Unii pleacă, alţii vin

   Închisesem telefonul şi, deşi toată jumatatea aia de oră hăhăisem de numa-numa, începusem a răsufla iritat, simţind deja în gură amarul faptului că sunt român în România. Unul din prietenii din Sibiu mă anunţase că pleacă din ţară. Şi el şi soţia au prins un contract pe un an de zile în Germania. Până aici nu pare cine ştie ce. Pare chiar o idee bună. Dar gândul lor e să rămână. Se vor întoarce la anul doar cât să îşi ia şi fetiţa.

   E, când am aflat ce găsiseră de muncă, mi s-a făcut rău de-a binelea: lucrători într-un McDonald’s… Ei, cum p!zd@ mă-sii de treabă să ajungi să preferi să laşi casă, familie, prieteni pentru o slujbă cât se poate de modestă în altă ţară? Cu duhul blândeţii l-am întrebat lucrul ăsta.

„- Mă, Mişule, drept să-ţi spun mi se cam rupe ce fac acolo. Pot să spăl şi bude dacă atunci când ies pe stradă miros a parfum! Ideea e că nu mai suport acreala din ţara asta. Astea două săptămâni cât am alergat după hârtii m-au convins şi mai mult. Şi, Mişule, vreau ca fata mea să aibă, mă, un viitor. Aici nu vezi cum e?”

   Enervat binişor, mi-am umplut un pahar de vin, am aprins o ţigară şi am început să rumeg câteva gânduri. Mi-am adus aminte de toţi ai mei care au plecat până acum. Ai mei, ăia cu care am crescut…

Vali – în Spania – şi-a legat drumurile de o băştinaşă şi au împreună o fetiţă. L-am întrebat ultima oară: „Cum e? e bine?” „- Mă, e mai bine decât la noi”.

Gabi – în Anglia – însurat şi el cu o ucrainiancă oacheşă. „- Mai vii, mă?”. „- La ce, coaie? Pentru ce să mă chinui?”.

Ana – s-a măritat în India şi apoi au plecat în America. N-are nici un gând să se întoarcă.

Sorin – când s-a întors din excursia din Austria şi mi-a spus că se apucă să înveţe germana, că el se mută acolo, am crezut că glumeşte…

Jordan – mamăăă, cum ne mai ştiau atunci munţii… Acum aleargă prin Italia, are doi băieţi şi spune că viaţa îi este plină.

   E drept, am rămas destui. Suntem încă mulţi la masă când ne strângem să mai stăm la un pahar de vorbă. Dar se simt trist scaunele goale. Ne bucuram pentru cei plecaţi  şi le dăm dreptate. Mi-e ciudă, însă, că asta a fost soluţia cea mai bună. Pentru unii, singura soluţie de a face dracului ceva bun cu viaţa lor. Că am tot lăsat tot soiul de jigodii să ne învârtă pe degete, lăsându-ne să lătrăm nemulţumirea la porţi întotdeauna închise. Apoi a intervenit resemnarea. „Vii la vot?”. „Pentru ce?… pentru cine?”. Chiar! Când a încetat să ne pese?

   LOR oricum nu le mai pasă de mult. După mintea mea, aici nu se mai schimbă nimic până nu se vor ridica din nou spânzurători.

   În idioţenia mea, reumplând paharul (pe care l-am închinat celor plecaţi şi prieteniilor noastre frânte) şi licurind altă ţigară, am fost cât pe ce să îi acuz pe ai noştri guvernanţi (toţi, de la „revoluţie” încoace, nu doar ăştia de acum) de inconştienţă crasă. Îmi venea să le urlu : „- BĂĂĂ! Rămâne ţara asta goală! nu o să mai aveţi pe spatele cui trage!! Nici măcar atâta spirit de autoconservare nu vă mai bântuie creierii??”. Dar până să termin gândul, mi-am adus aminte de o conversaţie cu un amic basarabean…

…Nu ştiu cum, dar iar venise vorba de un prieten de-al lui pe care îl convinsese să-şi depună dosarul pentru viza în România.. „…şi i-am zis: Hai, mă, că după ce o iei (viza)  – o să poţi să pleci şi tu de-acolo… În România sau mai departe!”.

