Un omagiu adus iubitului cantautor

• Mondenării, Promo •

   De cele mai multe ori am o părere nu tocmai creştinească vis-a-vis de populaţia care consumă oxigen în spaţiul carpato-danubiano-pontic, părere uşor accentuată dacă vine vorba de anumite “facţiuni” minoritare (încă). Şi de fiecare dată când mă împac cu mine şi cu opiniile mele întotdeauna corecte (se ştie, modestia este pentru proşti), iată că trebuie să apară câte un om de bine care să-mi năruie nonşalant universul meu principial, infiltrându-se în matrice precum un virus de tip Matrix.

   Despre ce este vorba? Am aflat din presa susţinătoare a fenomenelor culturale profunde (bazată, evident, pe nişa de cititori cu IQ trecut de pragul de geniu) că artistul naţional Adi Minune (chiar, nu i se mai spune De Vito?… Îi stătea mai bine cu aura de macaronar) doreşte din tot sufleţelul său de arap să-şi ofere o nouă maşină, respectiv un Mercedes SLR care costă, atenţie, 240.000 de EURO. Succesul de care se bucură îmi spune că-şi permite acest lux… Dar, cu toate acestea, minoritarului (încă) îi este teamă că, dacă şi-ar achiziţiona o  asemenea piesă, ar putea fi privit ca un om care nu se gândeşte la semenii săi şi, mai ales, la suferinţele lor pe aceste vremuri de restrişte, de criză şi de suferinţă. Maestre, nu-ţi fă griji, viaţa e grea dar trece repede…

   Am fost mişcat până am scăpat câteva lacrimi pe gaura curului de grija manifestată de cantautor faţă de oamenii din jurul său: “Da, îmi place tare mult şi cred că o voi cumpăra în viitor. Acum, parcă mi-e ruşine să o iau. Pe criza asta, când oamenii nu au bani pentru a pune ceva pe masa copiilor, eu să apar cu o asemenea maşină?” (declaraţie preluată din Libertatea, mulţumim pentru colaborare băieţii!). Păi, dom’le, cum vine asta? Oamenii din jurul artistului nu sunt, la rândul lor, oameni dedicaţi curentelor culturale, întocmai ca Domnia Sa? Mă refer, desigur, la deţinătorii de castele purtătoare de căluţi în cerdac şi turnuleţe pe acoperiş, la maeştrii bijutieri ai aurului (modelat în diverse simboluri contemporane, respectiv lanţuri, icoane, etc.), la distinşii colecţionari de arme sau, desigur, la neobosiţii protectori ai industriei de automobile (BMW, Mercedes, etc.). Oare să fi ajuns ţara într-o situaţie atât de nasoală încât domnii amintiţi mai sus să fi ajuns la fundul sacului cu galbeni? Nţţţ…

   Mai mult ca sigur, însă, că Tânguirea Sa, Adi Minune, s-a gândit la întregul norod, majoritarii (încă), cei care într-adevăr au reale probleme în a pune-o de-o ciorbă sau de-o mămăligă pe masă. Şi, maestre, tot respectul redacţiei pentru că v-aţi gândit că aţi avea remuşcări dacă aţi apărea într-o maşină de sute de mii de EURO în faţa acestor amărâţi. Ce om, ce caracter! Din nou, mi s-au scurs lacrimi din cur…

   În încheierea omagiului adresat dvs., permiteţi-mi să vă ofer o umilă părere : nu mai bine dovediţi sărmanilor că sunteţi un exemplu de urmat dacă începeţi să plătiţi impozite pe teancurile de marafeţi pe care cariera artistică vi-i bagă la cămaşă? Şi să le sugeraţi celor asemenea dvs. să facă acelaşi lucru? Vă spun eu sigur că aşa ajutaţi mult mai bine mojicimea. Şi, desigur, aşteptăm cu nerăbdare varianta muzicală efortului de a renunţa la Mercedesul de 240 000 EURO. Se ştie!

