Se făcea că eram la ceas de seară, pe când ziua se îngâna cu noaptea de o scotea din sărite. Stăteam nemişcat sub un soare pâlpâind; trebuia să trec o apă; o singură încercare, fără autosave. La momentul din vis, râul curgea invers decât ar fi trebuit. Era singurul lucru de care eram absolut sigur. N-am reuşit să-mi dau seama dacă se dezorientase sau, pur şi simplu, o făcea intenţionat. Şi, cum purtam pe mine haine care în contact cu apa luau foc, nu aveam cum să optez pentru o eventuală trecere înot. Nici să mă descotorosesc de ele nu se putea pentru că scăldatul în curul gol era interzis tuturor persoanelor, inclusiv titularului, pe durata visului. Aşa că m-am pus pe săpat un tunel pe deasupra apei. Era aşa un aer tare încât alveolele pulmonare erau pline de plasturi.
În timp ce spărgeam cu târnacopul ultimul mănunchi de molecule de azot, înainte de a ajunge pe malul celălalt, au apărut, ca din pământ, înaintând pe burtă, doi gardieni care m-au întrebat dacă am autorizaţie să sap peste râu. Purtau uniforme de un alb imaculat, iar pantalonii erau călcaţi la o dungă perfect paralelă cu linia orizontului. În plus, unul avea un bocanc de un fel, iar celălalt avea un bocanc de alt fel. Mi-am dat seama imediat că au perechi de bocanci diferite. După ce le-am spus că sunt presat de timp şi că trebuie să ajung neapărat pe malul opus, mi-au cerut să mă legitimez. Mă priveau plini de suspiciune. N-aveam niciun act la mine şi nici nu ştiam cum mă cheamă în visul ăla. Şi eram atât de aproape de destinaţie, încât nu mai puteam gândi în termeni procedurali. Dintr-o lovitură, am spart ce mai era de spart din tunelul aproape isprăvit şi am luat-o la fugă. Ajunsesem pe malul celălalt, dar nu puteam să savurez acel moment. Gardienii în costume albe, purtând bocanci diferiţi, erau pe urmele mele.
După o oră de alergat prin câmp la o viteză de ¾, am ajuns la marginea unui oraş. M-am furişat pe lângă blocurile care-mi tăiau calea, izbutind să mă strecor nevăzut într-una din scările acestora. Când… stupefacţie! Deşi alergasem doar preţ de o oră, trecuseră mai bine de trei zile. Toate panourile blocurilor erau împânzite cu poza mea sub care scria cu litere mari: “VRUT: ÎN VIS SAU ÎN REALITATE ”. M-am panicat instantaneu. Era sâmbătă, iar banca trebuia plătită până cel târziu vineri. Cele trei zile compactate în ora de jogging în afara legii şi în afara timpului, au făcut ca data scadentă să treacă complet neobservată.
Deodată, am auzit liftul coborând. Urmărit de o teamă viscerală, dar şi de proprii-mi ochi aţintiţi asupra mea, am ţâşnit sus pe scări şi am încercat prima uşă ivită în cale. Era deschisă. Am intrat şi, după ce am închis uşa, m-am lipit de perete şi mi-am făcut prezenţa una cu liniştea. După primele indicii, nimerisem în toiul unei partide de poker pe deocheatelea, susţinută în fiecare sâmbătă seară de Asociaţia Tantiilor Cartofore din spatele blocului…
Vis de Oscar(a) II —>