E, vorbele astea mi s-au lipit de creier. Amicul ăsta al meu a reuşit, în câteva cuvinte, să ilustreze cealaltă faţă a monedei capitaliste: pentru mulţi alţii, de aici începe LUMEA. Pentru mulţi alţii, de aici încep speranţele. Cred că au aici sentimentul ăla, cam cum ţi se pare că simţi marea de cum te dai jos din tren pe peronul gării.  Pare ciudat, nu? Şi atunci mi-am dat seama că şi aspectul ăsta a fost luat în calcul.

   Până la urmă şi basarabenii, şi chinezii, şi toţi naturalizaţii plătesc impozite la fel de bine ca toţi ceilalţi…

 

 

   De ceva vreme, frate-miu mă tot bate la cap că a vorbit cu un coleg de-al lui care a plecat cu familia în Australia…

 

Dunăre

Bună dimineaţa, soartă!

Sunt convins că fiecare dimineaţă reprezintă pentru clasa muncitoare, indiferent de plantaţia unde fiecare îşi lasă firele de păr sau neuronii, un moment plin de voioşie, optimism şi abnegaţie faţă de sistemul care ne plăteşte pâinea de zi cu zi. Toţi participanţii la traficul matinal cotidian schimbă între ei priviri şi zâmbete de genul „dar vă rog, poftiţi dvs. primul pe zebră, ştiu că vă grăbiţi”, „haideţi, intraţi dvs. primul în autobuz”, „lăsaţi, iau eu următorul metrou”, gândindu-se în mod plăcut la faptul că pot munci, plăti taxe la stat şi întreţine o masă de alţi concetăţeni care au neşansa de a sta acasă şi a beneficia de ajutor de şomaj, chiar dacă ei, săracii, şi-ar dori cu tot dinadinsul să muncească din greu. Da, sunt convins că acest lucru nu se întâmplă niciodată.

Nu acelaşi crez îl manifestă, probabil, un grup de tineri pe care îi întâlnesc în fiecare dimineaţă, în drumul meu spre muncă, atunci când am ochii mijiţi de somn, şliţul descheiat uneori (mă grăbesc, dom’le), cămaşa semi-călcată luată orbeşte din dulap şi cu un somn în oase să-mi ajungă pentru o lună. Sunt tineri în toată forţa, capabili să pună umărul la orice muncă fizică (poate şi intelectuală), mustind a dorinţă de a face ceva în viaţă (sanchi!). Deocamdată ei trăiesc pe spatele altora ca mine şi cred că le convine de minune acest lucru. De fapt, cui nu i-ar conveni? De ce să-i condamnăm? Mai ales că ceea ce fac ei acum are legătură cu frumosul şi sensibilitatea: freacă menta la o florărie. Trei tineri frumoşi stau zi de zi la colţul străzii, împachetând din când în când un buchet de flori. Iar lumea se duce la muncă veselă, voioasă, optimistă. Pe dracu’.

Dacă aţi sti că ajutoarele sociale de la stat s-ar duce la aceşti tineri, ce aţi face? Şase-şase, poartă-n casă.

Invazia binelui

476098132_0f1452350e_oTe trezeşti dimineaţa. Bodogăneşti şi înjuri în gând. Este 7 dimineaţa şi trebuie să îţi intri în pielea de uărcăr cuminte. Te speli, te brebeneşti şi pleci la mama naibii într-un cub anost şi uniform. Pe drum te confunzi cu restul dobitocilor cu capete plecate, feţe cârpite de somn şi grimase încremenite din ziua de ieri. Turma merge ceas. În micul infern personal de la job eşti rotiţa care serveşte sistemul şi de care acesta se poate descotorosi oricând. Importanţa ta este iluzorie şi întreţinută ca motivare exterioară. Nu valorezi nici cât o ceapă degerată iar cel care îţi spune altfel fie te pupă în cur fie, dacă ai ţâţe mari, vrea să te cunoască mai bine. Dacă îţi închipui că timbildingurile alea de rahat sunt o răsplată bine-meritată pentru efortul depus înseamnă că eşti bou şi nu înţelegi că sunt doar o altă metodă de manipulare a oligofrenilor corporatişti. Îi poţi spune responsabilizare dar nu este decât felul în care lanţurile se strâng mai tare si biciul sună mai dulce. Oricum ai da-o, căcatul pute la fel indiferent în ce este ambalat. Stai în cubul tău şi te gândeşti că nu îţi mai adie nici o idee prin minte. Vezi tabele, grafice, marketing şi vânzări. Noţiuni de rahat care altădată nu valorau pentru tine nici măcar cât pet-ul de Noroc. Toate astea îţi fac creierii ţăndări şi îţi acoperă încet creierii tâmpi. Sorescu, Hemingway, Eminescu, Steinbeck sau Steinhardt au dispărut într-o mare de rahat care pune stăpânire pe tine. Morisson sau Enescu au fost goniţi de putoare demult.