Cu ochii-n patru

• Aberația de intelect, Promo •

      Nesimiţire incredibilă! Bătaie de joc! Nepăsare! Aşa putem caracteriza cele câteva întrebări puse de anumiţi cititori specialiştilor de la Departamentul de Analiză Socială şi Medicină Rurală al Revistei Cioburi. După fina analiză abătută asupra nefericiţilor care posedă picior de lemn, iată că geniile din redacţie au fost nevoite să lase neterminat nimicul început cam în fiecare zi şi să se reunească de urgenţă pentru a aşterne ordonat semnele de întrebare ieşite dintre neuronii stingheri ai fiecăruia.

   De vină pentru aceste nelămuriri nu sunt alţii decât nefericiţii cu priviri reci, ignoraţi de societate pentru durerea lor, purtătorii de ochi de sticlă. Din nou, ciobarii nu au reuşit nici până la închiderea barului să răspundă întrebărilor de mai jos. Să le fie ruşine cititorilor care ne-au pus în dificultate:

 

-Oamenilor cu ochi de sticlă le putem spune că sunt oacheşi?

-Oamenii cu ochi de sticlă pot arunca o privire (sau un ochi)?

-Le putem spune oamenilor cu ochi de sticlă că au privirea sticloasă?

-Pe oamenii cu ochi de sticlă îi putem complimenta cu „ce ochi frumos ai”?

-Există ochi de sticlă din sticlă de Murano?

-Există ochi de sticlă din sticlă termorezistentă?

-Pe oamenii cu ochi de sticlă îi ustură ochii?

-Dacă oamenilor cu ochi de sticlă le intră fum în ochi, sticla devine fumurie?

-Oamenii cu ochi de sticlă poartă ochelari de protecţie?

-Oamenilor cu ochi de sticlă li se topesc ochii după căldură?

-Oamenii cu ochi de sticlă au privirea clară doar dacă sticla nu e opacă?

-Oamenii cu ochi de sticlă pot pune ochii pe cineva?

 

   Încă o dată, mulţumiri celor care ne urează sănătate maximă. Data viitoare promitem să şi glumim.

De la limbajul piticului la mersul de lemn. Sau invers?

• Aberația de intelect, Promo •

   Surprinşi pe nepregătite de sărbătorile pascale, precum autorităţile de viscol şi zăpadă, componenţii lotului lărgit al Revistei Cioburi au întâmpinat sosirea iepuraşului de Paşti într-una din zonele de conflict cu halbe şi cocktail-uri ale centrului vechi din Bucureşti. Fiind convinşi iniţial că este vorba despre unul din iepuraşii Pla#boy, jucătorii echipei, cei specializaţi în lustruit faianţa, au suferit o puternică depresie în momentul în care au realizat că aşteptările le-au fost înşelate. Plus că galeria aflată pe margine scanda de zor: „Cine-a înviat în apriiiliiieee? Isus! Isus! Isus!”. Blasfemie!

   Drept urmare, surprinşi de cele sfinte cu substanţele lui Bachus printre cercănele, ciobarii au pus-o de-un brainstorming furtunos, îndreptându-şi atenţia către nefericiţii care posedă cel puţin un picior de lemn (să batem în lemn, vorba aceea, să nu păţim niciunul aşa ceva). Şi iată cum au început să răsară câteva întrebări de sezon, numai bune de schingiut enoriaşii cu ele, venite – evident – pe adresa redacţiei:

 

-Oamenii cu un picior de lemn dorm buştean?

-Este posibil ca oamenii cu picior de lemn să aibă şi muşchi?

-Oamenii cu picior de lemn pot cânta la fluierul piciorului?

-Oamenii cu picior de lemn pot face pluta?

-Oamenii cu picior de lemn au carii?

-Piciorul de lemn poate fi altoit (cu o mână de lemn, de exemplu)?

-Piciorul de lemn înmugureşte primăvara?

-Când îi furnică piciorul, oamenii cu picior de lemn se dau cu insecticid?

-Oamenii cu picior de lemn se tatuează cu aparatul de pirogravat sau cu dalta?

-Unui picior de lemn îi poate intra o aşchie în talpă?

-Piciorul de lemn se dă cu var primăvara?

-Pentru a-i păstra tinereţea, piciorul de lemn se lăcuieşte?

