Mutu, un briliant de amanet

   De ceva vreme se vorbeşte despre Mutu şi despre situaţia în care se află. Ca orice microbist, îmi permit o opinie vis-a-vis de acest fapt.

   La fel cum ocaziile se răzbună, în fotbal, se pare că şi greşelile se întorc împotriva jucatorilor, mai devreme sau mai tâziu. Vorbind despre jucători profesionişti, consider că viaţa extrasportivă nu ar trebui să influenţeze negativ activitatea acestora si nici imaginea sportului pe care-l reprezintă. Cunoaştem cu toţii cazul Mutu, caz deloc singular dar care, împreuna cu recenta decizie, defavorabilă românului, a făcut înconjurul lumii şi a stârnit reacţii peste tot. Toată lumea fotbalului îl compătimeşte şi îi este aproape în aceste clipe. “O decizie injustă”, “o sumă prea mare…”, “şi-a luat déjà revanşa pentru greşelile făcute”…sunt cîteva dintre replicile pe care le poţi auzi în orice discuţie lansată pe subiectul acesta.

   Personal, nu cred că efortul de reabilitare şi jocurile bune făcute de Adrian Mutu, în Italia sau cu echipa naţionala a României, compensează cumva pata neagră de pe imaginea clubului Chelsea. Un club mare care se construieşte cu mult efort, pas cu pas, joc de joc şi care se întareşte cu fiecare achiziţie făcută. Mutu a fost una dintre aceste achiziţii şi a dat chix, a păcălit. La momentul respectiv, scandalul a luat proporţii şi a atras atenţia publicului, şi nu numai, asupra unei situaţii ce putea fi lesne reîntâlnită şi la alţi jucători.

   Este foarte posibil ca Mutu să fi “răscolit căcatul”. Gândesc mai mult că i-a plăcut, că s-a complăcut în anturaj dar a rămas ultimul ca la “Pitita”, jocul copilăriei ce-şi găseste la final un fraier care-I scapă pe ceilalţi de pedeapsă. De ce? Pentru că s-a lăsat descoperit.

   Cred în “după faptă şi răsplată” şi mai cred că aşa cum va plăti Mutu cele 17 milioane de euro aşa vor plăti şi fraţii Becali, cu toata averea lor şi mai mult, toate rahaturile  şi înşelăciunile făcute fotbalului românesc şi străin precum şi publicului pe care-l sfideaza în mod constant.

   Alăturarea celor două nume, Mutu şi Becali, nu face altceva decât sa-mi reconfirme încrederea că decizia luată impotriva jucătorului este una JUSTĂ.

   Nu mai plânge briliantule, ţi-ai facut-o cu mâna ta!

Şansa bate victoria

    Nea Piţi a bifat încă un meci cu rezultat negativ pentru naţionala de fotbal a României. Croaţii ne-au bătut cu 2 la 1, într-un meci în care puţinii spectatori au fost cu gândul la tragica dispariţie a lui Marian Cozma, la trimiterea de mesaje către absentul Mutu sau la reafirmarea „iubirii” pentru ciobănaşul Becali. Tocana de pe teren au văzut-o, în cea mai mare parte, telespectatorii. Un meci anost, lipsă de concentrare, potenţial de revenire nul. Piţurcă continuă să se agaţe de scaun, devenind tot mai clar că nu munca pe care ar trebui să o facă îl ţine acolo. Iar băieţii cu semnătura tot ascund praful sub covor.
   Ca de obicei, există declaraţii de după meci şi o gloată de papagali care despică mai apoi fiecare broască ieşită din gura celor din faţa microfoanelor. În acest caz particular (care, de fapt, devine acut), olteanul de la cârma naţionalei spune aşa: „Am întâlnit un adversar valoros.[…] În prima repriză am practicat un fotbal de calitate, am demonstrat că putem învinge orice echipă.[…]. Nu este foarte important rezultatul.[…] Noi am câştigat direct, pe poartă, iar croaţii au câştigat cu şansă". Vorbe de duh, izvorâte dintr-un automatism al discursului de proastă calitate. Un antrenor care nu are nicio treabă cu fotbalul actual. Lăsând la o parte jucătorii, declaraţiile ascund o îmbărbătare penibilă, al cărei efect este declinul accentuat. Cineva care afirmă că a demonstrat că poate bate orice echipă, deşi rezultatul este în defavoarea sa, înseamnă că nu ştie care este regula victoriei. Bre, nea, Piţi, ca să baţi pe cineva într-un meci, trebuie să dai mai multe goluri decât ăilalţi! Nu e ca la table, unde zarul mai mic poate să-l facă pe ăla mai mare! Eşti retard?
   „Pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă” spune o zicală mioritică. Aşa cum pe noi niciodată nu ne ajută şansa. Noi suntem tot timpul câştigătorii morali şi corecţi. Suntem campioni mondiali la aşa ceva. În schimb, nu avem niciodată şansă. Toată lumea are noroc, numai noi nu, sărăcuţii… Bre, nea Piţi, noi nu avem cap! Nu avem antrenor, jucători, echipă! Asta îţi trebuie pentru a obţine victorii, las-o naibii de şansă! La table funcţionează, aici nu. Lasă-ne!
   Jocul de aseară mi-a reconfirmat temerea că pentru naţionala de fotbal a României viitorul nu sună deloc bine. Oricâţi Mutu şi Chivu ar apărea, tot la gară vom fi. Din păcate, mentalul şi contextul naţional are amprentă şi aici. Atât timp cât vor fi numai valori individuale, şi nu echipă legată cu un conducător deştept, suntem sortiţi penibilului. Adică, aşa cum ar spune antrenorul Piţurcă, nu avem nicio şansă de a câştiga.
 

