Când natura roade totul în cale…

• Promo, Se întâmplă la ei •

   Obosită să tot distrugă agoniseala de-o viaţă, în fiecare an, a urmaşilor lui Burebista şi Decebal dar, probabil, nemulţumită şi de condiţiile de şedere pe plaiurile mioritice, natura şi-a strâns tolba cu nori şi a luat-o la vânt către vest, aşa cum au făcut-o la un moment dat zidarii şi faianţarii autohtoni. Şi unde s-a găsit ea, doamna natură, să-şi scuture broboanele de sudoare, după o bucată de drum? În Polonia, provocând inundaţii, aşa cum numai norişorii ei ştiu să facă.

   Evident, s-au spart diguri, apa a năvălit prin case, câmpurile cu verdeaţă s-au umplut cu şuvoaie, lumea a pişat ochii de ciudă iar autorităţile au început să caute vinovaţii şi soluţii. Şi pentru că legătura indisolubilă dintre toţi poliţiştii din lume există şi e reală, şeful lor actual din Polonia a găsit imediat cauzele pagubelor făcute de inundaţii: castorii. În opinia domniei sale, vinovaţii pentru slaba rezistenţă a digurilor în faţa şuvoaielor năvalnice sunt aceste jivine cu dinţii de oţel, care rod totul în calea lor, întocmai cum moldovenii pârjoleau totul în calea armatelor lui Sobieski.

   Îl rugăm pe domnul ministru să cerceteze dacă nu cumva  slaba replică dată de polonezi nemţilor sub domnia lui Hitler a avut la bază o sabotare a cariilor de lemn, vieţuitoarele cu pricina pătrunzând pe teritoriul Poloniei agăţate de blana fiecărui ciobănesc german care a trecut graniţa către stăpâni polonezi iar apoi s-au infiltrat în patul puştilor, sfărâmându-le în cele din urmă. E o pistă de cercetat pe partea asta.

   Rugăm autorităţile române să nu ia exemplul omologilor polonezi şi să caute răspunsurile de după inundaţii în blana castorilor, vidrelor sau nutriilor. De asemenea, îl rugăm respectuos pe domnia sa, leul, regele animalelor, să facă un apel către toate jivinele care cacă şi pişă pământurile româneşti, să nu submineze efortul depus cu atâta abnegaţie de către factorii de decizie şi protecţie ai poporului, în lupta lor cu şuvoaiele imperialiste de apă. Nu de alta, dar alor noştri nu le place băutura amestecată cu apă.

O tură şi-un sex în natură

• Spuse pe fugă •

Autorităţile din nord-vestul Angliei au hotărât tăierea a 6000 de copaci, motivând că această măsură va atrage după sine reducerea numărului de cupluri care preferau acea zonă împădurită pentru a face sex.  (Libertatea)

Probabil că, în urma acestei măsuri, se aşteaptă ca în perimetru să-şi mai facă apariţia doar cuplurile care preferă sexul neprotejat.

Criza umană

• Aberația de intelect, Promo •

Am tot auzit legendele despre criza de patruzeci de ani a bărbaţilor. Că în jurul acestei vârste, masculii alfa, beta, etc. îşi dau seama că femela de lângă ei nu mai respectă standardele cu care au smuls DA-ul dintre dinţii dumnealor şi, ca atare, încep o călătorie iniţiatică, soră cu Kamasutra, pe la alte cuiburi stinghere.  Cu sau fără discreţie.

În opinia mea, această criză nu există. Este o legendă falsă. La patruzeci de ani, poate statistic, se întâmplă cele mai multe divorţuri, despărţiri, paşi strâmbi sau alte evenimente străine de noţiunea de cuplu durabil dar acest lucru nu ar trebui să ducă spre definirea crizei de patruzeci de ani. Şi, oricum, nu este numai a bărbaţilor. Căci dacă ei o aplică, atunci criza este a femeilor. Pentru că doamnele o produc, nu?

Ceea ce există cu adevărat, şi tot criză aş denumi-o, este criza bărbaţilor. Şi atât. Iar ea nu trebuie să aştepte patruzeci de ani să se producă. Aceasta începe să capete formă de la prima limbă strecurată printre măseluţele angelice ale  primei femele atacate vreodată şi ţine inclusiv după andropauză. Natura, când a plămădit specia umană, i-a instalat şi driver-ul de procreare, dotând pe fiecare din cei doi indivizi necesari pentru a făuri un pui cu câte ceva. Dumneaei a primit incubatorul iar dumnealui a primit sarcina de a se asigura că specia supravieţuieşte. Ca atare, domnii nu fac altceva decât să poarte acest „blestem” şi încearcă să-şi facă din plin datoria.

