Gânduri de NEsărbătoare

M-am chinuit să caut o urmă de sinceritate şi inocenta într-o sărbătoare. Dar oraşul gri şi rânced, oamenii apăsaţi, isterici şi haini nu m-au lăsat să întrevăd nimic.

Văd blocuri mucegăite, străzi jegoase, tomberoane pline, câini printre picioare. Din loc în loc, spre lumea bună din centru nişte luminiţe mai fură privirile.

Văd magazine pline, aglomerate care colcăie de oameni ce se calca-n picioare, se îmbrâncesc.

Văd copii care merg cu colindul din usă-n uşă ş din scară-n scară doar ca să adune bani. Dacă te-a pus sfântul să le dai covrigi şi mere sunt în stare să te scuipe-n freză.

Văd oameni. Trişti, apăsaţi, gânditori. Oameni care s-au apucat acum să facă curăţenie de parcă până acum au trăit în jeg. Oameni care fac cumpărături de parcă ar veni sfârşitul lumii. Oameni care se apucă de gătit de parcă le-ar mai i crescut două stomacuri. Oameni care se apucă de făcut cadouri de parcă şi-ar recupera toţi prietenii. Oameni care postesc şi salivează uitându-se prin galantare. Oameni ipocriţi şi superficiali.

Văd oameni care privesc la fel ca şi mine şi nu înţeleg ce se petrece în jurul lor. De ce se agită? Pentru ce?

Gândurile de sărbătoare sunt departe. Pentru că nu ştim să sărbătorim cu gând curat. Pentru că nu sărbătorim. Nu avem pe cine, nu avem de ce. Am dus un mit de-a lungul a mii de ani şi l-am transformat şi adaptat la un peisaj contemporan. Şi noi, odată cu el.

Pinguinulfurios

Toropeală

soare1Relatare de sub jetul uscat al aparatului de aer condiţionat:

Masele de aer cald au început să ne tranziteze meleagurile în valuri, valuri. Toată săptămâna trecută am visat numai pinguini şi urşi polari. Supraîncălzit, inconştientul se descarcă. Văd bazine olimpice sub reflexiile apei stătute, aruncată pe trotuar de câte o florăreasă apatică. Văd patinoare în mijlocul intersecţiilor ce se conturează tremurânde la fel ca mirajele deşertului. Când păşesc apăsat pe zebra aplicată nemilos pe asfaltul încins, trupul mi-e îngreunat de parcă aş căra pe mine întreg echipamentul unui portar de hochei. Soarele mă loveşte în cap cu o crosă.

În autobuze zăpuşeala se înghesuie printre oameni. Respiraţiile grele concurează adierile timide ale evantaielor. Radioul îngână gânduri glaciale. Mirosurile se împăienjenesc creând un curcubeu olfactiv nemaivăzut de nimeni, nicicând. Dar lumea ştie că-i acolo. Dimineaţa oamenii miros a nesomn. Seara în schimb, duhnesc a muncă de parcă tot efortul zilnic s-ar fi îngrămădit să iasă la iveală prin toţi porii din piele. Parfumuri ieftine şi transpiraţii scumpe. Oameni care iau munca în serios şi job-uri care iau oamenii în derâdere. Pensionari deschişi la culoare. Toate, într-un cuptor ambulant la pupitrul căruia se află un şofer intransigent; între staţii nu se deschid uşile.

Încă de la primele ore ale dimineţii şi până noaptea adânc, căldura se caţără pe betoanele de un ars-cenuşiu precum un monstru de foc ce-şi vâră limbile înfierbântate în cutiile prevăzute cu geamuri, topind florile de gheaţă de pe tapet. Penumbra apartamentelor imită umbrele difuze ale unui imens cuptor. Materia parcă se topeşte. Ici-colo un ventilator sau un aparat de aer condiţionat zgribuleşte volume infime de aer. Încotro mergem dacă am ajuns până să ne şi condiţionăm aerul!? Nu vă supăraţi, unde este ieşirea din stare?

Oraşul monstru

Priponit în marginea serii, privirea mi s-a desprins spre cerul copleşit de întuneric.