Lobotomizat, abia aştepţi să părăseşti haznaua cu imbecili pentru a încerca să îţi reaminteşti cine eşti. Limba ceasului arată ora visată şi, parcă pavlovian, toţi încep să mişune în speranţa regăsirii de sine. Cu sinele îngropat în rahat şi mintea funcţionând “corespunzător” nu îţi poţi aminti decât câteva evenimente simple care nu necesită efort în reproducerea lor. Singurele lucruri pe care ţi le reaminteşti ca reprezentându-te sunt condiţionate de presa zilnică şi discuţiile idioate de la muncă: shopping, bere, achitat facturi, pregătit masă, duş, futut programat. Ai uitat de statul în parc, de citit o carte, de mers la concert, teatru sau operă. Pavlov te îndeamnă să bei aceeaşi bere din fiecare seară, să cumperi aceleaşi prostii fără sens, să faci aceleaşi drumuri şi aceleaşi lucruri. Cu privirea tâmpă te întorci acasă. Viaţa ta de roboţel cuminte se revarsă din cubul puturos din clădirea din sticlă peste tot în viaţa ta, în ceea ce faci şi spui. Ai uitat cine eşti şi ce faci. Doar exişti.

După serviciu, matoleşte-te cu spor!

Tot observ de ceva vreme, pe diverse canale tv, reclama la o marcă de bere, reclamă în care un tip corporatist iese de la muncă iar şef-su îi stă în cârcă bodogănindu-i, probabil, diverse rapoarte, termene limită sau alte tâmpenii care nu mai au importanţă în afara orelor de program. Tipul, pe un fundal sonor vesel, ajunge la o cârciumă unde îl aşteaptă o gaşcă de alţii asemenea lui dar neavând în spate sondorul de fund. Pac, omul ia primul gât de haraşpincă şi, deodată, şeful dispare în bucăţi de gheaţă, cu toate problemele lui. Mesajul reclamei, simplu în esenţă, ne face să credem că o ieşire cu băieţii, consumând berea respectivă, ne ajută la relaxare. Funny, funny…

…Şi cu atât mai potrivit pentru o naţie de alcoolici în devenire. Făcând o analiză la rece, adjectiv, mesajul poate fi tradus în termeni dorelieni, cu puternică tentă de dependenţă dăunătoare ficatului: bea ceva alcool ca să uiţi de probleme. În cazul acesta, problema este şeful şi tot universul lui de căcat de la muncă. Iar tu, purtând această povară chiar dacă ai scăpat de pe plantaţie, trebuie neapărat să mergi undeva, să tragi nişte gâturi de alcool şi gata, scapi de gândurile negre ale corporaţiei. Vorba aceea, prietenii care te aşteaptă rânjind ca retarzii sunt dovada clară că metoda funcţionează.

Un scenariu posibil:

„Băga-mi-aş picioarele, iar am plecat la ora şapte de la muncă…Ce dracu’ nu reuşesc să termin rapoartele alea niciodată, nu înţeleg…Eh, căcat, normal că nu le termin la timp dacă boul de şefu’ mă tot încarcă şi cu aia, şi cu aia, şi cu aia…Când naiba să le mai fac? Dacă nu dorm nici la noapte, îmi bag pula. Mamă, trebuie să bag ceva pe gât. Bă, futu-i, mâine la opt trebuie să-i dau boului analiza aia. A, şi mai am de trimis şi căcaturile alea de oferte. Cum pula mea? Şi m-am săturat să mă tot frece ăla la cap că-s incapabil, că-s încet…Să facă el, nene, douăj’ de mii de muiuri pe zi. Unde pula mea zicea Gogu să ne vedem? Nu mai ţin minte nici nume de cârciumi, să mor io…Bă, aşa-mi vine să-i sparg boului cauciucurile de la maşina aia a lui de boss, dacă mă mai freacă mult. Pfuai, la nouă am întâlnirea cu ăia…Când dracu’ o mai fac şi p-aia…? Şi parcă văd că iar m-aleargă mizerabilul că nu m-am pregătit cum trebuie. Bă, da’ mi-o sete…Gogule, unde dracu’ ziceai tu că ne vedem? Bag scurt o bere şi-i fut în gură pe ăia dacă mai vorbesc de muncă!”…

