România, ţara tuturor nedreptăţilor

• Frustrări din cartier, Promo •

   Marele guvern al micului domn Boc a început să aplice măsurile de austeritate discutate de o vreme încoace, scoţând din când în când de la ciorap alte mici ajustări sau propuneri, aflate pe acelaşi nivel de inteligenţă şi eficienţă cu întregul pachet legislativ de reducere a cheltuielilor. Ultima ordonanţă în acest sens este limitarea despăgubirilor primite de foştii deţinuţi politici, din perioada 1945-1989, la 10 000 de Euro.

   O măsură foarte eficientă, aşa cum spuneam mai înainte, întocmai ca toate cele menite să aducă statului nişte bani în plus. Lăsând la o parte faptul că nu cred că mai sunt în viaţă atât de mulţi nefericiţi care au avut neşansa de a simţi cu vârf şi îndesat gustul înveninat al regimului comunist poliţienesc, măsura mi se pare încă o mostră de nesimţire a celor care guvernează ţara, vis-a-vis de anumite chestiuni cu o intensă încărcătură morală. Ceea ce este şi mai trist, pe de o parte dar strigător la cer, pe de altă parte, este faptul că mulţi dintre cei care se joacă a pagubă pe scena politică românească sunt şi dintre cei care au avut un cuvânt important de spus în vremurile de tristă amintire, aşa cum spune clişeul.

   A oferi 10 000 de Euro unui om care şi-a mâncat sănătatea fizică şi mentală prin hrubele terifiante ale regimului animalic trecut este ca şi cum ai evalua neuronii în cioburi. Nici măcar un milion de Euro nu ar putea să compenseze în vreun fel timpul pierdut îngrozitor între zidurile fiecărei celule comuniste dar cu toate acestea, guvernul Boc are tupeul ordinar să se atingă de aceste venituri cu o deosebită încărcătură morală, aşa cum spuneam. Din punctul meu de vedere, în aceste cazuri trebuie aplicată, cumva, legea dintelui pentru dinte, pe cât posibil. Torţionarii trebuie să devină la rândul lor cei torturaţi, oricât de neadaptat prezentului ar suna acest lucru. Pe lângă asta, banii ar fi doar o picătură de apă într-un ocean de durere.

   Din păcate, România suportă în continuare respiraţia putredă a unora dintre cei  care acum zeci de ani ucideau (direct sau indirect) oameni cu opinii, viziuni, oameni care au avut curajul să se opună unui regim menit să îndobitocească în ultimul hal poporul. Îi vedem zi de zi rânjind şi oferind sfaturi politice sau economice. Îi vedem luând în continuare decizii importante pentru soarta naţiei, îi vedem cum se lăfăie pe banii unui popor pe care acum multă vreme îl hărţuiau fără pic de conştiinţă. Da, viaţa este nedreaptă, uneori. În România este tot timpul.

Pe ei, pe morții lor

• Frustrări din cartier, Promo •

Într-una din zilele trecute a ieșit la iveală un șmen marca Vanghelie, primar de sector care este, respectiv ocuparea abuzivă a capelei familiei fostului ministru de Război și al Afacerilor Străine, Iacob Lahovary. Lăsând la o parte tertipurile prin care semianalfabetul edil a reușit acest lucru, rămâne de necontestat nesimțirea și tupeul ordinar care domnesc trufaș peste capul odihnit al primarului.

Mă încearcă un profund sentiment de scârbă numai când mă gandesc la numele individului ajuns primar al sectorului 5 iar acest lucru se întâmplă din cauza a ceea ce reprezintă el ca om politic și ca individ care consumă oxigen și resurse degeaba. Aflând, însă, și tărășenia descrisă mai sus, mi-am dat seama că Vanghelie este un ins fără scrupule, gata oricând să se pișe peste tot și peste toți, obișnuit, probabil, cu practicile primatelor care i se aseamănă și care îl votează. Pe de o parte, nu este de mirare faptul că primarul incult își bagă p#la în locuri și monumente care reprezintă mai mult decât partea fizică și materială arătată, din moment ce creierul său deosebit de odihnit nu reușește să treacă de un anumit nivel de înțelegere al lucrurilor. Evident, evoluția lui Darwin lucrează mai încet pentru unii.

