sau Franta-Italia, meciul propriu-zis al unei generatii.
Inainte de ultimul meci al grupelor, Romania se proptea de un neverosimil loc doi in clasament, cu sanse reale de calificare in faza urmatoare a turneului, in detrimentul unor echipe mult mai bine cotate, ca Franta sau Italia. Dupa prestatia tricolorilor din meciul impotriva campioanei mondiale en-titre, nu-mi ramanea sa exclam decat un strasnic “Jos palaria!”. Ala era jocul echipei Romaniei pe care am tanjit sa-l revad ani la rand. De vreo patru ani incoace uitasem sa mai si sper. Intalnirea cu italienii m-a strunit putin din amorteala.
E drept ca nu am mai avut demult prilejul sa facem un meci mare. E drept ca dupa 2000, am ratat doua campionate mondiale si unul european la mustata, poate pe nedrept chiar. Si totusi, raspunzatori pentru suita de insuccese sunt chiar jucatorii convocati la lot, caci nimeni altcineva n-a jucat pe teren in locul lor. Daca ar fi izbutit sa ajunga in sferturi, Chivu si ai lui nu doar ca ar fi repetat traseul generatiei lui Hagi la un campionat european, dar si-ar fi si insusit performanta de a iesi dintr-o grupa infernala prin simpla rezonanta a numelor echipelor ce o alcatuiau, daca nu a valorii lor efective. Si totul depindea de un singur meci.
Disputa cu Olanda se anunta o disputa, n-as putea spune usora, dar abordabila. Olandezii aveau asigurat primul loc in grupa, iar Van Basten isi aratase intentia, lucru si firesc, de a-i menaja pe unii dintre jucatori. In conditiile astea m-a strafulgerat un unic gand: daca nici acum nu vom izbuti sa invingem, chiar ca nu mai avem ce cauta la turneul european.
Si-a inceput si meciul… Prima echipa a Romaniei vs a doua echipa a Olandei, sau echipa de seniori a Romaniei vs echipa de juniori a Olandei, in care cei doi depasiti, Robben si Van Persie se distreaza, sau IX C-ul vs XII E-ul, sau reeditarea oricarui episod al neputintei noastre stramosesti. Toate cele nouazeci de minune parca am stat in expectativa, parca am asteptat sa ne pice din cer. O echipa decolorata. O echipa de desculti cu ghete in picioare. O echipa de creta, si atat. Refuz categoric sa cred ca jucatorii s-au speriat chiar de ideea ca sunt nesperat de aproape de realizarea unei mari performante. Cu totii sunt jucatori profesionisti si ar trebui sa cunoasca a gestiona astfel de momente.
Am avut naivitatea sa cred ca, odata intrati pe teren, nu vor juca decat la victorie. Dar nu, dragi romani, se pare ca nu s-a intamplat chiar asa. Strategul Pitzi iese cu o declaratie, imediat dupa fluierul final, afirmand ca baietii au fost demoralizati si de rezultatul din cealalta partida, unde Italia preluase conducerea inca de la inceput. De aici, furtuna: ce zici bă? Lua-ti-as toate schemele defensive la lovituri libere! Pai tu de ce i-ai trimis p-astia, bă, in teren? Cum poti sa rostesti o asemenea ineptie? Pai cine la mana cui statea in grupa asta, bă? Cum e cu putinta sa depinzi deliberat de alt meci decat cel al tau? Caca-m-as in pragmatismul tau, bă! Asta e prostie! Brusc, am simtit gust de sange in gura. Dintele care-l aveam impotriva marelui antrenor Piturca, inca de cand antrena in Ghencea, imi ţâşnise iarasi prin gingie.
Dureros nu este ca a nascocit Piturca o astfel de scuza patetica, dureros e ca asta a fost exact si impresia pe care a lasat-o jocul tricolorilor. La urma cozii, asta e. Previziunile majoritatii s-au adeverit: Romania, alaturi de o alta echipa din cele trei, vor merge acasa. Avem mari jucatori ca Mutu, Chivu sau Lobont. Avem jucatori care promit, precum Tamas, Rat sau Goian. Dar ne lipseste cu desavarsire echipa si, mai nou, si antrenorul.
Terminam grupa pe locul trei, cu capul (in) sus, dupa ce am lovit inca o data plafonul mediocritatii.