Razele soarelui s-au încurcat în nişte cabluri suspendate. Mai au timp până dimineaţă să se descurce şi singure. Făt-Frumos s-a ascuns ca laşul în basm.

Aici jos, sub o coastă a unui mic parc, pielea cenuşie a oraşului monstru s-a iritat cu un petec de flori roşii, aprinse.

Pe o bancă cu o firmă luminoasă, o ciocârlie învaţă să cânte fredonând o melodie de-a lui Gheorghe Zamfir. Devreme în noapte, celelalte păsări de zi îşi vând la tarabe trilurile înregistrate pe DVD-uri cu bărboşi pletoşi pe copertă.

Fructele ferite de bâzâitul ţânţarilor mai păstrează fantoma trunchiului de care au fost proaspăt înstrăinate. E o dramă pe care o poate înţelege doar pământul.

Un fluture de noapte urcă de-a lungul unui lujer de fum. După o aşa zi,  oraşul monstru respiră încă greu; transpiraţia îi duhneşte a motorină şi a cauciuc încins.

Dincolo de pădurea de betoane, îşi are casa un pitic cu nasul roşu şi umed, plin de pământ. Nu iese niciodată din vizuină de teamă să nu-l mănânce maşina cu colţi de tinichea.

Somnul îmi miroase a ploaie. Adorm, numărând solzii de pe spatele oraşului monstru.

Mic îndrumar de competiţie

Ieri s-a petrecut în parcarea de la Mall Plaza un eveniment deosebit, dedicat aşa-zişilor pasionaţi de maşini posesoare de herghelii mai mari de cai-putere, de piloţi sau, pur şi simplu, pasionaţi de a căsca gura în soare şi în norul de praf şi noxe. Invitat special a fost Titi Aur, care a dat vreo două-trei ture cu maşina lui de curse în jurul unui stâlp de iluminat din parcarea centrului comercial, s-a pozat cu nişte lăbari de pe margine şi apoi s-a retras până să apuce să-şi facă de râs firma. Alături de îmbietorul eveniment s-a aflat, evident, o companie distribuitoare de autoturisme îndrăgite, în special, de unii pe care nu-i suportăm noi. Noi, ăştia care ne credem mai puţini. În fine, s-a şi filmat, normal, iar tărăşenia s-a încheiat în mai puţin de juma’ de oră, sub privirile triste ale gibonilor de la firma de pază, veniţi precum cerbii la rut să asigure obiectivul, care o fi fost şi ăla.

Două chestiuni mi-au răsărit în minte, după ce am aflat de acţiunea sensibilizatoare de mai sus. Una, de ce au gândit-o în parcarea unui mall, în miezul zilei, cu scârţ de roţi şi miros de cauciuc ars, când toată lumea era la muncă (mai puţin maimuţii de la cafeneaua scumpă şi mâţele ce frecau menat şi cardurile prin maldărele de ţoale din magazine) şi a doua, care a fost, de fapt, scopul acestui tablou de rahat? Reclamă la Titi Aur? Reclamă la anvelope? Reclamă la mall? Reclamă la maşini? Oricare ar fi corectă din variantele de mai sus, certă este o singură chestiune: principalul canal de comunicare a fost tot tv-ul, având în vedere covârşitoarea mulţime de douăzeci de oameni care au asistat la zbenguială. În rest, multe noxe, gălăgie şi nor de praf. Ceea ce nu este neobişnuit pentru Bucureşti.

Încercând să-mi călăuzesc spre ceva constructiv miile de p#le care erau  pregătite pentru dinţii celor cu ideea unei asemenea manifestări, am  reuşit într-un final  să îmi imaginez cum ar fi dacă genul acesta de evenimente ar lua şi alte forme. Aşadar, am ţâşnit următoarele:

1. Concurs de împrăştiat pet-uri în parc (orice parc). Participanţi/organizatori: Asociaţia Spărgătorilor de Seminţe Pantelimon împreună cu Partida Consumatorilor de Tărie afterwork-Aripa bătrână şi Colegiul Tinerilor Retarzi-generaţia 14-18 ani. Sponsori ar putea fi chioşcurile din zonă şi Primăria cu firma de salubritate, prin ignoranţă. Câştigătorii sunt cei care împânzesc într-un timp dat o suprafaţă cât mai mare de spaţiu verde curat,  cu sticle de plastic. În cazul egalităţii, departajarea se va face şi după numărul de straturi de flori călcate şi rupte. Nu există premii, va fi doar pentru distracţie. Scopul concursului: murdărirea este bună.