Aceleași cuvinte de bine le am și pentru purcelul psd-ist Cătălin Voicu, individ care a pătat și el onoarea și locul de veci al familiei unui erou al războiului de independență, generalul doctor Nicolescu Argeșanu. Două celule canceroase ale societății, așa i-aș denumi pe cei doi politicieni care au pângărit numele unor oameni care au făcut parte din istoria pozitivă a nației. Sunt curios dacă se va sesiza vreo autoritate în acest caz și dacă faptele celor doi vor fi pedepsite. La fel de curios sunt și dacă România va deveni vreodată o țară.

Teorema Fundamentală a Asemănării (T.F.A)

• Mondenării, Promo •

   “Manelele are linii melodice foarte melodioase şi foarte bine gândite ca şi conţinut pe linie melodică. Iar pentru cei care nu iubesc manelele, eu nu am nimic cu nimeni, dar ar trebui să fie lăsaţi în pace şi cei care ascultă manele, să nu mai fie acuzaţi că dacă asculţi manele eşti ţigan”, a spus Guţă citat din preaminunatul ziar Click.

    Matematic, pentru o mică demonstraţie vom folosi Teorema Fundamentală a Asemănării (T.F.A) varianta Pinguin.

   Luăm una bucată triunghi ABC  – denumit generic Manelişti. În punctul A se află guru maneliştilor – Guţă . Astfel, dacă ducem o paralelă la latura (BC), atunci cele două triunghiuri sunt asemănătoare.  Numim latura MN linia de fineţe melodică  dintre maneliştii columbieni şi restul maneliştilor.  Aceasta linie fină, nu face decât să demonstreze că sunt la fel. Arapini sau nu, oriunde am muta fineţea în planul ABC tot manelişti sunt. Doar dacă extrapolăm şi mutăm punctele M si N în locul B si C, atunci totul se va tulbura.

    Un caz aparte ar fi cel al celor care ascultă manele obligaţi de decibelii şi nesimţirea celor care aparţin suprafeţei ABC. În acest caz, dacă asculţi manele nu înseamnă că eşti ţigan şi nici manelist. Eşti doar cu nervii întinşi la maxim. Şi DA, ar trebui să fim lăsaţi în pace!.

 

Pinguinulfurios.

 

TFA - P

Music Club. Care club?

• Cârciuma din drum, Promo •

Music Club. Așa îi zice. Undeva în spatele magazinului Cocor, într-un subsol ponosit dar amenajat la granița dintre elegant chicios și crâșmă cu cântări. Se pare că a fost înființat din 2003, autointitulat pe site–ul propriu <<locul de referință pentru muzica rock/pop „live” din Romania>>. Oare?

Fără a fi prea cârcotașă, nu știu de ce-i zice club. Music Club e un spațiu deschis, ocupat de mese și scaune și canapele pentru fițoși. Și populația de gen e pe măsură. Majoritatea covârșitoare de piți, care probabil nu sunt îndeajuns de piți pentru Twice (club de fițe aflat la doi pași), adunate în cârduri de gâște sclipicioase sau în perechi cu masculii lor cu pantofi lăcuiți. Nu există loc pentru nebunii care au chef de dans, doar scena unde, aseară, i-am văzut pe cei de la Publika. Noroc cu baieții ăia care au cântat live până pe la trei dimineața cover–uri de la Aha la Prodigy  și Rammstein. Sonorizare foarte bună, băieții pe treaba lor, n-am ce zice, toate laudele.  Doar în pauzele dintre cântări (bine că-s doar de vreo zece minute) se lasă cu Roxette, Modern Talking… parcă aș fi fost la disco la mine la țară.