Gogu şi amicul 2 se întreabă:

„-Bre, mai vine ăla odată?..Că am vorbit cu el acum juma’ de oră şi spunea că a plecat de la muncă.

-Nu ştiu, mă, las’ că vine el. Hai să mai luăm un rând că intră! Bag pula dacă nu dorm noaptea asta…

-Da, bă, luăm! ‘Ţi-amabil, ne mai aduceţi patru beri?…Aşa. Da, bă, nasol, şi eu mă gândesc numa’ la căcaturile alea de tabele. Mă fut…

-Bă eşti nebun, trebuie să mă pilesc ca să pot dormi?

-Ha, ha, ha! Asta e, frate. Decât să-mi stea în cap mecla boului, mai bine mă pilesc. Bă, da’ ce face Vasile ăsta?

-Sună-l!

-Dă-l, bă, încolo, că vine el. Hai, mai băgăm un rând?

-Hai!

-Bă, nasol cu munca asta. O mie de căcaturi, zi de zi, pleci acasă, tot la alea te gândeşti, nu mai faci nimic…

-Da, bre…Aşa e…Mai băgăm?

-Da! Măcar să ştim o treabă. Dorm şi eu la noapte.

-Da…Unde dracu’ e ăsta de nu mai vine?

-Uite-l, mă! Vasile, ce ţi-a luat atât să ajungi?

-Uitasem locul, bre…Bag pula. Am avut o zi de căcat.

-Haide, bre, că trece…Bagă şi tu câteva beri, să vezi ce dormi.

-Bag, bag. Nu vă supăraţi, vreau şi eu două beri, vă rog.

-Gata, Vasile, revino-ţi. Hai noroc!

-Noroc!”

Acum s-a închis cercul.

Morala: „Oamenii care munceşte, seara se macheşte!”

Dorel, trei beri şi-un şantier

După o noapte furtunoasă m-am trezit astăzi la o oră mai apropiată de seară decât de dimineaţă. Am observat că nu am ţigări, nici eu, nici scumpa mea prinţesă, care de la ora 8 a.m. trage cu ochiul în autobiografia lui Norma Jeane Mortensen.

Mi-am schimbat boxerii, am înjurat apa caldă, care la etajul al 9-lea cu greu ajunge şi am coborât până la chioşcul cu bunătăţi în vederea procurării obiectelor care-mi satisfac tabieturile. În momentul în care am ajuns în faţa magazinului am observat un nene insipid plin de var care dorea să cumpere diverse. M-am aşezat în spatele lui şi fără să vreau am început să ascult dialogul tip-vânzător. Tipului îi voi spune Dorel în vederea delimitării de celălalt personaj.

Dorel: – Dă şi mie zece Tuborg la doză ! Da să fie reci ca mortu că ne omoară căldura asta!

Vânzătorul, după ce caută în frigider: – Am doar şapte reci ! Vă dau altceva?

D: – Dă atunci şi Becşi vreo cinci până la cinşpe !

V: – Păi nu vroiaţi zece? Până la cincisprezece ar mai fi încă opt!

D: – Hai mă lasă-mă cu calculele dă să fie cinşpe beri acolo, ce dracu!

V: – Bine, altceva?

D: – Dă zece de sămânţă, ăhh ( acesta este un moment în care domnul calcula câte persoane sunt ei în total, nu se poate reproduce, prea multe onomatopee mângâiate de fraze euclidiene) şi mai bagă treizeci de becşi că ie mulţi acolo !

V: – Păi nu am atâtea la rece! Vă dau şi altceva?

