Visul de după-masă

   Toropit de gradele domnului Celsius dar şi de exodul sângelui din creier către stomac (efect al unui prânz copios), am început să visez cu ochii deschişi la un loc în care să pot atinge cu adevărat starea pură de nimic. De a nu face nimic.

   Şi visul meu începe cu o plajă fină, pustie, calmă… Stau pe un şezlong pe malul apei, o apă turcoaz, limpede, călduţă iar valurile mă lovesc uşor peste genunchi, mângâindu-mi fiecare por al pielii. Soarele zâmbeşte blând către mine, învăluindu-mă cu atâta grijă încât să nu simt niciun fel de jenă din cauza lui. Din când în când o adiere suavă trece prin dreptul meu, scuturând-mi băluţa care mi s-a instalat în colţul gurii din momentul în care am început să gust nimicul…

…Şi stau. Stau pur şi simplu, fără să fac nimic. Lenea îmi cucereşte tot organismul, oferindu-mi noi viziuni asupra momentelor care necesită efort. Din acest motiv prefer să mă piş pe mine, lăsând urina să zburde pe picior în jos, spre apă, acolo unde marea o preia ca pe o soră mai mică. Valurile mă vor spăla, nu-mi fac griji… O, da, căcaţii care plutesc în juru-mi sunt tot ai mei, nici nu mai ştiu dacă de azi, de ieri sau de săptămâna trecută. Mai vechi nu au cum să fie, se ocupă marea de reciclare. Între timp, băluţele mi se scurg una după alta, la fel cum mi se scurg ochii către zare, către cer, către apă… Nu fac nimic. Absolut nimic.

   Mi-e sete. Nu pot să mă ridic. Nu vreau să mă ridic. Dar iată cum, făcând un semn discret cu un ochi, mă fac înţeles de o superbă roşcată cu ochii verzi şi sânii voluptoşi, care vine alergând spre mine, cu o bere rece în mână şi cu trupul unduit precum adierea suavă a vântului. Privesc tâmp către mirificul tablou din faţa mea şi-mi dau seama că de lene ce mi-e nu mi se ridică nimic sub pantaloni. Nu, nu e lenea de vină. Roşcata, fiind tot mai aproape acum, îmi dau seama că este David Hasselhoff care nu se unduie ci se împleticeşte prin apă, fiind beat. Berea rece există, însă, în mâna sa. La fel şi câteva alge care-i ies dintre dinţi. Da, deci de aia nu simt nimic în pantaloni.

    Şi stau în continuare. Un pic jenat acum, de Hasselhoff. E clar e timpul să mă ridic, deşi nu vreau. Aş mai lenevi aşa încă o sută de ani, cu băluţe, pipi, valuri blânde pe genunchi şi priviri tâmpe. Un vis frumos. Am ochii în lacrimi şi nu desluşesc silueta care se apropie agale de mine. Mă chinui să mă concentrez dar nu-mi iese. Cine mai este pe insula mea? Aha, acum văd.

„Băiatu’, nu cumperi un trandafir frumos pentru prietena lu’ matale? Ai un ban să-mi iau şi eu cocktail de la barul de pe plajă?”

Douăzeci

Acum douăzeci de ani era iarnă, frig, zăpadă murdară.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani erau blocuri nespălate, garduri metalice, ochi ascunşi după vizor.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani aveam furie şi un morman de săgeţi otrăvite pentru lideri. Astăzi ni se întâmplă acelaşi lucru.

Acum douăzeci de ani vedeam suflete străvezii pe trotuar, cu cearcăne şi priviri în gol.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani nu alegeam.

Astăzi nu avem ce.

Acum douăzeci de ani ne era frig în case.

Astăzi întrerupem racordarea la căldură.

Acum douăzeci de ani eram asaltaţi de colinde cu desenul tristeţii în ochi.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani ne băteam pentru carne, numărând firavi resursele din portofel.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani speram într-un viitor luminos, urând prezentul.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani nu ne regăseam în lucruri frumoase.