Revenind la Music Club, prețurile sunt de o nesimțire crasă. Cola la 0,25 – 7,5 lei. Heineken la sticlă 0,5L – 10,5 lei, vodka cu suc de mere – 20 de lei. Plus că rezervarea unei mese vineri și sâmbătă mai costă 30 de lei (lpentru cei care vor să se lăfăie pe canapele trebuie să scoată din buzunare 70 de lei)  și la intrare încă 15 lei. Dar servirea se face la masă.  La prețurile astea la băutură știau ei ce știau când nu au investit prea mult nici în toalete.

Una peste alta, merită să-i vezi pe cei de Publika live! Sfatul meu: să mergeți musai în gașcă, loc de dansat se poate improviza în cele din urmă lângă scenă (e probat), chiar dacă este în drum spre toalete și bar, însă unii ar putea să se țină ca să nu deranjeze lumea săritoare pe Blur, Keane, Muse, etc.  Pentru că se începe destul de târziu, vă puteți face încălzirea în altă parte, că la scorurile lor….

Adriana.

Aruncă-l pe naşu din tren

• Martor şi tartor, Promo •

Oricât de mult s-ar strădui, autorităţile române nu ştiu să gestioneze situaţiile de criză. Nu cred că cineva mai poate nega această evidenţă. Ninsorile abundente din ultima jumătate a lunii decembrie a anului ce tocmai s-a încheiat au cauzat, aşa cum era şi de aşteptat, disfuncţionalităţi şi în rândul traficului feroviar. Ceea ce urmează nu îşi propune să scoată în evidenţă imposibilitatea autorităţilor de a se impune în faţa intemperiilor naturii (lucru imposibil de realizat uneori), ci doar să prezinte un nou episod din ciclul “Lor nu le pasă”.

Iată cum s-au petrecut lucrurile.

Vineri dis-de-dimineaţă, 18 decembrie, 2009. Bucureşti, Gara de Nord. Afară ninge viscolit. Codul galben de viscol şi ninsori a reintrat deja în vioare. O mare de oameni aşteaptă îngheţată sub tabela cu Plecări/Sosiri. Minutele de întârziere se înmulţesc fără număr şi fără prea multe justificări din partea angajaţilor CFR. Într-un târziu se aude şi un anunţ prin care CFR îşi cere scuze.
După 50 de minute de întârziere şi după ce în prealabil fusese eronat anunţat la o altă linie, acceleratul înspre Braşov este într-un final garat, spre bucuria călătorilor dârdâind de frig dar şi de nervi. Din dorinţa de a se vedea cât mai repede în tren, majoritatea călătorilor urcă la ultimul vagon. Acolo, la ultima uşă, se află şi naşul. Plictisit şi pus pe glume. Printre zgribuliţii de la ultimul vagon se află şi el şi ea, care din motive de „haos” nu au apucat să-şi mai procure bilet. Dar nu-i nimic; bilet se poate lua şi din tren. La întrebarea cine despăgubeşte călătorii, naşul răspunde ironic că el personal o va face. Agăţându-se de răspuns, el îi spune ei că vor călători gratis. Va vorbi el cu naşul. Ea nu este de acord. Angajatul CFR se profilează uşor-uşor în sacul de box de care ea are nevoie pentru a se descărca şi a se mai încălzi puţin. Va plăti biletele dar îşi va expune franc năduful.  El tace. La fel şi MP3-playerul; acum înregistrează. Ssssss…

Episodul I: O reclamaţie, vă rog

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2010/05/VOICE001.flv” /]

Ea: Dom’le, chiar vă bateţi joc, pe cuvântul meu, vă bateţi joc.

Naşu’: Nu, prima oară dumneavoastră v-aţi bătut joc de mine.