D: – Bagă mă să fie, nu contează bere să fie. Şi două ape minerale că ie doi băieţi pocăiţi( râde monstruos). Şi spune cât trebe să mă achit.

V: – Păi aveţi un milion patru sute treizeci.

Dorel plăteşte şi dă să plece. Vânzătorul mă întreabă ce doresc, eu îi spun două mărci de ţigări, moment în care Dorel se întoarce mă dă la o parte şi spune:

– Aşa bă că am uitat, dă şi două de Lemeu roşu. Şi câte beri vine de om mă dacă ie şaişpe oameni? Io am aicea patruşcinci.

V: – Păi ar veni cam trei de om.

D: – Bă … aşa puţine? Mai ai la rece ?

V: – Mai am două doze atât.Vi le dau ?

D: – Dă-le p-alea şi dă şi vreo doişpe la pet aşa da reci să fie!”

Şi-a primit Dorel berile şi a plecat.

Uimit l-am întrebat pe vânzător unde lucrează respectivul. Mi-a răspuns că este muncitor la un bloc ce se construieşte în apropiere şi că în fiecare zi la ora 12 vine şi cumpără bere şi seminţe. Oamenii se pare că au pauză între 12 şi 14, după care încep din nou lucrul.

Acum vin cu o întrebare: Ce randament mai dau muncitorii agătaţi pe schele cu soarele în cap după mai mult de doi litri şi jumătate de căciulă băuţi în plină caniculă ?

Spor la mutat în blocuri noi domnilor, nu vă fie teamă sunt construite de profesionişti.

A fi sau a nu fi şef

Când au venit primele corporaţii în România, una din reacţiile la adresa atitudinii lor faţă de noi a fost negarea faptului că suntem o ţară bananieră, populată de macaci trişti şi cu IQ zero. Nu, noi gândim, muncim, nu merităm să fim trataţi ca boii la jug, firaţi-ai dreacu’ de investitori de căcat…În mare parte, adevărat. Între timp, lucrurile au evoluat, în sensul că macacii s-au înmulţit, investitorii chiar au ajuns de rahat, noi nu prea mai gândim iar în orice companie, fie ea mare sau mică, politica medieval-sclavagistă a fost preluată de către specia de cimpanzei mioritici a căror menire, în general, este să-şi suprasolicite coardele vocale şi neuronul ameţit de căldură.

Românul suferă de şefie este o lemă cunoscută celor care au avut de-a face cu diverşi „superiori-ierarhici” al căror frigider era veşnic umplut cu carne, din partea subordonaţilor. Există oameni care înţeleg comunicarea doar la volum maxim şi cu nori de scuipat peste feţele celor care trebuie să asculte. Cuvintele grele şi marcate cu cerculeţ roşu sunt condimentele adăugate acesui melanj de atitudine gibonică în faţa „sclavului” ajuns aşa fără să-şi da seama când. Practic, ţipetele şi istericalele şefului reprezintă o metodă des întâlnită în România anului 2009, o ţară populată majoritar de lăcuste, viermi şi alte specii ce provoacă scârbă.

Un loc de muncă este o şansă pentru mulţi de a-şi rezolva anumite trebuinţe. Compania plăteşte în schimbul unui serviciu pe care salahorul îl oferă, fie că-i de natură fizică, fie că-i de natură intelectuală-lucru logic până aici. Eh, iată că  intervin cimpanzeii care au impresia că din momentul în care apari pe ştatele de plată ale firmei eşti, practic, proprietate a acesteia. Cu alte cuvinte, dacă intreprinderea te plăteşte poţi să te fuţi şi în cur, dacă şeful o cere. Eşti sclav şi, în acelaşi timp, ţintă pentru săgeţile spurcate ale şefilor, şefuţilor, managerilor, directorilor sau orice altă specie care se crede net-superioară în faţa libidinoşilor de sub birou. De cele mai multe ori superioritatea se dovedeşte a fi doar pe hârtie, prin prisma postului ocupat de măgar.