 

   Le mulţumim cititorilor ologi care ne doresc sănătate. Următoarea şedinţă va fi legată de câteva nelămuriri vis-a-vis ochiul de sticlă. Vom încerca să privim clar lucrurile…

O nouă subspecie: oamenii-buldozer

• Frustrări din cartier, Promo •

   În cadrul speciei oamenilor-penis  (prezentaţi acu’ ceva vreme) există o subspecie apărută mai recent (vorbim de secolul trecut) dar care s-a răspândit repede, precum lichidul seminal printre ţâţele unei domnişoare extaziată de scena fierbinte în care se scaldă. Am putea să le spunem oamenii p#zdă, aşa cum amintea un om de bine la un moment dat, însă nu li se potriveşte. Denumirea lor este în lucru deocamdată.

   Dar să facem prezentările de rigoare. Această subspecie se întâlneşte în special în zonele unde transportul în comun este prezent. Par bipezi obişnuiţi la o primă vedere, fără o mare activitate sub oasele cutiei craniene, cu ochii pierduţi în depărtare, aşteptând parcă ceva. Normal, ei aşteaptă mereu autobuzul, tramvaiul, metroul sau orice alt sistem ingineresc care le poate facilita deplasarea pe distanţe mari sau mici. Şi în care trebuie să existe neapărat alţi oameni. Cum îi recunoaştem, totuşi? Simplu. Dacă ne aflăm într-unul din mijloacele amintite mai sus, lipiţi de ferestre, scaune, agăţaţi de bare, mirosind transpiraţia gibonilor de lângă noi (sau mirosindu-ne chiar pe noi), fierbându-ne creierii la 80 de grade ori lipindu-ne nările de frig (în funcţie de anotimp) şi dorind să păşim pământul în staţie, ei bine, atunci apar disperaţii. Practic, totul se reduce la o luptă între cei care vor să iasă la aer (pentru că pur şi simplu au ajuns la destinaţie sau pentru că vomită) şi cei care vor să pătrundă în micro-universul aflat deasupra celor X roţi. Cei care pătrund sunt ei, subspecia demonică. În momentul în care autobuzul, să spunem, s-a oprit în staţie, totul se transformă în mintea lor. Practic, urcatul în autobuz devine ultimul lucru pe care ei vor să-l mai facă în existenţa lor mizeră. Sunt ca la un fel de concurs de urcat-viteză, de strivit picioare, de dat coate în gură sau de împins grămezi de oameni. Privirea lor cea pierdută devine instant una diabolică, focusată pe spaţiul ocupat de cele două uşi ale autobuzului iar creierul lor stafidit transmite singurele semnale clare pe care ar putea să le transmită vreodată grămezii inutile de carne de sub el: „Urcă, calcă, striveşte, urcă, împinge, urcă, urcă, urcă!”.

   Am avut de multe ori neşansa de a întâlni această subspecie tulburată iar imaginea pe care o vezi când te afli în faţa lor poate fi lejer folosită în filmele horror cu stârvuri umblătoare sau cu zombie ieşiţi de la naftalină şi plecaţi să rupă capete. Să vezi o masă de indivizi cu ochii mici şi roşii pironiţi pe tine, cu mâinile îndreptate spre spaţiul pe unde tu încerci să evadezi, de parcă ar vrea atunci să-ţi smulgă carnea de pe oase şi cu o forţă de a împinge similară cu cea a elefanţilor, strivindu-te de tot ce se află în spatele tău, nu este chiar plăcut. Sau poate am eu o fobie.

   Vor fi din ce în ce mai mulţi. Nu or să dispară niciodată şi, în cele din urmă, vor molipsi şi humanoizii care intră în contact involuntar cu ei. Vor sechestra autobuzele, tramvaiele, vor arunca şoferii pe geam. Nu pot fi învinşi. Sunt ei, oamenii-buldozer.