Ea: Da, pentru că CFR-ul în genere îşi bate joc de călători, înţelegeţi? Nu se poate ca dumneavoastră să vă postaţi aici bodyguard şi să nu lăsaţi lumea să urce într-un tren care întârzie 50 de minute. Nu se poate, ăsta-i tupeu.

Naşu’: I-am trimis mai în faţă, doamnă.

Ea: Nu, domnule dragă, arătaţi-mi un regulament în care scrie că… ăăă călătorul trebuie să urce printr-un anumit vagon.

Naşu’: Nu, călătorul trebuie să urce cu bilet în tren, doamnă.

Ea: Ăăă…Aţi auzit, colegii dumneavoastră nu dau bilete.

Naşu’: Nu, mie nu mi-a venit nimica la mână.

Ea: Nu mă interesează. Sunaţi prin staţie acum!

Naşu’: Eu spun că nu e datoria mea.

Ea: Nu vi se pare că-aveţi tupeu enorm. Ia spuneţi-mi, vă rog, numele dumneavoastră.

Naşu’: Vi-am mai spus-o înainte, doamnă.

Ea: Ia, cum vă numiţi?

Naşu’: A, păi nu…

Ea: Nu, păi vreau să ştiu numărul dumneavoastră. 502013. O reclamaţie veţi avea, cât de curând.

Naşu’: Nicio problemă. Nu este nici cea mai mică problemă.

Trenul a plecat. E timpul biletelor la control. Biletelor ne-eliberate de la casă.

Episodul II: Asta are, asta n-are, asta-i suma necâştigătoare

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2010/05/VOICE002.flv” /]

Naşu’: 43.50, vă rog. De persoană.

Ea: Nu se poate. De câte ori e mai mult? E 27 de lei un bilet.

Naşu’: Atâta face. Îmi daţi dumneavoastră 43.50 şi după aia când faceţi dumneavoastră reclamaţie ataşaţi şi biletul:

Ea: Deci eu cât vă dau acuma? Optzeci şi…

Naşu’: 43.50 de persoană.

Ea: Adică vă dau optzeci de lei?

Naşu’: Da, 86, 87 de lei.

Ea: Cu cât e mai mult? Vreau şi eu să ştiu.

Naşu’: Asta vă interesaţi la casă.

El: Păi nu, nu, nu, nu, nu…

Ea: Domnule, terminaţi cu măgării de genul ăsta. Vă rog foarte mult, spuneţi-mi cu cât vă dau, nu dublu.

El: Asta ne spuneţi dumneavoastră. Ne arătaţi dumneavoastră un regulament…

Puştiul cu placa: Doamnă, biletul în tren este dublu.

Ea: Dumneavoastră vă rog să nu vă implicaţi în discuţie.

Naşu’: Sunt 121 de km, accelerat. 43.50.

El: Şi asta înseamnă că cei care nu au apucat să ia bilete de la casă din cauza faptului că nu s-au dat, plătesc la fel?

Naşu’: Da toată lumea plăteşte.

El: Nu, nu, nu. Asta nu se poate. Nu se poate pentru că e o nesimţire din parte CFR.

Ea: Asta e vrăjeală maximă. Deci eu vă plătesc un bilet… E o nesimţire din parte CFR.

El: Adică nu-i dai dreptul omului care se duce la casă…

Naşu’: Dar nu eu am făcut tarifele… Credeţi-mă că nu eu.

Ea: Nu se poate. Eu am mai circulat în felul asta cu ‘taxat din tren’ şi nu e dublu.

Naşu: Deci, doamnă, credeţi-mă când vă daţi jos, vă duceţi şi faceţi reclamaţie şi ataşaţi şi biletele.

Ea: Cum îl cheamă pe colegul tău de la CFR?… Ah, cât de curând… Vă urez şi disponibilizare plăcută!

Naşu’: Da, ştiu asta, ştiu… nu trebuie să ne uraţi dumneavoastră. Le-avem noi fără să ne uraţi.