Astăzi facem la fel.

 

Acum douăzeci de ani aveam 11 ani.

Astăzi am la fel.

 

20

Nimic

M-am trezit pe celălalt mal al râpei, fără să realizez când şi de ce. Am rămas fără punte, fără amintiri, fără mine. Tot caut prin minte ceva care să-mi spună cine sunt, ce am făcut, de ce m-am pierdut, cum ies din negură, cum ajung pe partea cealaltă…Nimic. O carcasă fără esenţă, plimbată din loc în loc de mâinile unei umbre ce-mi răceşte fruntea, la fiecare apus de soare. Şi tot încerc să mă caut, să mă aşez, să mă lupt. Uneori am impresia că nici nu-mi pasă. Am ajuns echivalentul uman al resemnării patetice, purtat de fiecare val tulbure ieşit în cale.

Încă simt durerea  şi, paradoxal, simt o căldură care-mi pătrunde prin piele, deşi soarele se încăpăţânează a sta ascuns într-o văgăună păzită de balauri şi pitici hidoşi. Fiecare noapte îmi ucide orice vis în care pot zbura şi mă agăţ disperat de cearceaful devenit duşman, sperând într-un miracol, fie el şi divin. Mi-e dor de secundele lăsate să cadă în râpa din faţa mea şi fiecare lacrimă stoarce din mine bucată cu bucată. Simt că voi deveni praf iar furtunile ce vor veni mă vor duce către nicăieri, fir cu fir, anotimp cu anotimp…

Nu sunt real. Aş fi putut fi dar umbrele nu se fac sânge. O voce îmi spune că  sunt creaţia propriilor temeri, plămădirea fiecărui răsărit acoperit de nori, cântecul zilelor noroioase şi al al şoaptelor otrăvite. Nu sunt nicăieri. Umbrele nu se văd, doar se ascund. Îmi doresc să mă ascund în mine, rece sau cald, dar nu mă găsesc. Nu mă văd, nu mă aud, nu mă simt. Vreau să mă întind însă tot ce pot face este să mă îndrept spre stele, cu ochii plini de neputinţă. Nu pot fi real. Nu pot.

Multe cuvinte pentru nimic

Ţrrrrr!

-Da!

-Alo, să trăieşti, băh!

-Să trăieş…Să trăieşti tu! Cine e?

-Băsescu, băh, ţigane! Nu-l recunoşti pe preşedintele ţării, băh, colorat împuţit?!

-Vă rog..vă rog să vă controlaţi! Nu suntem la uşa cortului ca să ne înjurăm ca caii pe sacul de ovăz!

-Ba tu eşti la cort, băh, hă, hă, hă!

-Deci, în consecinţă, de ce m-aţi sunat?

-Că aşa am vrut eu, băh, smoală!

-Deci, eu nu sunt smoa…smoală! Şi dacă nu vă convine culoarea care am fost înzestrat de la natură, să…

-Hai, gata, băh! Nu mă interesează culoarea ta, poate cea politică dar nici aia. Oricum, tot repetent rămâi, hă, hă, hă!

-Deci, vă rog, începeţi să mă ener..enervaţi cu aceste inepţii incomensurabile lipsite de catharsis intelectual şi pline de o fadă introspecţie…

-Băh, ţi-e rău? Ce-i cu tine? Ai învăţat să citeşti, hă, hă, hă!

-Deci, în consecinţă, vă rog să-mi spuneţi care este scopul mârşav care îl aud în acest telefon!

-Băh, scopul este să-ţi vezi de treaba ta!

-Deci, eu îmi văd de treba mea, aşa cum îşi vede şi piti..piticul de Boc de-a lui!

-Băh, nu te lua de Boc că arunc cu el în tine! Boc îşi vede de treaba mea iar tu să-ţi vezi de a ta!

-Deci…

-Mai termină cu deci, deci, deci! Alte cuvinte nu mai ştii?