Alien versus homo sapiens

• Aberația de intelect, Promo •

   Cercetătorii britanici lovesc din nou! De data aceasta, distinşii oameni de ştiinţă au reuşit să dezlege misterul apariţiei vieţii pe Terra, atât de contestat între laici şi bisericoşi. Astfel, britanicul get-beget Chandra Wickramasinghe afrimă că oamenii sunt, de fapt, de origine extraterestră, bazându-se pe un studiu al său legat de sisteme solare, comete şi microbi care călătoresc interplanetar iar apoi se reproduc în draci. Cu alte cuvinte, oamenii şi viaţa de pe planeta albastră îşi au originile într-o colonie de microorganisme care, sătule de condiţiile precare de viaţă şi de şomajul tot mai ridicat de pe planeta X, aflată într-un colţ al galaxiei Y, au decis că este cazul să emigreze către planete mai calde şi cu posibilităţi de dezvoltare mai mari. Şi uite aşa, şi-au adunat bruma lor de zestre în trolley-ul ponosit rămas de la bunici, au prins cometa de şapte jumate şi au plecat la drum. După ani-lumină, au ajuns pe Terra, unde au găsit râuri cristaline, verdeaţă, iarbă, carne de porc şi mult spaţiu pentru a se lăfăi în voie. Şi, generaţii după generaţii, microbii au crescut într-un an cât alţii în zece şi au ajuns maimuţe şi apoi oameni. Q.e.d.

   Ca o recompensă maximă pentru studiul şi rezultatele fascinante ale britanicului Chandra, îl invităm pe acesta pe tărâmurile mioritice pentru a observa în clar originea extraterestră a speciei umane, aici păstrându-se nealterate trăsăturile aliene. Omul va fi fericit să găsească oamenii-stârci din lanul de porumb, cu ochii bulbucaţi şi roşii, humanoizii-târâtori, cu faţa buhăită şi aflaţi într-o simbioză perfectă cu moleculele de alcool sau bipezii-tuciurii, atraşi mai mereu de metale grele şi foarte grele. Atunci să te ţii studii!

Încotro?

• Promo, Rătăciri lirice •

Oamenii reacţionează diferit în faţa zidurilor ridicate de gânduri, fapte sau situaţii. Unii dintre noi ne vom opri brusc, acceptând resemnaţi fiecare cărămidă a peretelui iar alţii îşi vor toci buricele degetelor până vor reuşi să treacă de partea cealaltă. Cei care vor privi tâmp către capătul de drum din faţa lor nu vor şti niciodată să vorbească, să râdă, să înveţe. Ei vor fi cei care, temându-se pentru negrul celor lăsaţi dincolo, vor fi primii înconjuraţi de umbre, gheaţă, cioburi. Întocmai ca pe cărarea de unde au venit, vor agăţa doar ceea ce îi doare, vor gusta doar clipele murdare, ignorând fiecare rază de soare care îi aşteaptă necondiţionat. Sunt oameni care nu vor îmbrăca niciodată armura unui cavaler care să conducă victorios o luptă. Singurul aliat al lor va fi mândria de a putea privi zidul, de a-l accepta şi de a trăi resemnaţi că umilinţa nu i-a atins.

Cei care se vor strădui din răsputeri să arunce în aer bariera din calea lor sunt indivizii care învaţă să fie fericiţi. Sunt oamenii care vor câştiga bătălii, vor secătui şi ultima picătură de sânge din ei pentru a putea păşi pe Lună, vor arunca orgolii, secunde moarte sau bucăţi de suflet murdar. Vor preţui fiecare clipă care le va da forţa să escaladeze stâncă după stâncă, crezând cu tărie că dincolo de crestele umede şi reci străluceşte astrul suprem.

Există lucruri care fac diferenţa între zi şi noapte, între alb şi negru. Cei care vor lupta pentru lumină, vor trăi. Restul, vor fi sclavii zeului întunecat.