Ea: O meritaţi din plin pentru atitudinea plină de nesimţire pe care o aveţi faţă de călători.

Naşu’: Dar nu mai îmi vorbiţi, gata…

Ea: Dar lăsaţi-mă dom’ne, în pace. Adică cum? Stăm aicea 80 de minute şi dumneata îmi zici că nu ai tupeu?

Naşu’: Şi eu am stat.

Ea: Dumneata ai stat în căldură, domule.

Naşu’: Unde în căldură? Eu în căldură?

Ea: Deci este bătaie de joc, terminaţi-vă, vă rog!

Naşu’: Doamnă, nu mai ridica tonul la mine! Gata, am înţeles! Faceţi reclamaţie şi mă lăsaţi în pace doamnă.

El: Şefu’, măcar o atitudine defensivă. Măcar atâta lucru… Că reprezentaţi CFR-ul.

Ea: 502013.

El: Nu o luaţi în nume personal, da’ tre’ s-aveţi şi dumneavoastră înţelegere. Stăm şi îngheţăm ca oile. De ce nu aţi afişat… Pe ăsta… ăăă.. de ce nu afişaţi, CFR-ul…

Naşu’: Şi eu aş vrea să ajung mai repede acasă, doamnă.

Ea: Dar vă rog, răspunde-ţi la întrebările astea…

Naşu: Eu sunt un simplu angajat…

El: Dacă ştiţi că sunteţi un simplu angajat şi vorbiţi din partea CFR, aveţi măcar o atitudine defensivă.

Naşu’: De-fen-si-vă am avut…

El: Deci, ne-aţi pus să mergem la linia cinci în condiţiile în care a tras un alt tren. Fac jogging pe ăsta.. pe.. peron.

Naşu’: Păi eu sunt vinovat?

El: Păi nu sunteţi, da’ nu mai faceţi mişto că nu este cazul.

Naşu’: Eu sunt angajatul staţiei Braşov nu a Bucureştiului.

Ea: Domule, eşti angajatul Căilor Ferate Române. Dumneata nu înţelegi româneşte?

Naşu’: Nu.

Ea: Bine, probabil că în reclamaţie o să înţelegi foarte bine.

Episodul III: Discuţia de după

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2010/05/VOICE003.flv” /]

Ea: …şi de la Metrorex sunt cei mai nesimţiţi angajaţi ai regiilor…

Naşu’: Cred că pentru dumneavoastră toată lumea e nesimţită.

Ea: Eu cred că dumneavoastră veţi un tupeu uriaş. O să am grijă personal de reclamaţia asta. Personal… Şi vă promit că dacă dat afară nu veţi fi măcar o sancţiune veţi primi. Pentru că, vă mai zic un lucru. Până la Satu Mare, pun pariu că veţi avea teşchereaua plină.

Naşu’: Asta e… Nu mai puneţi dumneavoastră pariu.

Ea: Nu, nu, nu. Vreţi să vă urmăresc, să merg cu dumneavoastră şi să vedem câtă şpagă luaţi?

Naşu’: O să am teşchereaua plină. Uite… tai bilete.

Ea: Da, da, da. Am şi văzut când v-a dat cineva acum şi-aţi băgat banii în buzunar. Acum am văzut. A plecat domnul…

Naşu’: Oohooo!

Ea: Da, ohooo, cu tupeul dumneavoastră şi râsetul dumneavoastră.

Naşu’: Unde i-a băgat doamnă? Unde ar putea?

Ea: Sunteţi destul de versat…

Naşu’: Doamnă, da’ nu trebuie să mă justific în faţa dumneavoastră.

Ea: Hai dom’le, terminaţi. Dar trebuie să faceţi mişto şi să aveţi atitudini de ridiculizare şi ironice.

Naşu’: Nu fac mişto. Dar eu sunt îngheţat. Eu sunt de la şase în trenul ăsta, da?

