la partea care se folosește), a adăugat în baza de date acea încăpere micuță de lângă apartament unde se aruncă deșeurile menajere. Mă rog, termeni care încă nu au sens în mintea lor. Și spun evoluție pentru că primatele amintite mai sus au renunțat la orizontul oferit de ferestre pentru a scăpa de mizeriile lor, folosind astfel trista invenție comunistă de pe scara blocului.

Evoluția făcându-se extrem de lent, macacilor de bloc le va mai lua două sau trei generații până vor învăța să-și strângă gunoiul în pungi, legate la gură, pentru a nu înfunda nările vecinilor din jungla de cartier cu aromele lăsate de murdăria lor. Deocamdată, ei vin direct cu găleata (sau orice alt recipient care păstrează sedimente căcăcioase  pe pereți) și varsă gunoiul pe tubulatură (există o rasă a acestora care îl lasă direct lângă ghenă). Iată cum, astfel, sedimentele din găleată se mută pe pereții ghenei, oferind locatarilor diverse parfumuri numai bune de stârnit voma. Orice recomandare făcută pentru folosirea pungilor este, de cele mai multe ori, pierdere de vreme și neuroni.

Îmi dau seama că, în acest mod, pasul către sortarea deșeurilor este unul echivalent cu trecerea de la epoca de piatră la primul zbor pe Lună. Și, cu toate că macacii de bloc au vina lor, o mare responsabilitate revine, ca de obicei, autorităților. Se tot spune, de când cu integrarea în U.E., că ghenele de scară vor fi închise, că vor fi aduse tomberoane pentru a sorta gunoiul, că populația va fi îndrumată în acest sens, etc. Vorbe multe, de fapt, și fapte ioc. În fond, într-o țară de căcat, până și aruncarea gunoiului este o activitate de căcat.

Mizeria nu înţelege ploaia

• Editorial, Rătăciri lirice •

ploua cu fulgi mariPloaia nu spală păcatele, spunea cineva odată. Când plouă cu fulgi mari, toţi piticii ascunşi printre cutele de la haine ies afară şi încep să arunce cu păcate. Iar ploaia nu le spală. Ploaia le arată, le pune la dospit şi apoi le scoate mari şi negre, urâte, parşive, hidoase. Când plouă ne murdărim privirea cu urmele monstruleţilor din noi, râdem pierduţi, omorâm speranţe şi ne aşternem psihozele în calea şuvoiului. Vedem, atunci, cât de murdari suntem.

A plouat o săptămână. Şiroaie de lacrimi şi de ape murdare s-au prăvălit peste poporul mioritic. Apa nu a curăţat nimic ci, dimpotrivă, a grupat nervoasă peturile în râuri, pungile pe străzi, gunoiul printre case. Ar trebui să ne temem de ploaie pentru că ne acoperă cu scursurile noastre, în loc să le cureţe. Nici nu are cum să le cureţe, avem noi grijă de asta. Printre destine scuturate pe sticlă, fundalul ne oferă grotescul tablou al mizeriei. Şi atunci, vedem cât de murdari suntem.

Fiecare picătură căzută pe frunte ne înfundă uşor în pământ. Noi avem câte o groapă, meşterită pe arşiţă. Când vine ploaia, ascundem sub noi toate întâmplările verii şi nu lăsăm apa să ni le ia. Nu vrem să ni le ia. Ne încăpăţânăm în faţa şuvoiului, ignoranţi, muţi, orbi. Plutim pe marea noastră de păcate, scuipând în apa dimprejur şi aruncând în fiecare nor cu ţipete. Dar rămânem în groapă. Vedem, atunci, câtă mizerie avem în noi.

A plouat o săptămână. Trist, privesc o familie de păstrăvi cum se sufocă într-o sticlă de plastic. Ca şi mine, au ajuns şi ei să urască ploaia. Viitura distruge case, drumuri, orizonturi. Ca într-o competiţie fără sens, noi vrem să dovedim că putem întrece furtuna. Când vine ploaia, vedem câtă mizerie avem lângă noi.

Ploaia nu spală păcatele, spunea cineva odată. Ignoranţi, scoatem mizeria din noi şi o aruncăm peste nouă mări şi nouă ţări, până când ajunge iar la noi. Piticii ascunşi în cutele de la haine se prăvălesc de râs văzându-ne privirile disperate din faţa şuvoiului. Ploaia se răzbună, furându-ne gropile şi ducându-ne haotic printre ruinele sufletelor părăsite. Vedem, atunci, murdăria noastră. Dar nu înţelegem.

Spune-mi ce asculţi ca să-ţi spun dacă mă interesezi

• Editorial, Frustrări din cartier •

   manea-sau-nu

   Am o cunoştinţă care ascultă manele. Nu doar la chefuri sau la băute, ci mai tot timpul, mărturisind că simte acest gen muzical până în măduva oaselor. Nu deranjează vecinătăţile cuibului propriu cu preferinţele sale în materie de sunete şi nu agasează grupul. Dimpotrivă, uneori este enervant de politicos. Are lucrurile aranjate într-o matrice suspect de obsedantă, aruncă gunoiul la coş şi ajută bătrânele să treacă strada. Îi mai scapă câte o înjurătură păcătosului, rar ce-i drept. Cedează locul în tramvai şi salută tot timpul în lift. Dar el ascultă manele. Iar eu nu-l plac. De altfel, nu-mi plac cei care fac mizerie, cei cărora le urlă muzica din pereţi, nu-mi place demagogia, ipocrizia şi nesimţirea. Nici lui nu-i place acest tip de oameni.. Un om simplu, cu facultate şi cu idei peste media turmei. Dar eu nu-l plac. Şi nu suport sistemul de valori raportat la bani, maşini, carne tânără. Nu mă identific cu aceste repere. Întocmai ca amicul meu, manelistul.