Scenele dinaintea furtunii demagogice

• Aberația de intelect, Promo •

      Uitându-se pieziş către ceaţa de afară, T. vărsă o lacrimă în paharul îmbrăcat cu gheaţă şi licoare înţepătoare din palma sa. Gânduri peste gânduri îi zburau haotic prin minte, precum valurile învolburate ale mării. Întrebări, întrebări, întrebări dar niciun răspuns. Oare a ajuns la capătul puterilor? Cert este că a ajuns la fundul paharului…”Băiete, mai pune un rând…Şi lasă-mă singur apoi.” O broboană de sudoare se ascunse în manşeta mâinii drepte, aşa cum toţi cei care i-au fost cu adevărat mâna dreaptă s-au dat la stânga. „Dar oamenii, oamenii nu mai au slăbiciuni? Numai eu am?”. Răspunsul se încăpăţâna să rămână printre foile scrise caligrafic de către un grup de oameni cu slăbiciuni doar pentru bani…

   De cealaltă parte a oraşului, plimbându-se şcolăreşte printre mireasma proaspătă de cafea, M. îşi aranja tacticos cămaşa în pantaloni, aşa cum i-a atras întotdeauna atenţia doamna sa. Ajuns mai apoi în faţa dulapului, alese cu grijă o cravată cu a sa culoare preferată, care-i oferea de fiecare dată sentimentul unui taur în arenă. „Ah, să nu uit, să nu uit…Am repetat de o mie de ori, sper să nu uit.”. Privindu-se cu jind în oglindă, avu senzaţia că în spatele său rânjeau mişeleşte câteva feţe care i-au însoţit de ani buni drumul printre oamenii de rând. Tresări şi întoarse brusc privirea. Nu era nimeni. O picătură de sudoare îi pătă cămaşa proaspăt călcată şi apretată. „Uf, sper să se usuce. Nu am voie să greşesc!”

   T. găsi de cuviinţă să-şi lase acasă toate foile umplute cu bagaj de cunoştinţe mârşav. Văzându-şi chipul ridat printre picăturile de pe fereastră, se gândi o clipă că este destul de puternic încât să ţină piept oricărui duşman. „Oricum, sunt lucruri pe care le am de atâta vreme…Şi, chiar aşa, dacă sunt greşite?”. Înspăimântat deodată de acest gând, se simţi mai singur ca niciodată…Atâţia oameni, intraţi în hora sa multă vreme parcă fuseseră împrăştiaţi brusc precum ceaţa de soare. „Şi dacă…?”. Nu, cu siguranţă nu există varianta asta. Nu, lui nu i se poate întâmpla. Ce o să facă după aceea? Iarăşi departe de casă, de cei dragi, doar el şi poeziile sale? „NU!”, îşi spuse mai hotărât ca niciodată. În cele câteva minute de reverie deveni alt om. El trebuie să fie un lider. Pentru el şi pentru ceilalţi. Cu acest gând plecă spre confruntare.

   „Acum, că tot am băut cafeaua, o să par emoţionat. Uf, de ce am băut eu cafea? M-am luat după scorpie…”. Îşi mai repetă încă o dată ideile, să fie sigur că par ale lui. Puteau fi ale lui, de fapt, numai că alţii i-au luat-o înainte. Privindu-se cu nesaţ în oglindă, remarcă o scamă pe umărul drept. „Numai mizerii pe dreapta, tot timpul pe dreapta…”. O luă cu scârbă şi o aruncă pe geam, să fie sigur că nu-i mai invadează liniştea. Sacoul era în ordine, pixul cu nume celebru stătea pregătit la buzunarul interior iar cele câteva file cu înscris machiavelic aşteptau cuminţi în mapa de pe biroul de mahon. Doamna îi aruncă o ultimă privire serioasă, aranjându-i cravata aşa cum trebuie, apoi îi strânse mâna plină de energie. M. zâmbi îmbujorat şi se îndreptă spre uşă. Era fericit că (îi) venise momentul.

  

   …Peste câteva zile se va lăsa frigul. Iarna va fi mai gri ca niciodată, fără a ţine cont de licori, manşete, cămăşi apretate sau pixuri cu renume. Zăpada va acoperi tot mai greu mizeria unei lumi plecată spre pierzanie iar oamenii vor deveni din oi umbre. Biroul de mahon va rămâne, în schimb, la locul său, la fel cum paharul îmbrăcat cu gheaţă îşi va însoţi stăpânul. M. şi T. vor fi, inevitabil, feriţi de neplăcerea unui timp friguros.

