Cugetări nocturne

Fumul de țigară este mai bun decât Moș Crăciun. Fumul de țigară există.

Muzica este mai frumoasă când plouă. Notele sunt precum picăturile.

Soarele arde mai puternic dimineața. Dimineața încep lucruri.

O cameră este mai încăpătoare decât un bloc. Blocul este gri.

Linia durează mai mult decât punctul. Punctul sprijină tot timpul.

Zâmbetul este mai parșiv decât vorba. Zâmbetul se ascunde.

Viața nu are răspuns. Moartea este o certitudine.

Un om plânge mai mult decât doi. În doi se vorbește.

Lumina distruge mai mult decât întunericul. Noaptea aduce odihnă.

Apa este mai nepăsătoare decât aerul. Apa poate ucide.

Sufletul moare înaintea trupului. Sufletul nu intră în comă.

Timpul este mai calculat decât destinul. Timpul are secunde.

Frigul acoperă iarba, soarele o arde.

Tristețea este mai caldă decât dragostea. Dragostea doare mai tare.

Cine este pesimist?

DSC_1816

Vis de Oscar(a) I

Se făcea că eram la ceas de seară, pe când ziua se îngâna cu noaptea de o scotea din sărite. Stăteam nemişcat sub un soare pâlpâind; trebuia să trec o apă; o singură încercare, fără autosave. La momentul din vis, râul curgea invers decât ar fi trebuit. Era singurul lucru de care eram absolut sigur. N-am reuşit să-mi dau seama dacă se dezorientase sau, pur şi simplu, o făcea intenţionat. Şi, cum purtam pe mine haine care în contact cu apa luau foc, nu aveam cum să optez pentru o eventuală trecere înot. Nici să mă descotorosesc de ele nu se putea pentru că scăldatul în curul gol era interzis tuturor persoanelor, inclusiv titularului, pe durata visului. Aşa că m-am pus pe săpat un tunel pe deasupra apei. Era aşa un aer tare încât alveolele pulmonare erau pline de plasturi.

În timp ce spărgeam cu târnacopul ultimul mănunchi de molecule de azot, înainte de a ajunge pe malul celălalt, au apărut, ca din pământ, înaintând pe burtă, doi gardieni care m-au întrebat dacă am autorizaţie să sap peste râu. Purtau uniforme de un alb imaculat, iar pantalonii erau călcaţi la o dungă perfect paralelă cu linia orizontului. În plus, unul avea un bocanc de un fel, iar celălalt avea un bocanc de alt fel. Mi-am dat seama imediat că au perechi de bocanci diferite. După ce le-am spus că sunt presat de timp şi că trebuie să ajung neapărat pe malul opus, mi-au cerut să mă legitimez. Mă priveau plini de suspiciune. N-aveam niciun act la mine şi nici nu ştiam cum mă cheamă în visul ăla. Şi eram atât de aproape de destinaţie, încât nu mai puteam gândi în termeni procedurali. Dintr-o lovitură, am spart ce mai era de spart din tunelul aproape isprăvit şi am luat-o la fugă. Ajunsesem pe malul celălalt, dar nu puteam să savurez acel moment. Gardienii în costume albe, purtând bocanci diferiţi, erau pe urmele mele.

După o oră de alergat prin câmp la o viteză de ¾, am ajuns la marginea unui oraş. M-am furişat pe lângă blocurile care-mi tăiau calea, izbutind să mă strecor nevăzut într-una din scările acestora. Când… stupefacţie! Deşi alergasem doar preţ de o oră, trecuseră mai bine de trei zile. Toate panourile blocurilor erau împânzite cu poza mea sub care scria cu litere mari: “VRUT: ÎN VIS SAU ÎN REALITATE ”. M-am panicat instantaneu. Era sâmbătă, iar banca trebuia plătită până cel târziu vineri. Cele trei zile compactate în ora de jogging în afara legii şi în afara timpului, au făcut ca data scadentă să treacă complet neobservată.

Deodată, am auzit liftul coborând. Urmărit de o teamă viscerală, dar şi de proprii-mi ochi aţintiţi asupra mea, am ţâşnit sus pe scări şi am încercat prima uşă ivită în cale. Era deschisă. Am intrat şi, după ce am închis uşa, m-am lipit de perete şi mi-am făcut prezenţa una cu liniştea. După primele indicii, nimerisem în toiul unei partide de poker pe deocheatelea, susţinută în fiecare sâmbătă seară de Asociaţia Tantiilor Cartofore din spatele blocului…

Vis de Oscar(a) II —>

Specialităţi nocturne în luna lui cuptor

Vara, cu-ale sale călduri diurne ce pândesc a cocoţa mercurul pe gradaţiile termometrelor dincolo de primele 40 de grade, pe plus, ale lui Celsius, şi-a intrat deja în drepturi. Forfota oraşului, care începe înainte ca lumina să inunde orizontul îmbâcsit şi se amplifică la apariţia primelor raze ale unui soare ce nu se mai satură să se încoroneze zilnic, la amiază, se topeşte, stoarsă de vlagă, la adăpostul unei nopţi parcă neputincioase. Blocurile de beton par nişte mici monştri răpuşi, ce caută disperat să-şi refacă forţele, adulmecând fiece briză de aer mai rece, prin ferestrele larg deschise ca nişte imense nări. Doar adânc, în întunericul difuz, perturbat de lumina artificială ce arde în apartamentele celor fără somn sau de lumina gălbuie a iluminatului public, rămâne parcă loc şi vreme de puţină tihnă.

Situaţia devine strigătoare la ceru’ mă-sii, atunci când, cu mult înainte să se îngâne ziua cu noaptea, se îngână maneaua de jale cu glasul răguşit al unui prisoner al iubirii ce o simte pentru o gagica de miloane. Iar dacă piesa, responsabilă pentru cămaşile sfâşiate, mai e redată şi obsesiv de un casetofon de maşină depăşit, ce sughiţă trilurile zgomotase, izbindu-le de betoanele încinse, atunci chiar că te ajung gânduri care ar concura cele mai abominabile scenarii horror. Adică, dacă serviţi căcat, măcar să fie de bună calitate, băi fraţilor! Păi la câti bani vehiculează barosanii prin versurile lu’ cântecele alea, nu puteţi pune şi voi mână de la mână să luaţi pe cîrîială un casetofon mai de doamne-ajută? Păi să nu dau drumul la rock pe voi? Zău aşa…

Dar poate n-ar trebui să mă supăr aşa tare. Vorba aia: “oamenii care munceşte, seara se macheşte”. Avem de-a face doar cu simple manifestări prozaice nocturne, însoţite de scurgeri semnificative ale bunului simţ, ce se preling în torente, întreţinând picătura chinezească a neaoşului cu ochii orizontalizaţi de consumul excesiv de bere stătută la pet sau… o noapte de foc în Bucureşti.

Ţin minte că vara trecută am surprins la non-stop-ul din cartier care închide ceva mai târziu, o frântură dintr-o discuţie pe tema muzicilor, care trata, nu aşa frontal cât prin clătinare, tema manelelor şi a controverselor iscate de fenomenul manelelor în sine. Atunci, unul din participanţii la discuţie – ale cărui orizonturi artistice scârţâiau îmbibate în alcool asemenea lemnului unei corăbii ţinută peste măsură la apă – a concluzionat într-o notă vădită de superioritate şi suficienţa :”Toată muzica e frumoasă, trebuie numa’ să ştii să o asculţi”.

Vă multumesc… dacă doriţi să vă deschideţi sufletele, cheia sol e la domnu’, sub preş.