La revedere, Filip

Filip m-a scos la o discuţie acum ceva vreme, pe acoperişul clădirii unde are terasa cu flori albe şi roşii. M-a văzut prins prea tare în mizeriile mele şi mi-a propus câteva momente de relaxare, în mijlocul cazematei sale răcoroase. Mi-a oferit un ceai verde, călduţ, un scaun moale, lăsat un pic pe spate, o pălărie de paie şi câţiva stropi fini de apă. Iar apoi îmi dădu un plic, rugându-mă să-l deschid când voi simţi că a venit momentul. Straşnic amic Filip, uneori. „Filip, iartă-mă că te-am făcut să plângi, câteodată. Ştii că sunt mai vulcanic.”. A zâmbit discret, dând impresia că, de fapt, nu mă aude. „Ştiu că eşti nefericit din cauza mea, uneori…”. Filip privea apăsat, adunând, parcă, fiecare milimetru pătrat al acoperişului pe care ne aflam. Tăcerea lui mă neliniştea, încurcându-mi relaxarea pentru care mă invitase. „Filip…!”.

Au trecut zeci de minute fără să-mi dau seama dacă vrea să-mi spună ceva, dacă nu cumva acesta era motivul pentru care m-a adus afară. Simţeam că pe el îl macină ceva ascuţit şi fierbinte, adânc şi dureros. Îl vedeam cum i se adună în gât cuvintele, oprite forţat de privirea pironită acum în marginea acoperişului. „Filip, dacă am spus ceva greşit, îmi cer iertare.”. Poate, cine ştie… „Nu. Nu tu m-ai făcut să plâng. Nu sunt nefericit din  cauza ta. Râd sau plâng pentru că aşa vreau eu. Înghit cioburi pentru că vreau eu. Eu decid pentru mine, nu tu. Dacă îţi accept cuvintele este pentru că vreau eu. Iar cuvintele capătă forme şi sensuri în mintea mea, aşa cum vreau eu. Şi mai apoi, râd sau plâng. Din cauza mea. Eu pot opri singur mizeria, dacă mă înec în ea. Eu pot să culeg flori, pentru mine. Sunt al meu. Tu, la rândul tău, eşti fericit pentru că aşa vrei tu, nu din cauza celorlalţi. Tu poţi refuza priviri, tu poţi lua decizii care să-ţi ofere lumină sau întuneric, tu suferi pentru tine şi nu pentru alţii, tu poţi ierta sau nu. Mintea ta ar trebui să-ţi fie prietenă, nu eu. Eu sunt doar un martor la scenariul pe care tu ţi-l scrii. Nimeni nu-ţi poate da sens mai bine decât o poţi face tu. Eşti stăpânul propriei raţiuni. Eşti al tău şi numai al tău. Ai voie să greşeşti şi apoi să repari, ai voie să fii trist, ai voie să fii vesel, ai voie să nu ai dreptate, ai voie să zbori. Orice gând izvorât în tine trebuie să-l îndrumi către tine şi către orizontul tău. Nu aparţii nimănui. Să nu uiţi niciodată!”. Am rămas nemişcat, mestecând tacticos cuvintele sale. L-am văzut cum i se lumină faţa, ca şi cum un demon ascuns de o mie de ani plecase din fruntea sa. Îmi zâmbi frumos, îmi puse încă o cană de ceai iar apoi, diafan, sări.

…Filip s-a dus. Au rămas câteva cuvinte şi o terasă plină cu flori albe şi roşii. Din când în când, mă duc acolo, mă aşez pe scaunul moale, adun câţiva stropi răcoroşi şi savurez un ceai verde. De fiecare dată, privirea îmi rămâne agăţată de marginea acoperişului, căutând paşii lui Filip. Căutând un drum prin aer, lipsit de cioburi, pe care să păşesc sperând că mă va duce la el. Mi-e greu, deocamdată, să-mi accept mintea ca pe un prieten. Iar drumul care pleacă din margine e tot mai apăsat…

Am deschis plicul, în timp ce m-am ridicat de pe scaun. Cum de a ştiut ce să-mi scrie?

Când vei sări după mine, să o faci în sus, nu în jos

aer

Iar m-am certat cu Filip

Filip, obosit de singurătatea în care l-am lăsat de Crăciun, m-a întrebat astăzi care este blestemul meu. M-am uitat mizer către el, spunându-i că nu mă simt împovărat de niciun blestem. Și că mai bine și-ar da jos de pe pereți pozele cu brazi împodobiți. „Ești patetic”, i-am zis. „Tu chiar crezi că, având imaginile acelea cu beteală și globulețe pe ziduri, te vei simți înconjurat de sărbătoare??”, am pus punctul pe i. M-a scuipat. Incredibil! Niciodată Filip nu a făcut un gest atât de înjositor. „Acesta e blestemul tău… Să te joci cu disperarea celor din jur. Eu sunt patetic? Dar tu, când dansezi singur în camera ta obscură, amețit de muzică și Bachus? Când mănânci singur? Când te plimbi ca un dobitoc, doar tu, prin parc, uitându-te după resturi de viață? Tu cum ești?”. Am privit în ochii săi furioși, dorindu-mi să-i fut o palmă. Cum poate să-mi spună așa ceva? Eu fac ce vreau pentru că așa vreau. „Filip, eu nu-mi decorez pereții cu iluzii…Tu ești patetic, nu eu.”.

Ceva s-a schimbat. Filip a devenit mai nepătrunzător ca niciodată. Îl văd uitându-se rătăcit pe geam, aranjând imaginar picăturile de ploaie scurse pe sticlă, oftând împăciuitor și fumând iarbă. Nu-mi spune nimic, nici măcar nu mă mai critică. „Ok, nu ești patetic, am fost rău. Treci printr-o perioadă dificilă, nu?”, mi-am luat inima în dinți.

„N-ai înțeles nimic…”, mi-a răspuns lăcrimând. „Nu m-ai cunoscut niciodată, n-ai văzut nefericirea din mine, n-ai știut să mă întrebi lucruri.”, mi-a răspuns trist. „Și ba da, sunt patetic. Iluziile mele sunt ale mele și atât. Eu le dau formă în acest fel dar numai eu le înțeleg. Tu ești un prost.”, strânse din dinți. Așa e, nu mai înțeleg nimic.

Oare ăsta să fie un blestem? Mă joc cu durere, suferință? Mă ascund după o mască a înțelegerii, deși nu mă înțeleg pe mine? Of, cum știe Filip să-mi strice buna dispoziție… Iar acum, când am nevoie să-mi dea răspunsuri, nu mă bagă în seamă. O să-l aștept să-și revină. Nu am ce să fac. Până la urmă, sunt frumoase pozele sale cu brăduți, de pe pereți…