Aiurea

• Promo, Rătăciri lirice •

city_plaza_google_earthAş sta aşa, aiurea, într-o căsuţă undeva într-un pom şi aş privi viaţa altora de acolo de sus, ca un telespectator OTV. N-aş mai acorda importanţă jobului, nevestei sau prietenilor. M-aş înveli cu nepăsare mirosind a proaspăt şi mi-aş scoate doar vârfurile picioarelor la soare. Mi-aş băga nasul în pătura nepăsării şi mi-aş lăsa picioarele să atârne aiurea de la înălţimea cuibului meu deasupra capetelor oamenilor mici, de acolo de jos, ocupaţi cu lucruri la fel de mici. Lumea lor s-ar agita mută şi fără sens iar eu mi-aş rezema capul de tocul uşii care dă spre nimicul lumii lor. Mi-aş aprinde o ţigară şi aş scruma vise arse peste o lume fără sens. Fiecare fum ar fi cât o viaţă de om. Când ţigara ar fi arsă, generaţii vor fi trecut prin viaţă, lumi se vor fi clădit şi năruit, făcând loc altora cu aceleaşi vise mici.

Mi-ar fi călduţ având certitudinea că există mai mult. Că sunt nimic. Efemerul ar ucide orice responsabilitate iar imaginea lumii de jos ar fi completă. Mi-aş răcori picioarele în norii dimineţii în timp ce lumea de jos ar alerga înnebunită după metrou, piaţă, facturi, iubite şi alte nimicuri. Vântul mi-ar mângâia barba şi mi-ar scula părul de pe mâini în timp ce lumea mică ar asuda în autobuze, la cozi sau în săli de fitness.

Mi-aş bea cafeaua liniştit, fără întrebări sau grabă, numărând gâzele ce se aventurează sinucigaş pe marginea ciobită a ceştii. Le-aş scoate câte una din cafeaua călduţă şi aş sorbi lichidul călâi până la zaţul care mi-ar rămâne inconfortabil pe dinţi şi limbă. În soarele amiezii m-aş retrage în răcoarea căsuţei mele din pom şi m-aş desfăta cu portocale reci, dulceaţă de gutui şi apă rece. Aş râde la amintirea mesei de prânz şi m-aş culca pe o parte cu spatele spre uşa deschisă spre lume. Aş adormi în zumzetul lumii de jos, confortabil şi răcorit de status-quo-ul lumii mele. Aş dormi uşor, cu câte o rază de soare peste gene şi m-aş trezi târziu. Când oamenii mici se vor târâi beţi de muncă, alcool sau fericire efemeră spre casele lor la fel de mici, m-aş trezi şi aş asculta liniştea lumii şi mi-aş aprinde o altă ţigară. Aş asculta ploaia din noapte, liniştea prevestitoare de firesc. Aş trage adânc din ţigară şi aş scruma vise arse peste lumea mică de sub mine.

Omul ca o carte

• Promo, Rătăciri lirice •

Old_book_bindings_croppedOamenii sunt precum cărţile. Deşi nu pare, oamenii aşteaptă să fie citiţi, înţeleşi, descusuţi. Oamenii se închid între coperţi grele de lemn, scorojite de timp şi ascund comori neghicite. De obicei cele mai neaşteptate comori se ascund în spatele coperţilor prăfuite, mâncate de carii, cu legături şubrede şi miros de vechi. Cărţile ponosite, roase pe la colţuri, cu file îngălbenite şi îndoite pe alocuri sunt de obicei discrete şi nu impresionează cu nimic. Aşteaptă să fie citite dar nu provoacă actul în sine. Curiozitatea cititorului trebuie să aibă resort intim, neprovocat. Aceste cărţi par să se piardă în timpuri, de multe ori fiind necitite secole la rând şi par să nu aibă un scop anume. Dar acest lucru se întâmplă până când un nou personaj curios va redeschide paginile prăfuite. Noi sensuri şi noi lumi vor începe cu redescoperirea acestor cărţi. Aceste cărţi ascund întotdeauna mai mult decât au fost menite să spună. Vremurile care trec peste ele le dau noi înţelesuri şi semnificaţii. De aceea cărţile vechi, mâncate de timp şi umezeală se citesc cel mai bine printre rânduri. Lumile lor capătă prin tine noi înţelesuri şi lumini, forme şi sunete nemaiauzite.