-Ba da, mai ştiu dar le folosec când vreau pentru că fac parte din vocabula…vocabularul meu şi nu este al altuia!

-Hă…??

-Deci, aşadar, vă comunic că dacă nu aveţi ceva să-mi spuneţi mă duc să îmi fac treba pe care cetăţenii acestui sector m-au ales, nu ca un preşedinte pe care cetăţenii onorabili ai acestei ţări se plâng că nu face nimic, că se bagă în treburile politice pe care domnul Geoană ar fi bucuros să le drămuiască…

-Ho, băh, că mă tâmpeşti! Băh, da’ ce sămânţă de vorbă ai! Ai rămas fără floarea soarelui, hă, hă, hă!

-Deci, vă rog să vă vedeţi cu doamna Udrea de treabă şi să lăsaţi un om harnic să-şi vadă de probleme care oamenii năpăstuiţi din sector l-au votat să le rezolve, nu ca un preşedinte tiran care nu face nimic pe care…

-Băh, lemn de abanos! Ce ţi-a făcut Elena, băh? Te legi de o biată doamnă, care se zbate pentru ţara asta, mânca-i-aş…pardon, mânca-ţi-aş sectorul!

-Deci, este treaba mea să mă preocupe problemele obş..obş..obşteşti ale ţării care este abandonată de preşedintele său care cetăţenii cu capul pe umăr îl regretă şi doresc schimbarea cu domnul Geoană, un om care ţara îi va mulţumi pentru ceea ce va face ca preşedinte şi care…

-Ho, băh, că nu te pot urmări! Mi se schimbă iar poziţia ochilor când te ascult! Cum te suportă ăia, băh?

-Deci, aşadar, pe mine, cel mai harnic şi cinstit primar care sectorul şi ţara asta nu regretă că i-au încredinţat frâiele destinelor pe care cetăţenii gospodari ai sectorului le folosesc în sufragerie la mutarea ăăă…mobilei… Vă rog, deci care este scopul acestui telefon?

-Pfuai, m-ai obosit..Mi-e sete…

-Şi pe deasupra, un preşedinte care se urcă la volan după ce bea, ce exemplu care ţara asta îl vede la televizor de la un preşedinte tiran care bea şi care se urcă la maşină, la volan…Se urcă la volan, în maşină, pardon…

-Auzi, băh, curcubeu bicolor, antimaterie politică, tu ia-o pe Androneasca ta şi las-o pe Elena mea, că o să fac eu o şedinţă cu părinţii şi nu o să te mai lase la şotron, da?

-Deci, cu ameninţări şi discuţii în contradictoriu, venite pe eşicherul acestei convorbiri telefonice care eu o reneg de la prima frază, aşa cum cetăţenii gospodari şi săraci ai ţării îl reneagă pe preşedintele tiran şi care bea la volan când se urcă în maşina de conducere a poporului care este reprezentat cu succes în sectorul cinci de cel mai harnic şi gospodar primar care l-au votat şi îl vor votează în curând toată ţara pentru că este…

-Hooo, băh, că mi-ai urcat sângele în cap! Mă faci să ameţesc şi nici n-am servit nimic, înţelegi?

-Deci, în consecinţă…

-Să vezi ce consecinţe îţi arăt eu. Termină cu prostiile!

-Domnule preşe…preşedinte, vroiam să spun că totul a fost un pamflet!

-Hai sictir!

Clanc!