Ea: Serios, ştiţi de la cât stăm noi? De optzeci de minute.

Naşu’: Eu stau de trei ore.

Ea: Păi dumneata eşti la servici, nu te supăra…

….

Naşu’: Aveţi cumva mărunt?

Ea: Ce înseamnă mărunt pentru dumneavoastră? V-am dat una de 50.

Naşu’: Să-mi daţi 370 de mii.

Ea: Nu n-am. Nu am.

Va urma!

Piranha, încă o dată şi mă-mpuşc

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   Am zis că nu mai calc în restaurantul Piranha. Ignorant, am făcut-o. Şi am rămas cu un gust amar, deasupra celui de bere şi ţigară. Urmează povestirea unei seri pătate de ignoranţa şi dobitocia unor angajaţi ai clubului care se vrea cu pretenţii.

   „Concert Viţa de Vie în club Piranha”, anunţă crainicul radio la finalul unei zile pline de praf şi neuroni storciţi de vlagă.  Bă, ce să fac? Mergem, că e de treabă trupa, bem o bere şi, cine ştie, poate avem noroc cu servirea. Urmează telefoane, stabilit oră de întâlnire, tot tacâmul. La ora 19.00 sunt prezent acolo. Evident, majoritatea meselor sunt rezervate (a-propos, pentru amatori, rezervările costă 20 de lei pentru masă de patru persoane şi 40 de lei pentru masă de 6 persoane) iar restul de mese au deja muşterii puşi pe sorbit bere. Nu-i nimic, mă bag înăuntru şi mă aşez la o masă chiar în faţa bucătăriei şi în mijlocul „centrului de comandă” al ospătarilor. Am evaluat situaţia şi mi-am propus să fac o repriză de călire sufletească. Gen să nu cer nimic ci doar să aştept o atenţie din partea celor care ar fi trebuit să-mi ofere până în acel moment măcar un bună-ziua. Ceea ce nu s-a întâmplat. După cele douăzeci de minute în care am îndurat exemplar fumul de ţigară, căldura (aerul condiţionat nu mergea, normal) şi ignoranţa băieţilor şi fetelor cu şorţuri „Piranha” am îndrăznit să fac un semn. Unul discret, politicos şi plin de sete. L-am făcut şi pe al doilea şi pe al treilea. „Doriţi ceva?” vine, în sfărşit, întrebarea. Mi-am înghiţit răspunsul „da, aş dori să vă bat pe toţi şi apoi să vă dau foc” şi m-am limitat la a întreba dacă poate cineva să-mi aducă o bere şi un meniu. „Ăăă, staţi să văd cine se ocupă de zona asta…Vasile, Maria, cine este aici? Cine?…Unde e? Da?…Păi…Nu e aici? Cheamă-l dacă îl vezi…Nu e el? Da’ cine e?”. Nu are rost să continui şirul de întrebări tâmpe ale domnişoarei. După vreo cinci minute apare şi „responsabilul” pe zonă şi, implicit berea.