Însă cum ştim unde se găsesc şi cum vom deosebi aceste cărţi de celelalte? Aceste cărţi sunt pe ultimul raft din bibliotecă. Probabil că sunt mascate de alte cărţi mai arătoase, cu coperţi colorate frumos şi care par noi. Aceste cărţi sunt puţine însă semnificaţia lor pentru cel ce le caută este covârşitoare. Găsirea acestor cărţi necesită spirit de observaţie, prezenţă de spirit, discreţie şi putinţa de a visa cu ochii deschişi. Aceste cărţi le veţi găsi păstrate pe rafturi prăfuite, ascunse şi nu aruncate aiurea. Aceste cărţi îşi înţeleg valoarea şi o păstrează doar pentru cei care o merită.

Veţi găsi, cu siguranţă, o mulţime de alte cărţi cu valori diferite şi poate în ton cu lumea în care trăim astăzi. Însă dintre toate cărţile frumos colorate, provocatoare, care te îmbie să le citeşti, este vreuna care să îţi descopere noi sensuri ale vieţii pe care o trăieşti?

Când ai deschis ultima dată paginile omului din faţa ta? Şi când ai citit printre rândurile gândurilor lui?

Legendele de lângă noi

• Promo, Rătăciri lirice •

jim-morrison-drOamenii devin legende când mor. Adevărat sau fals? Bunicul meu nu este legendar. Prietenii mei decedaţi nu au devenit legende. Este adevărat că cei dragi decedaţi prea devreme capătă o alură “de dincolo”. Sunt oameni care mai puteau face, crea sau clădi dar care nu au terminat ce au început. Ne sunt aproape dar în afara atingerii.

Atunci cum se naşte omul legendă? Moartea, indiferent că este timpurie sau se încadrează în convenţional, nu are semnificaţii majore în atribuirea statutului de legendă. De-a lungul istoriei oamenii au devenit legende indiferent de momentul dispariţiei lor.

Cred că omul real devine legendă chiar din timpul vieţii prin faptele sale. Dar mai ales oamenii devin legende datorită constanţei lor în susţinerea propriilor crezuri şi principii. Avem legende ca Jim Morisson sau Che Guevara, Hitler sau Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu sau Albert Einstein. Indiferent de acţiunile lor – catalogate ca bune sau rele – raportarea la propriile principii şi acţiunea conform propriei coloane vertebrale sunt cele care ne uimesc şi ne confirmă acel ceva special care creează omul – legendă. Verticalitatea unor astfel de oameni, aşa cum o înţelege fiecare dintre aceştia, este ieşită din comun şi este cea care naşte legenda fiecăruia. Verticalitatea este cea care defineşte un “om mare” şi îl diferenţiază de un “om mic” caracterizat de oportunism, de adaptare la mainstream. Legendele, conştient sau nu, luptă împotriva curentului şi aduc noul. Curentul este cel care se adaptează la viziunea legendelor. Aclamăm legendele pentru că sunt altfel, pentru că au încredere în viziunea lor şi pentru că au curajul de a-şi apăra idealul.

Oamenii legendă sunt autentici. Pentru asta sunt iubiţi şi urâţi, sunt căzuţi în dizgraţie sau au întreaga lume la picioare. Dar mai mult decât atât, legendelor nu le pasă de aceste lucruri, tot ce nu aparţine viziunii lor fiind trecut în plan secund. Oamenii legendă au o misiune.

Aceste personaje devin legende datorită impactului pe care îl au asupra celorlalţi. Oamenii devin legende pentru că ne arată că există şi alte lumi, alte sensuri, alte feluri de a fi. Oamenii devin legende pentru că perspectiva lor asupra lumii este diferită. Ei văd dincolo iar noi, cei mici, avem nevoie de confirmarea că există acel dincolo. Probabil de aceea, odată dispăruţi, statutul de legendă se confirmă. Legătura dintre legende şi acel dincolo devine reală şi acţiunile lor devin legendare. Astfel, legendele ajung acolo unde ar fi trebuit să se afle de la început. Dincolo.