Sunt oameni care înţeleg să-şi impună autoritatea şi cerinţele profesionale în faţa subordonaţilor prin violenţă verbală, injurii sau mecanisme dispărute de prin secolul trecut. Şi, din păcate, sunt oameni şi mai mulţi care acceptă tacit situaţia sclavagistă de teama pierderii locului de muncă sau a altor repercursiuni negative ce se pot abate asupra lor. Lipsa de reacţie duce la naşterea şi împământenirea unui sistem căcăcios de genul „faci asta că aşa vreau eu” sau „nu ai voie să comentezi că te sparg”, sursă de frustrări şi de peri albi. Dacă nu-ţi convine situaţia ai libertatea de a părăsi postul însă nu acesta este argumentul care scuză purtarea grobiană. Înainte de a fi angajaţi suntem oameni, dotaţi cu al doilea sistem de semnalizare: cuvântul. Iar cuvântul dulce poate creşte surprinzător de mult eficienţa acţiunilor pozitive, scopul final până la urmă. Şi poate scăpa destule companii de teama unui sindicat enervant. Despre sindicate şi necesitatea lor, totuşi, într-un episod viitor.

Să munceşti tu, bă!

Coal_Miner_1_large

Suntem ipocriţi când spunem că ne place să muncim. Munca, prin chiar definiţia ei, nu presupune plăcere, entuziasm. Munca este doar un compromis necesar pentru obţinerea altor lucruri pe care ni le dorim. Nu pot crede că cineva pune osul la treabă pentru că iubeşte să facă acel lucru. Cu siguranţă asta ne lasă să credem patronii sau cârnăciorii de la management. Cu toate astea nici unul dintre ei nu se comportă ca atare. Nici unul nu dă CUBA cu tine când vii la servici şi nici unul nu bea o bere la masa de prânz. Nici unul nu acceptă întârzieri că ai băut prea mult aseară şi nici unul iese cu tine la şpriţ ca să faci mişto de el. Şefii mei nu acceptă altă ţinută decât cea office, nu vor să înfiinţeze un spaţiu pentru chill-out şi fac scandal dacă faci mişto de un client idiot. Păi dacă munca este fun, hai să ne comportăm ca şi cum am fi prieteni.
Munca, pe mine personal, nu mă defineşte. Sunt unul dintre ăia care îşi bagă pula. Aici, s-ar putea ca unii prieteni să îmi bată obrazul şi să îmi spună că-s măgar. Există unii care vor eficienţă şi comportament responsabil. Nu cred în aşa ceva. Nu înţeleg de ce m-aş implica într-un job care nu mă reprezintă, de ce aş aproba din cap un idiot sau de ce ar trebui să accept să îmi schimb gândirea în urma indicaţiilor preţioase.

Jobul condiţionat de patron sau companie mi se pare una dintre acele idioate creaţii care facilitează controlul asupra spiritului. Jobul robotizează şi condiţionează. Jobul mă limitează la viziuni impuse de acei câţiva care supervizează. Munca depusă în folosul altcuiva sau a altceva care nu te reprezintă nu are sens şi te condiţionează pavlovian. Activitatea fără semnificaţie personală opacizează spiritul şi sufocă percepţia asupra vieţii. Când poţi să te dedici ţie însuţi, prietenilor, lucrurilor care au sens personal?

Munca înseamnă încartiruire în normalitate.

Însă, principalul motiv pentru care nu agreez munca condiţionată este faptul că astăzi munca aşa cum este ea aplicată nu mai creează valori. Munca este ghidată către eficienţă şi nu către semnificaţii. Trebuie să producem mai mult, mai repede, mai eficient. Nu mai contează valoarea personală, semnificaţia rezultatului muncii noastre. Producem cantităţi şi nu semnificaţii. Mi se pare trist că din ce în ce mai mulţi se orientează către acumularea de valori create de alţii şi nu creează chiar ei valorile care ar fi reprezentative pentru ei. Tot trist este că stilul ăsta de a munci nu poate duce decât la propagarea şi stabilirea lui ca normă în societate. Normalitatea este doar una chiar dacă pute a rahat de la o poştă. Cu timpul ne obişnuim şi va mirosi a trandafiri. Şi ne vom învăţa copiii că “meseria e brăţară de aur”.

Sincer, mi-aş dori să stau la soare pe nisip cu picioarele în mare şi să citesc o carte oarecare. Proşti sunt destui care să muncească.