   Am un prieten care ascultă rock şi jazz. O muzică de calitate, aş spune eu. Uneori, se îmbată şi face scandal. Se pişă în lift dar într-un mod amuzant. Aruncă pe jos pachetul gol de ţigări, pentru că oricum ţara este de căcat. Şi înjură cât îl ţine repertoriul, indiferent de audienţă. Dar eu îl plac pentru că ascultă rock. Şi pentru că urăşte manelizarea. Nu-şi doreşte copii pentru că sunt o povară şi viitorul nu le-ar da nicio şansă. Nu-l interesează, de altfel, viaţa politică, socială sau economică. Ascultă rock iar eu îl plac. Pentru că nu este manelist.

   Nu ratez nicio ocazie în a-mi arunca dizgraţia peste non-valorile din cotidian. Mizeria, nesimţirea, nepăsarea sunt tumori ale unei societăţi confuze, aşa cum este a noastră. Comparaţiile se fac în majoritate greşit, pe de altă parte. Judecăm oamenii şi nu ne putem abţine să nu o facem. Judecata, însă, în mod evident se raportează la valori subiective şi nu obiective. Urâm maneaua sau maneliştii? Urâm pletoşii sau muzica pe care o ascultă? De fapt, este corect în a cataloga oamenii după stilul muzical adoptat, chiar dacă tiparul este dat de majoritate? În fapt, nu mai bine privim în curtea noastră, curăţând mizeria făcută de noi înşine? Până la urmă, ca un rocker convins ce sunt, de ce nu manea?

Gunoiul de sub preş

• Editorial, Frustrări din cartier •

În percepţia cetăţeanului român, spaţiul public este spaţiul pe care autorităţile ar trebui să-l gestioneze prin excelenţă. De ce ar exista o minimă contribuţie şi din partea locuitorilor urbei? Nu plătesc ei impozite la stat? Primăria să se ocupe! Şi nu s-o face gaură în stratul de ozon dacă aruncă unul o hârtie pe jos.

Ce-i mai interesant este că românii nu sunt o naţiune în care noţiunea igienei sau a curăţeniei în general ar lipsi cu desăvârşire, aşa cum se întâmplă în India, de exemplu. Culmea este că la noi este dezvoltat un adevărat cult al curăţeniei în rândul majorităţii familiilor simple. Şi când spun asta mă refer în special la breasla gospodinelor, care, în lipsa unor altor preocupări mai creative, îşi consumă o mare parte din energie în scopul întreţinerii unei curăţenii lucii în propriul cămin. În lipsa altor atuuri, cultul curăţeniei căminului este un mijloc de valorificare.

Atunci de ce nu se reflectă acest cult şi când vine vorba de curăţenia publică? De ce nu se poate trăi armonios din punctul ăsta de vedere şi într-o comunitate? Fie că este vorba de gospodine obsedate de curăţenie, de oameni cărora le place curăţenia sau de indivizi cărora le displace mizeria, cetăţeanul, în special cel de oraş, nu este familiarizat şi nu rezonează la noţiunea de curăţenie publică. Conceptul de comunitate este unul extrem de vag conturat. Tot ce se făcea înainte de ’89 şi ţinea de întreţinerea mediului înconjurător se făcea în slujba Partidului şi nu a comunităţii. Atunci când sunt solicitaţi la lucru în slujba comunităţii, oamenii încă mai fac proiecţia pe muncile patriotice făcute în slujba Partidului. Procentul celor urzicaţi de vechiul sistem este din păcate insignifiant în raport cu cel al indivizilor care îmbracă haina nesimţirii curate, atunci când vine vorba de mizerie.

Câtă vreme gunoiul a părăsit spaţiul privat, cetăţeanul de rând nu mai este interesat de destinaţia acestuia. Cel mai important este să fie curat acolo unde îşi aşterne să doarmă. Aruncă gunoiul pe geamul de la bucătărie, aruncă scrumiera plină de mucuri de ţigară pe geamul de la maşină, aruncă punga goală de seminţe în plină stradă. Durere de pulă tipic românească. Ceea ce contează e ca pantofii să fie lună, dunga pantalonului să fie intactă, tricoul să înţepe nara cu parfum scump şi tabla maşinii să strălucească încât să-şi facă freza în ea.

Dincolo de teama contravenţiilor la care ar trebui să vegheze autorităţile, într-o societatea civilizată e absolută nevoie să existe şi minimum educaţional al individului vizavi de întreţinerea curăţeniei în spaţiul public. Amprenta civilizaţiei e nevoie să se facă văzută şi la acest nivel; altfel nu am fi decât nişte primate împopoţonate şi spreiate ce-şi plasează dejecţiile de zi cu zi oriunde în jungla urbană.