Amestec de nimic

Un firicel de apă a ieşit firav dintre clapele unui pian, sărind din Mi în Fa până în capătul portativului. A luat Cheia Sol pentru a deschide poarta sufletului aflat în faţa sa, prăvălindu-şi stropii peste ochii aşezaţi în dreptul luminiţei de la capătul tunelului. Din beznă, o chitară tânguie balada unui apus pitit în spatele mării de smarald, legată cu un fir de aţă de nisipul aflat pe fundul unui acvaterariu, locuit de broasca ţestoasă a uşii din picior de lemn. Două picături de ochi rămase în urmă se joacă de-a echilibrul pe coardele pianului, ţinându-se puternic cu mâna de ajutor una de alta, speriate de negrul de abanos de sub ele. Un somn de iepure apare mirat dintr-o cutie a Pandorei uitată de timpul scurs în clepsidră, citind subţire dihotomia muzicii astrelor, descoperită de sora sa, buza de iepure. Firul de apă se opreşte atent, şoptindu-i chitării din tunel să modifice ritmul trohaic într-unul iambic şi apoi priveşte cu ochiul de sticlă somnul de iepure, aflat în transă poetică şi muzicală. Pianul, plictisit, cască, închizându-şi gura peste cele două picături de ochi care, văzute prin ochiul de sticlă, seamănă ca două picături de apă. Nimic interesant, în schimb.

Enervant este piciorul pe care vreau să-l mut pe scaun, pe sub masă, dar nu pot pentru că ordinea impusă de unul din prichindei a așezat scaunul într-un anume fel. Iar vecinul său, frate cu firicelul de apă, are cursul său.

Tic-tac, tic-tac,tic-toc,tic-toc,

Firicelul spune cioc,

Peste toate cântă foc,

Ușa se deschide ioc.

Marea ascunde apusul,

Clepsidra întoarce surâsul,

Peste clape râde cursul

Firicelului, să-i rupă fusul.

Sunete șoptesc integru

Chitării să tânguie negru,

Broasca închide lumina

Cheii Sol, a cui e vina?

Amestec, picior, prichindel,

Enervant pe scăunel

Este al meu firicel.

Iubirea este un țel?

Jumătatea plină a nepăsării

fea_3rd_smokeAstăzi am sarcină de redacţie să observ partea plină a paharului din viaţa socială românească. Efort intelectual care poate fi susţinut cu greu în România. Din păcate nu pot spune că îmi mai pasă prea mult de ce se întâmplă în jurul meu. De aceea nu pot spune că văd jumătatea goală şi, prin comparaţie, nici pe cea plină a paharului. Dacă nu mă pot raporta la social, poate voi reuşi măcar să mă raportez la sine.

Cred că toţi trecem prin astfel de perioade de nepăsare totală. În Vamă stăteam în curul gol la soare într-o beţie perpetuă. Lenea introspectivă era omniprezentă, chiar şi în pasul târşâit către dozatoarele de bere. Nepăsare se cheamă şi statul la stop cu privirea aiurea, auzind undeva departe nişte claxoane şi vociferări fără sens. Tot nepăsare totală înseamnă fumul verde şi sprintul vieţii pe lângă tine. Nepăsarea rulez sau e true. Mă rog … nu cunosc trendurile. Înţelegeţi voi …

Durerea asta de bască, dacă nu este autoimpusă, este ambrozie dumnezeiască. Zău aşa. Te faci mic acolo în tine şi viaţa nu mai intră în coliziune cu tine. Stai pitit şi vezi tot ce se petrece în jur. Dar totul este undeva departe. Este un film. Dacă este unul prost sau bun nu are nici o importanţă. Oricum totul se stinge imediat din lipsă de interes. Totul, înafară de nepăsare, este fără sens. Singurul scop nedeclarat şi nesesizat este nepăsarea.

Nu obosiţi să vă prefaceţi că vă pasă? Mă jur că mă prefac, 70-80% din acţiunile mele fiind prefăcute. Nu îmi pasă de copiii orfani, de războaiele din Africa, Asia sau de violenţa în familie. Nu îmi pasă de foametea / sărăcia globală. Mă lasă rece corectitudinea politică, evreii, gay-ii, ţiganii, holocaustul, 9/11, toate celelalte prostii cu implicaţii politice şi sociale. După cum spuneam, nepăsarea este puternic interiorizată. Exteriorul este neglijabil.

Socialul este un stimul constant, care devine enervant în persistenţa sa. Nu mă regăsesc în el. Unde dracu sunt eu? Doar nu sunt acolo, ci mai degrabă aici. De aceea astăzi am stat la o şuetă cu mine însumi. Prostii, bagatele, tot felul de nimicuri am discutat. A fost bine. De-aia şi zic, nepăsarea este jumătatea plină a paharului.

