Simţurile pot fi surprinse numai stând în faţa scenei. Eu ştiam asta, dar nu suntem toţi la fel, aşa că e mai bine să mergi la întâlnirea cu muzica vie fără să îţi pui prea multe întrebări. Şi uite aşa am purces la recitalul Trio Zamfirescu, din cadrul Festivalului de chitara clasică, ediţia a V-a, de la Sala Radio (http://orchestre.srr.ro/program/?d=2011-03-22).
Festival aflat sub oblăduirea lui Cervantes, Institutul. Sala a fost suficient de pustie să pot lua bilete de 10 lei (cele mai ieftine, ca de obicei) şi habar n-aveam că dacă se întâmpla altfel zău dacă ar mai fi avut acelaşi farmec serata.
Au pornit recitalul cu o inversiune de program: Cordoba (piesa, nu maşina si nici oraşul). Ascultând-o, mi-am dat seama că în felul ăsta, tot mergând pe la cântări de chitări, voi reuşi să ascult toata suita „Spania” de Albeniz. Care suită, culmea, a fost compusă pentru pian.
Primire tihnită şi impresie plăcuta, pentru o piesa care nu este atât de celebra precum Asturias (aia de se aude în „Spanish Caravan” de la The Doors). A urmat un alt compozitor latin, însă din afara Spaniei. Anunţat ca având trei părţi pe fundalul unui ringtone modern urlând din fundul sălii (deşi scrie, spune şi este de bun simţ să ai mobilul oprit) a fost un concert de Vivaldi (numărul 8 pentru 2 viori, din L’Estro Armonico).
Cântat la un singur tip de instrument, impresia a fost că aud varianta pentru orgă, transcrisă de Bach. Închid ochii, îmi închipui un registru fictiv de chitară şi aud cele trei organe alergând într-o polifonie de neînchipuit a digitaţiei pe instrumentul suflant… cu coarde. Asta doar o vreme, deoarece în cadrul interpretărilor cu public român, un astfel de concert, fie el si transcris, are parte de o variantă nefirească a succesiunii parţilor: Allegro (aplauze) Larghetto e spiritoso (ce draguuutz, hai să apalaudăăăm) Allegro (aici da, merge sa aplauzi).
Îmi închipuiam deja că la următoarea piesă, neinstruiţii o să se manifeste. Dar Zamfirescu Trio s-au grăbit suficient încât să nu lase timp pentru dezmeticire. Boccherini, italian la origini, a compus în ultima parte a vieţii la curtea regelui Spaniei. Piesa cea mai în acord cu spiritul iberic nu putea fi decât una de rezistenţă. Originalul, parte a cvintetului nr.4 cu chitară in re major (Grave assai – Fandango) a cunoscut atâtea interpretări încât deja vedeam un al patrulea invitat venind pe final să presteze la castaniete.
După un andante cam fugărit, dar cu suficient suspans şi o uşoara sincopă la începutul avântului, dansul s-a desfăşurat firesc, dar parcă prea tehnicizat ori temperat şi vădit armonios, în ciuda asprimii senzualului din titlu. Sau poate sunt eu prea amator de vibraţii din ce în ce mai dincolo de graniţa desensibilizării. Îl şi aud pe Maynard şoptindu-mi cu pumnul in ureche: „It’s not enough, I need more.” Şi am avut parte.
Bizet, cu fragmente din Carmen şi evident castaniete, fervoare, temperament. Dar nu era totul. Tehnici, armonizaţi şi răbdători, cei trei au intrat în secţiunea şlagăre din program. Cel puţin aşa numesc eu muzica fără de partitură. Cu toate astea nu reuşeam să îmi dau seama de ce nu au absorbit încă publicul: ba că-s încă tineri şi au tot timpul să şocheze prin prezenţă şi interpretare, sau poate vâna latina a lor a fost un pic pe altă frecvenţă… Sau până la a rezona, trebuie să mai pună umărul şi spectatorii. Fermoarele trase, foile frunzărite, chicotele originale, pensionarii abonaţi, puberii zornăind, plozii interzişi sau păsăretul acrit şi târât cu sila ori în virtutea vreunei invitaţii, publicul s-a manifestat destul de în dezacord cu ce se străduiau cei trei să impună.
Seara însă a continuat, trecând la ambianţa un pic mai relaxată şi contemporană auzului iar poporul a început, încetişor să dea subtil din cap a „OLE!”.
După ceva Paco de Lucia rezonanţa a cuprins întreaga sală: milonga, rumba, Gipsy Kings, de los Rios, Astor Piazzolla. Însuşindu-şi contextul palpabil, flexând articulaţiile trosninde şi spulberând autismul idiosincrasic, netrebnicii au cedat.
Au rezonat de s-au ridicat cu toţii în picioare şi nu se mai saturau de la clămpănit. „Mânca-i-ar mama de drăguţi”, vorba păsăretului hexagenar din spatele meu. El trio au revenit totuşi pe scenă într-un tropot Desperado din toate încheieturile, să uiţi ca eşti la Sala Radio, afişând un rânjet hâtru invizibil pe post de „V-am tras-o!”. Armonic, tehnic şi încălcând partitura locului.
Max