2. Campanie pentru eliminarea amabilităţilor din trafic. Organizatori: Clubul Automobiliştilor Cu Probleme la Mansardă, Asociaţia Maimuţilor cu Gipane şi Alte Maşini Mişto, Grupul „Muie, bă!”. Pot participa un număr limitat de persoane, pentru calcularea unei eficienţe cât mai corecte. Scopul acestei campanii este, aşa cum se descrie în denumire, eliminarea fraierilor care cedează trecerea, nu claxonează, opresc la zebra pentru pietoni, nu se îmbulzesc disperaţi pe linia de tramvai şi a celor care parchează regulamentar. Participanţii trebuie să facă un traseu prestabilit de organizatori şi să sodomizeze (cu metode la libera alegere) cât mai mulţi cetăţeni aflaţi în trafic (din categoria care trebuie eliminată) astfel încât aceştia să nu mai calce în veci pe străzile din oraş. Departajarea, în caz de egalitate, se va face după numărul celor care a doua zi îţi cumpără bilet de Canada sau Noua Zeelandă.

3. Cum cresc noxele în cartierul meu. Concurs organizat de Asociaţiile de Locatari Posesori de Maşini şi Coae, Asociaţia Ambalatorilor de Motoare din Spatele Blocului, Asociaţia Şoferilor cu Piciorul Lipit de Acceleraţie şi, în sfârşit, Asociaţia Arzătorilor de Gaz Aiurea. Lunar, aceştia vor trebui să adune un număr de membri prestabilit şi să-i înveţe în a nu respecta nicio regulă de bun simţ vis-a-vis de diminuarea cantităţii de noxe din aer. Suplimentar, vor trebui să adune cantităţi de deşeuri menajere printre blocuri astfel încât să se poată obţine arome îmbietoare pentru cei care au neşansa de a trece prin zonă. Departajarea se va face fie prin instantaneele cu cetăţeni care borăsc instant în contact cu zonele infestate dar şi peste câţiva ani, măsurând nivelul scăzut al IQ-ului copiilor născuţi din părinţi îmbibaţi cu noxe. Dacă vor avea coadă sau creastă pe spate, cu atât mai bine.

În acelaşi timp, orice idee de concurs venită pe adresa redacţiei, în spiritul celor de mai sus, va fi premiată. Cu ce premii, după ce regulament, nu ştim încă. Dar vom afla…

Ţâţe de vară

Unul dintre principalele efectele ale căldurii venite odată cu vara în mediul urban este invazia ţâţelor. Că sunt mici sau mari, trecute sau în plină expansiune, plictisite sau jucăuşe, extrem de apropiate sau certate, siliconate sau naturale, săltăreţe sau cu suspensiile stricate, ţanţoşe sau lăbărţate, gemenele de sub bărbie atacă ochiul clocotind de hormoni al masculului prin modul în care se lasă descoperite. Pentru o mai uşoară identificare, iată o categorisire a puzderiei mamare după gradul de expunere într-o zi obişnuită de vară.

Prima categorie este cea a ţâţelor sfioase. Acestea sunt cele care din variate motive nu se arată în public. Fie că sunt lăsate cu totul acasă de către stăpână sau fie că sunt luate mereu la purtare, ele preferă sau sunt obligate să se ascundă în spatele textilei. Cele luate la purtare se împart la rândul lor în mai multe categorii: ţâţele ninja – cele care au abilitatea de a se face nevăzute la orice oră din zi şi din noapte, ţâţele bufant – cele care se ascund sub veşmânt ca sub un cort de patru persoane şi ar mai fi şi ţâţele basorelief – cele care în dorinţa lor de evadare, împing cu forţă în textila ce le îngrădeşte, dând naştere unor forme de la cele mai sublime la cele mai înfricoşătoare. Ţâţele basorelief sunt acea categorie de ţâţe defavorizate, care deşi vor să se expună, sunt condamnate la claustrare. Deşi sunt încadrate la categoria ţâţelor sfioase, multe din ţâţele basorelief sunt foarte temperamentale. Gradul de revoltă al acestora este dat de tensiunea firelor din textilă. Aparent sfioase, unele dintre acestea posedă un potenţial diabolic, făcând ravagii în rândul trecătorilor ori de câte ori sunt lăsate să se manifeste în voie.