Ce este mai greu este faptul că, iată, evoluţia ştiinţifică pune piedici socotelilor naturale, inventând tot felul de metode care să împiedice procrearea. Iar din acest motiv sarcina masculilor devine şi mai grea, pentru că, statistic vorbind, şansele de reuşită sunt direct proporţionale cu numărul de evenimente „atacate”. De aceea, doamnelor, criza nu este a bărbaţilor. Este a întregii omeniri! 🙂

Unde dai și unde crapă

• Jumătatea plină, Martor şi tartor •

    Acum aproape o lună am purtat o discuție cu un preot tânăr, dintr-un orășel de munte. Îmi explica diferențele dintre fosta sa parohie și cea actuală, diferențe între modul de a gândi și de a se purta al oamenilor. Mi-a rămas în cap o întâmplare amuzantă, pe de o parte.

   Într-una din slujbele sale de duminică părintele a inițiat o discuție cu enoriașii săi din fosta parohie menită să trezească, într-un fel, respectul față de natură și protejarea mediului. Majoritatea dintre ei obișnuiau să arunce în râul care le trecea prin spatele casei gunoaie și resturi menajere iar preotul încerca să le explice că ceea ce făceau nu este bine. Nu este bine pentru râu, pentru natură, pentru vecinii din aval. Argumentele sale, menite să stopeze acest fenomen, erau îmbinate cu noul context în care se afla însăși țara, membră U.E. și angajată să respecte norme de protecție a mediului. „Gândiți-vă la copii voștri, oferiți-le locuri frumoase și curate.”, le spunea părintele. „Râul este limpede și curat de la Dumnezeu, păstrați-l așa. Gândiți-vă ca la o păstrăvărie, așa trebuie să fie de curată apa.”, a punctat parohul.

   Oamenii au stat, au gândit și, într-un final, au deschis ochii. Preotul avea dreptate. La puțină vreme după discursul părintelui, au început să se vadă rezultatele. Într-adevăr, gunoaiele nu mai erau aruncate în râu iar apa devenise iarăși limpede. Ce făcuseră enoriașii? „Părinte, te-am ascultat, căci ai grăit drept. Când vii să ne vizitezi păstrăvăriile?”.