   Dar iată cum se complică situaţia în momentul în care mai sosesc doi amici. Deci câţi eram acum? Trei, în p#la mea! Adică trei beri am mai comandat doamnei care acum, surprinzător, nu a întârziat decât cinci minute. Dar berile s-au terminat iar noi mai aveam de stat ceva vreme acolo, aşa că ne-am pus la pândă. Noi speram, în puerilitatea noastră, să prindem momentul în care doamna cu nota apare, să dăm repede din buze iar apoi să aşteptăm cuminţei sucul de hamei. Am rămas cu ochii înroşiţi de atâta pândă şi cu setea mai accentuată. Unui alt ospătar, jenat probabil de feţele noastre triste, i s-a făcut milă şi a venit să ne întrebe ce am mai dori să consumăm. Am dublat comanda, pentru siguranţă, şi am fost rezolvaţi în ritm alert. Simplu? Ei bine, nu! „Patroana” zonei a prins momentul şi ne-a întrebat contrariată de unde am luat berile. „Din Piranha, dobitoaco!” aş fi vrut să-i spun dar nu se cădea. Încă. „Ni le-a adus un coleg de-al dumneavoastră.”. „Păi, şi de ce v-a luat comanda? Nu are voie să se bage peste zona mea. Cine e?”. „Cucoană, matale crezi că noi stăm după fustele tale până vii şi ne întrebi de sănătate? Domnul a fost amabil, ne-a văzut că aşteptăm ca proştii şi ne-a servit!”. Deja ne enervasem.”Uitaţi-l, dumnealui este.”. „Băi, cutare, de ce ai luat comanda de aici? Nu ştii că eu servesc aici? Nu ştii că n-ai voie?”. Am avut un moment impresia că trăiesc într-un film prost sau că cineva neinspirat doreşte să se amuze pe seama reacţiilor mele retarde, privind această scenă. Dar nu, nu era aşa. Totul era real, în faţa mea şi a amicilor mei. „Păi, doamnă, dacă nu veniţi mai des pe aici, tot la colegu’ o să apelăm. Şi nu ne pasă nouă cum aveţi voi treburile pe aici. Ori ne serviţi ca lumea, ori…”. „Ştiţi, mă iertaţi, sunt mese multe rezervate şi mai am câteva de servit. După aceea vin şi la dumneavoastră.”. De unde am tras concluzia că prioritate au mesele rezervate, că doar de aia costă.

   Mai sosesc şi alţi amici, masa se animă, concertul se apropie. Dorim să comandăm de mâncare. Nasol moment, se pare. O să vedem mai încolo de ce. Apare doamna, tot greu aşteptată, reuşim să dăm comanda de mâncare (chestiuni clasice, mici, cartofi prăjiţi) după care o lovim cu tradiţionalul „cât timp durează?”. O abordare relativă, aş spune, pentru restaurantul Piranha. Acolo, timpul, aşa cum este el acceptat de Sistemul Internaţional şi aşa cum îl ştim noi, capătă alte nuanţe. Minutul nu mai are 60 de secunde, ora nu mai are 60 de minute. Nici măcar termenii evaluativi, gen „repede”, „puţin”, „imediat”, „în curând” nu au aceeaşi însemnătate. Revenind, ospătăriţa ne anunţă că mâncarea ne va fi servită, speră dumneaei, „cât mai repede cu putinţă. O să insist la bucătărie să le facă repede.”. Mai luăm şi o comandă de bere şi aşteptăm. Locaţia în care ne aflam (în faţa bucătăriei), cumulată cu foamea care creştea în noi cu fiecare minut, ne oferea şansa de a concepe cele mai voluptoase, bizare sau grobiene scenarii gastronomice, urmate în final de proiecţia sexuală peste ospătăriţă.

   Dar iată că începe concertul. Primele care rup uşa sunt fetele. O clipă, băieţii rămaşi în încăpere au schimbat o serie de priviri între ei, cu berile în mână şi cu respiraţia tăiată. O clipă, rotaţia Pământului a încetinit. Despot a scos primul tril. Stomacul continuă urletele iar timpul curge în ciuda noastră. Nu voi descrie aici concertul şi atmosfera pentru că nu este cazul. Vă pot descrie, în schimb, cum aseară, timp de două ore (!), am suferit de foame şi nervi alături de amicii mei. Nesimţirea şi bătaia de joc la adresa noastră a atins punctul culminant în momentul în care ni s-a spus că la bucătărie nu mai sunt mici. La două ore după ce am dat comanda! În condiţiile unei beri în plus la bord, am fi sărit la bătaie. Oricum, schimburile de replici de după au fost de prisos.