Munca cu capul înainte

În general, românului îi place să creadă că este mai cu moţ decât toată lumea. El poate fi mai isteţ, mai iscusit, mai muncitor decât oricare muritor de altă naţionalitate de pe planetă, dar nu îşi punea mintea; românul e delăsător, dar şi când face, păi face nene. Cam asta ar fi principala idee care ascunde în spatele ei puturoşenia şi mediocritatea autohtonă.

Când românul se porneşte în a întreprinde ceva, atunci să te fereşti… Păi când se urneşte, se urneşte, frate. Se spurcă cu zel, se comută pe modul de gândire binar şi dă înainte ca nătărăul, pierzând vederea de ansamblu. Şi iaca-aşa se iscă situaţii dintre cele mai absurde, dintre cele mai stupide. Un exemplu edificator este şi cel de care eu unul mă lovesc de cinci ori pe săptămână.

Staţia de metrou Pipera a ajuns în ultimii ani, din cauza puzderiei de clădiri de birouri ce s-au construit şi încă se construiesc în prejma ei, de departe cel mai aglomerat capăt de line. Cine lucra în zonă acum mai bine de un an, ştie cât de greoi era accesul la metrou după ora şase seara, atunci când tot fluxul de corporatişti convergea către unica gură de intrare.

Dar cum Metrorex pune preţ pe confortul călătorilor săi, în urmă cu ceva vreme – să se fi făcut un an, s-au apucat să construiască o a doua intrare, în imediata vecinătate a primeia, tocmai pentru a fluidiza traficul de angajaţi ce se aventurau în adâncurile Bucureşti-ului după terminarea programului de lucru. Nu mare mi-a fost mirarea, ca atunci când au isprăvit mult aşteptata gură, să constat că ea a fost proiectată exclusiv pentru intrare. Adică dacă s-a primit dispoziţie că trebuie făcută o nouă intrare pentru că se înghesuie proştii ăia ca berbecii în orele de vârf, atunci să le facem la intrări să se sature. Nu s-au gândit sau i-au durut la bască că (scuzaţi scatofilia) p-acolo poate mai vrea să şi iasă călătorul.

Şi când intenţionai a te strecura, în drum spre ieşire, mereu în întârziere, pe lângă unul din noile puncte de acces dedicate intrării ceva mai crăcănat, în ideea de a mai câştiga câteva clipe la cafea, existau şanse destul de mari să dai nas în nas cu un gardian conştiincios care îţi arăta impasibil punctele dedicate ieşirii: ieşirea e p-acolo! Bine că eşti deştept, bă!

Şi cum fenomenul căpătase deja amploare, adică prea mulţi călători necivilizaţi se repezeau să iasă pe unde nu se cuvine, Metrorex a remediat imediat acest mic impediment. Dar nu prin a da curs nevoii publicului călător care risca să rămână cu curul înfipt în barele ce ştiu a se roti doar în sensul intrării. Nu! În loc să se adapteze situaţiei şi să înfiinţeze măcar un căcat d-ăla de ”morişcă” pentru ieşire, băieţii au sudat un cadru metalic tocmai pentru a-i determina pe încăpăţânaţi să renunţe la această scurtătură.

Situaţia amintită mai sus este doar o mică mostră din marea comedie balcanică, în speţă cea românească, care contribuie zi de zi la tocirea nervilor noştri. Uneori rămân cu impresia că excesul de zel, ca să nu zic prostia, de care dau dovadă autorităţile în unele situaţii se supune unui raţionament banal: dacă te îmbăiezi un sfert de oră în apă sloi, aproape de îngheţ, şi un sfert de oră în apă clocotită, este ca şi cum te-ai desfăta o jumătate de oră într-o baie cu o apă la temperatura ideală.

Ne daţi ori nu ne angajaţi

Un celebru „dicton” care acoperea de rânjet faţa lucrătorului român spune că „oricât de prost ne-ar plăti ei, noi tot vom munci mai puţin de atât”. Chestiune izvorâtă din adâncul sufletului autohton, obişnuit din ce în ce mai mult cu frecarea de mentă. Nu spun că nu există oameni care muncesc dar dacă aceştia ar fi majoritari probabil că lucrurile s-ar mişca altfel. Vina o poartă, nu neg, şi o parte din angajatori, specialişti în a spăla creiere sau în a demotiva treptat roboţeii din companie. Iar acest lucru se vede cel mai mult în relaţia angajat-client, indiferent de domeniu.