E aşa ceva în aer, care te face să ţi se fâlfâie. Când mă prefac că nu îmi pasă fie adopt o faţă tâmpă fie una academică – depinde de conlocutor. Mă uit acum în oglindă şi constat că am o faţă autentic nepăsătoare. Adică cum, m-aş întreba. Păi privirea aia de se uită prin tine, dar care nu te citeşte, ci doar aşa – zboară de colo – colo. Parcă transpare şi senzaţia asta de ecou interior. Adică senzaţia aia când cineva îţi spune “Ai terminat raportul ăla?” şi tu nici nu poţi să înţelegi ce spune darămite să răspunzi. Tot ce îţi răsună în cap e “Ai terminat raportul ăla? … Ai terminat rapor.. ? … Ai termin .. ? … Ai… ?”. Dar cuvintele nu se leagă, nu pot fi asociate nici unui concept logic. Tot ce poţi răspunde la finalul ecoului e ceva de genul “Îîîîî?”. Şi asta anemic şi fără suflu.

Sau altă descriere a nepăsării. Imaginaţi-vă cum v-aţi simţi după vizionarea consecutivă a tuturor congreselor lui Ceauşescu. Privirea tâmpă şi băluţa din colţul gurii definesc nepăsarea. Dar revin, exteriorul sau aparenţa sunt neimportante. Stai în tine, acolo, pe scăunelul de la coada de lapte şi freci mentosanul. Nu te interesează aparenţele, părerile altora. Ţi-e cald şi bine – cam ca la origini.

Ce ne pasă…

Mult zgomot pentru nimicuri

images

Țârrrr!

-Alo, da?

-Bă, te-ai trezit?

-Da,da…Pe cine interesează?

-Mișcă, bă, și nu mai comenta atât! Hai că trebuie să plecăm!

-Da…Domnu’ președinte?

-Da, bă, Boc, cine crezi că e? Geoană? Hă, hă, hă!

-Nu, nu…Mă scuzați…Acum mă spăl pe dinți și mă îmbrac.

-Lasă, bă spălatul! Ai fost la șpriț aseară? Hă, hă,hă! Hai că trimit mașina să te ia. Ne așteaptă bozgorii la congres.

-Da, da…Mulțumesc. Îs gata cât ați zice boc!

-Hai că ești simpatic. Lasă vrăjeala și treci în șoșoni! Să vezi ce boc-boc îți dau eu dacă nu ești gata la timp!

-Am înteles…

-Auzi, bă, Boc, stai așa…Tu știi ungurește?

-Nu…

-Păi și cine îmi traduce discursul?

-Nu este în română?

-Mi l-a făcut boul de Eckstein Kovacs! L-a scris în ungurește.

-Aha…Nu știu dar dacă doriți vi-l traduc eu cumva.

-Bă, Boc, ești prost? Dacă nu știi ungurește cum mi-l traduci??

-Păi…

-Bă, găozar ești. Nu știi nimic, bă. De ce te-oi mai ține?

-Domnu’ președinte, vă rog eu, mă revanșez…

-Bă, Boc, bă, te-ai speriat? Hă, hă, hă! Hai, bă, c-am glumit! E în română discursul. Crezi că mă facea ungurul? Hă, hă!

-Hi, hi…Mă gândeam eu…

-Ce te gândeai, bă? Hai, nu ești gata? Mișcă și puneți costumul pe tine!

-Am înțeles, gata…

-Hai, că nu vreau să ajungă fudulul de Antonescu înaintea noastră!

-Am înțeles…

-Hai, pa! Hă, hă, ce te-ai speriat, bă!

Clanc!

Azi este multă pălăvrăgeală la congresul UDMR de la Cluj. Ca de obicei, degeaba. Degeaba pentru ăia mulți. Mai multe, aici și aici.