    Nu este prima dată când mă lovesc de o situaţie de acest gen în club Piranha. Un restaurant care, de-a lungul anilor, a evoluat din punct de vedere al esteticului. Dar, aşa cum ne şade nouă bine, ambalajul este preferat conţinutului. Peştii piranha au fost înlocuiţi, se pare, de papagali. Şi nu mă refer la pasărea aceea inteligentă. În ciuda activităţilor muzicale destul de active petrecute acolo, imaginea este stricată de atitudinea celor care ar trebui să-şi dea seama că din banii consumatorilor îşi iau salariile si dividentele. Aşa cum spuneam, aseară am asistat la un concert reuşit, încheiat cu un serviciu client nereuşit. Am salvat, până la urmă, seara cu o şaormă din Regie.

Gunoiul de sub preş

• Editorial, Frustrări din cartier •

În percepţia cetăţeanului român, spaţiul public este spaţiul pe care autorităţile ar trebui să-l gestioneze prin excelenţă. De ce ar exista o minimă contribuţie şi din partea locuitorilor urbei? Nu plătesc ei impozite la stat? Primăria să se ocupe! Şi nu s-o face gaură în stratul de ozon dacă aruncă unul o hârtie pe jos.

Ce-i mai interesant este că românii nu sunt o naţiune în care noţiunea igienei sau a curăţeniei în general ar lipsi cu desăvârşire, aşa cum se întâmplă în India, de exemplu. Culmea este că la noi este dezvoltat un adevărat cult al curăţeniei în rândul majorităţii familiilor simple. Şi când spun asta mă refer în special la breasla gospodinelor, care, în lipsa unor altor preocupări mai creative, îşi consumă o mare parte din energie în scopul întreţinerii unei curăţenii lucii în propriul cămin. În lipsa altor atuuri, cultul curăţeniei căminului este un mijloc de valorificare.

Atunci de ce nu se reflectă acest cult şi când vine vorba de curăţenia publică? De ce nu se poate trăi armonios din punctul ăsta de vedere şi într-o comunitate? Fie că este vorba de gospodine obsedate de curăţenie, de oameni cărora le place curăţenia sau de indivizi cărora le displace mizeria, cetăţeanul, în special cel de oraş, nu este familiarizat şi nu rezonează la noţiunea de curăţenie publică. Conceptul de comunitate este unul extrem de vag conturat. Tot ce se făcea înainte de ’89 şi ţinea de întreţinerea mediului înconjurător se făcea în slujba Partidului şi nu a comunităţii. Atunci când sunt solicitaţi la lucru în slujba comunităţii, oamenii încă mai fac proiecţia pe muncile patriotice făcute în slujba Partidului. Procentul celor urzicaţi de vechiul sistem este din păcate insignifiant în raport cu cel al indivizilor care îmbracă haina nesimţirii curate, atunci când vine vorba de mizerie.

Câtă vreme gunoiul a părăsit spaţiul privat, cetăţeanul de rând nu mai este interesat de destinaţia acestuia. Cel mai important este să fie curat acolo unde îşi aşterne să doarmă. Aruncă gunoiul pe geamul de la bucătărie, aruncă scrumiera plină de mucuri de ţigară pe geamul de la maşină, aruncă punga goală de seminţe în plină stradă. Durere de pulă tipic românească. Ceea ce contează e ca pantofii să fie lună, dunga pantalonului să fie intactă, tricoul să înţepe nara cu parfum scump şi tabla maşinii să strălucească încât să-şi facă freza în ea.

Dincolo de teama contravenţiilor la care ar trebui să vegheze autorităţile, într-o societatea civilizată e absolută nevoie să existe şi minimum educaţional al individului vizavi de întreţinerea curăţeniei în spaţiul public. Amprenta civilizaţiei e nevoie să se facă văzută şi la acest nivel; altfel nu am fi decât nişte primate împopoţonate şi spreiate ce-şi plasează dejecţiile de zi cu zi oriunde în jungla urbană.