Există două tipuri mari de angajaţi în România: cei care sunt dedicaţi până la sânge angajatorului, reduşi la o viaţă socială egală cu programul unui pacient de la secţia de reanimare şi cei care, indiferent cu cât ar fi plătiţi, sunt veşnic nemulţumiţi de ceva din mediul de lucru. Există, să spunem, şi o a treia categorie, cei cărora nu le pasă, fiind în ton cu ceea ce li se întâmplă. Aceştia, mai mult decât ceilalţi, îşi doresc să-şi păstreze locul de muncă, neexcelând în niciun fel prin acţiunile lor din cadrul firmei unde au ştatul de plată. Dar nu sunt de lepădat, în cele mai multe cazuri.

Revenind la prima categorie amintită mai sus, respectiv băieţii şi fetele care se închină singurei divinităţi existente pentru ei, Angajatorul, am remarcat o chestiune: nu întotdeauna pachetul salarial îi ţine legaţi în halul acesta. Există persoane care o fac pentru că, pur şi simplu, asta trebuie făcut. De apreciat, oarecum. Orice companie se poate baza pe ei, la fel cum multe companii profită de ei. Din acest motiv pot fi compătimiţi. Cei care îşi lasă sângele pe tastaturi sau prin birouri, strâns legaţi de oferta financiară senzaţională, vor avea tot timpul o urmă de teamă să nu piardă nivelul la care au ajuns, motiv în plus să-şi piardă serile în faţa teancului de „to do list”. Este alegerea lor.

Urmează roboţeii, veşnicii nemulţumiţi. O parte din ei nu a fost aşa de la bun început. Dimpotrivă, au investit suflet, timp, performanţă. Cu timpul, însă, au devenit scârbiţi şi s-au transformat în alt model, cel care va încerca să fenteze sistemul pentru că sistemul l-a fentat pe el. Iar aici, în multe cazuri, aş da vina pe anagajator, entitatea care a stors la maxim energia din ei şi continuă să o facă fără să mai schimbe din componente. Din păcate, un om demotivat nu face performanţă, băgându-şi picioarele. Orice cerinţă a companiei nu va face decât să-i creeze starea de lehamite, făcând orice altceva decât să-şi vadă de treabă. Şi frustrările, de cele mai multe ori, se reflectă în calitatea comunicării cu sistemul relaţional, fie că acesta este în interior, fie că este în exterior. De câte ori nu v-aţi lovit de feţe acre şi răspunsuri în dodii, cerând o informaţie sau dorind să beneficiaţi de serviciul pe care l-aţi plătit?

Tot dintre roboţei i-aş aminti pe cei care sunt nemulţumiţi pentru că aşa sunt ei. Oricum, nu le place să muncească şi vor avea tot timpul impresia că ei merită mai mult decât li se oferă, indiferent de ofertă. Nu consideră că este cazul să-şi  demonstreze abilităţile profesionale mai înainte de a cere remuneraţia. Din păcate, este o tagmă care în România cucereşte tot mai mult teren.

Pe de altă parte, nici angajatorii nu sunt uşă de biserică. Multinaţionalele reuşesc să acumuleze în timp cel mai mare număr de frustraţi, indiferent de categoria din care fac ei parte, acest lucru datorându-se şi mediului de lucru, proastei gestionări a angajaţilor, lipsei de profesionişti în resurse umane, sistemul de bonusare şi promovare, etc. Din punctul meu de vedere, o multinaţionlă din România reprezintă imaginea la scară mai mică a sistemului economico-social românesc. Degeaba numele companiei poartă o rezonanţă grandioasă dacă odată ce a ajuns pe tărâm mioritic lucrurile brusc nu mai pot funcţiona ca în vest. Fapt care nu tot timpul este din vina angajaţilor români.

Timpul va dovedi dacă lucrurile vor intra pe un făgaş normal din punct de vedere al atitudinii faţă de muncă. Chestiune care, oricum, este strâns legată de tot ce înseamnă evoluţie social-economică a României. Înainte de asta, ar fi bine să ne asigurăm că „evoluţie” este termenul corect.