Ţara Lalelelor vs Ţara Manelelor

sau Franta-Italia, meciul propriu-zis al unei generatii.

Inainte de ultimul meci al grupelor, Romania se proptea de un neverosimil loc doi in clasament, cu sanse reale de calificare in faza urmatoare a turneului, in detrimentul unor echipe mult mai bine cotate, ca Franta sau Italia. Dupa prestatia tricolorilor din meciul impotriva campioanei mondiale en-titre, nu-mi ramanea sa exclam decat un strasnic “Jos palaria!”. Ala era jocul echipei Romaniei pe care am tanjit sa-l revad ani la rand. De vreo patru ani incoace uitasem sa mai si sper. Intalnirea cu italienii m-a strunit putin din amorteala.

E drept ca nu am mai avut demult prilejul sa facem un meci mare. E drept ca dupa 2000, am ratat doua campionate mondiale si unul european la mustata, poate pe nedrept chiar. Si totusi, raspunzatori pentru suita de insuccese sunt chiar jucatorii convocati la lot, caci nimeni altcineva n-a jucat pe teren in locul lor. Daca ar fi izbutit sa ajunga in sferturi, Chivu si ai lui nu doar ca ar fi repetat traseul generatiei lui Hagi la un campionat european, dar si-ar fi si insusit performanta de a iesi dintr-o grupa infernala prin simpla rezonanta a numelor echipelor ce o alcatuiau, daca nu a valorii lor efective. Si totul depindea de un singur meci.

Disputa cu Olanda se anunta o disputa, n-as putea spune usora, dar abordabila. Olandezii aveau asigurat primul loc in grupa, iar Van Basten isi aratase intentia, lucru si firesc, de a-i menaja pe unii dintre jucatori. In conditiile astea m-a strafulgerat un unic gand: daca nici acum nu vom izbuti sa invingem, chiar ca nu mai avem ce cauta la turneul european.

Si-a inceput si meciul… Prima echipa a Romaniei vs a doua echipa a Olandei, sau echipa de seniori a Romaniei vs echipa de juniori a Olandei, in care cei doi depasiti, Robben si Van Persie se distreaza, sau IX C-ul vs XII E-ul, sau reeditarea oricarui episod al neputintei noastre stramosesti. Toate cele nouazeci de minune parca am stat in expectativa, parca am asteptat sa ne pice din cer. O echipa decolorata. O echipa de desculti cu ghete in picioare. O echipa de creta, si atat. Refuz categoric sa cred ca jucatorii s-au speriat chiar de ideea ca sunt nesperat de aproape de realizarea unei mari performante. Cu totii sunt jucatori profesionisti si ar trebui sa cunoasca a gestiona astfel de momente.

Am avut naivitatea sa cred ca, odata intrati pe teren, nu vor juca decat la victorie. Dar nu, dragi romani, se pare ca nu s-a intamplat chiar asa. Strategul Pitzi iese cu o declaratie, imediat dupa fluierul final, afirmand ca baietii au fost demoralizati si de rezultatul din cealalta partida, unde Italia preluase conducerea inca de la inceput. De aici, furtuna: ce zici bă? Lua-ti-as toate schemele defensive la lovituri libere! Pai tu de ce i-ai trimis p-astia, bă, in teren? Cum poti sa rostesti o asemenea ineptie? Pai cine la mana cui statea in grupa asta, bă? Cum e cu putinta sa depinzi deliberat de alt meci decat cel al tau? Caca-m-as in pragmatismul tau, bă! Asta e prostie! Brusc, am simtit gust de sange in gura. Dintele care-l aveam impotriva marelui antrenor Piturca, inca de cand antrena in Ghencea, imi ţâşnise iarasi prin gingie.

Dureros nu este ca a nascocit Piturca o astfel de scuza patetica, dureros e ca asta a fost exact si impresia pe care a lasat-o jocul tricolorilor. La urma cozii, asta e. Previziunile majoritatii s-au adeverit: Romania, alaturi de o alta echipa din cele trei, vor merge acasa. Avem mari jucatori ca Mutu, Chivu sau Lobont. Avem jucatori care promit, precum Tamas, Rat sau Goian. Dar ne lipseste cu desavarsire echipa si, mai nou, si antrenorul.

Terminam grupa pe locul trei, cu capul (in) sus, dupa ce am lovit inca o data plafonul mediocritatii.