Românul nu mai vrea să-şi ia plasă cu bani

• Frustrări din cartier, Jumătatea plină •

    În ultima perioadă a devenit un trend mondial în a fi ecologist, în a susţine, de cele mai multe ori doar cu moralul, programele care încurajează protecţia mediului. România, o ţară în care consumul de orice fel atinge culmi de neimaginat, nu prea are de-a face cu mentalitatea de respect faţă de natură. Urmaşii lui Traian şi ai lui Decebal, deveniţi fraţi cu codrul de-a lungul istoriei, îşi cam bagă picioarele în pământul pe care calcă, în aerul pe care îl respiră sau în apa pe care o beau. Lăsând la o parte legislaţia deficitară vis-a-vis de tot ceea ce înseamnă conservarea mediului înconjurător şi a resurselor de orice fel, precum şi a nerespectării puţinelor norme existente, problema de fond este educaţia civică. Românul nu este crescut în spiritul respectului faţă de orice petec de verdeaţă, faţă de faună, faţă de pătrăţica în care îşi are sălaşul. În plus de asta, nicio abatere de la regulă nu este pedepsită.
   În tonul celor de mai sus, anul 2009 a adus în pachetul de legi legate de mediu o nouă rânduială. Fostul ministru Attila Korodi a lăsat moştenire studiul introducerii unei eco-taxe de 20 de bani pentru tot ce înseamnă pungi şi sacoşe care nu sunt biodegradabile. Domnii aşa-zişi specialişti de la ministerul cu pricina, au pus-o de-un brainstorming şi au lansat o propunere de ordin legislativ pentru a înghiţi această taxă. Înainte de toate, eu m-am întrebat de ce taxa are valoarea de 20 de bani şi nu 50 sau 5 bani. Nu există un proiect din care să rezulte această sumă. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi la taxa auto, deci lucrurile funcţionează lăutăreşte. În fine, studiind mai departe problema, normele ordinului şi publicarea acestora s-au făcut pe final de an 2008, cu aplicare de la 1 ianuarie 2009, nerespectând termenul de 15 zile pentru contestaţii. Cine are curiozitatea să citească un pic textul publicat în Monitorul Oficial, va constata faptul că totul este un mare fâs. Tipic dâmboviţean, sunt lăsate portiţe de evitare a oricărei legi, în consecinţă şi în acest caz se poate fenta uşor eco-taxa. Se spune că scapă de acest bir pungile/sacoşele care sunt din material textil, hârtie sau orice alt material pentru care există dovada de biodegradabilitate. Nu se precizează nimic despre durata de descompunere, aşa cum cred că ar fi fost normal. În plus de asta, definiţia termenului de biodegradabilitate din lege este generalistă: „descompunerea unui component chimic organic sub acţiunea microorganismelor astfel: a)în prezenţa oxigenului, în dioxid de carbon, apă şi săruri minerale ale celorlalte elemente prezente şi apariţia unei noi biomase sau b) în absenţa oxigenului, în dioxid de carbon, metan, săruri minerale şi crearea unei noi biomase.”. În consecinţă, vechile pungi de plastic, pe care le găsim oriunde în natură, nu ar trebui să intre sub incidenţa acestui text. Sunt biodegradabile, se descompun în elementele precizate mai sus dar în sute de ani. Aici este hiba. Dacă tot dorim o reală protecţie a naturii, ar trebui taxată, pe lângă componenta materială a pungii, şi durata de descompunere a acesteia. Ceea ce nu se întâmplă.
   Partea bună a lucrurilor este că, înainte de a se publica normele metodologice de mai sus, producătorii români de sacoşe au început să-şi reorienteze privirea pentru a găsi elemente ce îi puteau scuti de plata eco-taxei. Evident, mulţi şi-au aruncat privirea în curtea vecinilor din vest, unde, legislativ, lucrurile sunt bine puse la punct, aşteptându-se ca băieţii noştrii de la mediu să ia acelaşi exemplu. Soluţia găsită a fost adăugarea în procesul de fabricaţie a unui aditiv oxo-degradabil care accelerează procesul de descompunere. Practic, o pungă conţinând acest aditiv se distruge în maxim doi ani, ceea ce înseamnă un mare pas de la sutele de ani care o păstrau neatinsă. Costurile de producţie cresc nesemnificativ, deci soluţia este una bună. Am citit părerile unor neavizaţi prin presă care spun că acest aditiv transformă în praf sacoşa, poluând şi mai tare, distrugând plămânii sărăcuţului consumator român. Evident, fals. Iar certificarea vine exact de la laboratoarele de testare din ţările vestice, pentru că la noi în ţară nu există niciunul. Ceea ce, până la urmă, este bine pentru că altfel sigur s-ar fi măsluit documentele.
   Ţinând cont de cele de mai sus, înseamnă că pungile rămân în continuare netaxate, având aditiv acum, la acelaşi preţ, ceea ce ar permite retailerilor să le distribuie gratuit în continuare. Cu alte cuvinte, covorul de sacoşele va rămâne în continuare sub picioarele noastre. Ei bine, nu. Trebuie să apreciem faptul că toată lumea le vinde acum. Într-adevăr, sunt şi câştiguri materiale pe măsură dar este singura soluţie de a tăia din avântul cumpărătorului de a consuma în neştire acest tip de accesoriu. Bineînţeles, au fost destui care şi-au manifestat nemulţumirea că nu mai beneficiază moca de sacoşele, normal, dar asta este. Să se obişnuiască. Până la urmă, nimeni nu-i obligă să dea bani pe pungi de fiecare dată când vizitează magazinele. Este suficient să-şi achiziţioneze o singură dată una sau doua plase de rafie, pe care să le reutilizeze după aceea. Plus că, le pot schimba gratuit cu unele noi atunci când se uzează.
   Din toată tărăşenia asta, producătorii români pierd un pic de caşcaval, având în vedere faptul că numărul de bucăţi produse este pe o pantă descendentă. Ca să nu mai vorbim de faptul că există retaileri care preferă importul din alte ţări ale unor astfel de sacoşe. Carrefour, de exemplu (şi Cora face acelaşi lucru), achiziţionează din Spania (datele de provenienţă sunt imprimate pe sacoşă) un tip de pungă făcută din material 100% natural, şi anume din extras de tubercul de cartof. Foarte bine, numai că aceste sacoşele se descompun în maxim 6 luni doar în instalaţii de compost. În România nu există nicio instalaţie de acest fel. Adâncind problema, în România nu se practică sortarea gunoiului şi chiar dacă, pe ici pe colo, mai există puncte de colectare selectivă a deşeurilor, la destinaţia finală, adică la gropile de gunoi, tot amestecte ajung. Şi atunci, degeaba sunt materiale ce pot fi reciclate, degeaba sunt produse din tubercul de cartof, pentru că tot gunoi secular ajung.
   Ca să nu mai lungim textul, iniţiativa de a vinde plasele, sacoşele, pungile este una foarte bună. Câştigaţi sunt cei care le vând, supăraţi sunt cei care le produc, mulţumită va fi, într-un fel, natura. Legea este în ceaţă dar efectul a fost unul pozitiv în cele din urmă. Sunt încă multe de făcut, începând de la educarea cetăţeanului, până la colectarea şi distrugerea corespunzătoare a deşeurilor. Păreri vor tot exista, contestatari privind cine câştigă mai bine în urma acestei legi vor tot apărea, important este să ne gândim un pic şi la viitor. Să privim cum va arăta lumea pe care le-o oferim urmaşilor noştri, întrebându-ne dacă noi ne-am dorim să trăim în ea. Şi dacă domnii guvernanţi se vor hotărâ să modifice un pic textul ordonanţei, să facă în aşa fel încât să avem un singur câştigător: mediul natural care ne înconjoară.