Marele avantaj al ţâţelor sfioase este că ascund odată cu ele nevăzutul. Pipăitul şi palpatul, depind de fiecare caz în parte.

O a doua categorie de ţâţe, de altfel cea mai răspândită pe timpul verii, este categoria ţâţelor clasice. Acestea, deşi nouă nu ni-l arată, îşi văd lungul sfârcului. Aflate sau nu la umbra sutienului, fie că încap perfect în două cupe de şampanie sau fie că umplu două ligheane de zece litri, fie că stau cuminţi la limita decentă a decolteului sau fie că schimbă priviri obraznice prin bluza transparentă cu cei ce-şi înfig privirea în ele, această categorie de ţâţe domină jungla de asfalt. Iar dacă se întâmplă, şi se întâmplă destul de des, să iasă în evidentă, acestea o fac întotdeauna prin atitudine.

Ultima categorie de ţâţe dar nu cea din urmă este categoria ţâţelor excentrice. Aici se încadrează toate ţâţele care ar renunţa chiar şi la sutien să rămână ele însele în ţâţele goale, dar nu o fac din unele considerente ale eticii. Aici putem vorbi de la ţâţişoarele merişoare care lasă un gust uşor acrişor în gură până la modelul buldozer care te lasă cu gura cu totul căscată. Nu contează… Cu cât gradul de expunere este mai mare cu atât sunt supuse mai mult privirilor arzătoare din partea curioşilor.

Statistic vorbind, cea mai fatală subcategorie a ţâţelor excentrice este constituită de modelul buldozer. Acesta este caracterizat prin dimensiunile crescute ale cupelor dezvelite până la baza sfârcului, susţinute de nişte accesorii fragile care par că pot ceda în orice clipă, cupe organice ce formează între ele un adevărat defileu. Cu cât defileul este mai strâmt cu atât formula se apropie de perfecţiune. Atunci când acest defileu descrie o linie clară, întreg ansamblul poate fi considerat ca şi trecut la următorul nivel. Atunci se poate vorbi de o transcendere; atunci se poate vorbi de ţâţele a căror linie imită linia curului.


Studiu realizat cu sprijinul doctorului ţâţolog S.N. Ochimari

Dimineaţa cu sărman şi tanti

    Dimineaţa m-a prins, ca de obicei, certându-mă cu ceasul pentru acordarea a încor cinci minute de linişte. Au urmat tabieturi şi, într-un final, contactul cu exteriorul casei mele. Purtat de gânduri, ignor oraşul grizonat de iarnă. Şuvoiul de maşini începe să-şi facă simţită prezenţa în timpane şi în nări, grăbindu-mi paşii către destinaţie. Unul câte unul, trecătorii ieşiţi în cale adaugă nuanţe de gri peisajului anost-matinal. Din când în când, o adiere tăioasă de vânt se aruncă printre oameni, clădiri şi gunoaie, răscolind rămăşiţele urbane abandonate fără noimă. O măturătoare adună molcom resturile împrăştiate, nepăsându-i, parcă, de cursul vieţii derulate în jurul ei. Imaginea cotidianului îşi adună haotic piesele, amestecând palid nuanţele…
   Brusc, piesa derulată anterior este tulburată: un capac de canalizare aflat lângă trotuar se ridică vioi, arătând o arătanie cu ochii mijind de somn chinuit. Un carton îşi ia zborul de lângă personajul cu pricina iar ochii săi rămân pironiţi pe tanti măturătoare de mai devreme. După câteva secunde de tatonare, se răsteşte cu năduf: „Bună dimineaaaţaa!…Şi spor la treabă ! Hă, hă, hă!”.
 

Pastel de cartier

La ora la care cern aceste rânduri afară ninge. Zăpada cade din cer şi odată cu ea înaltul îşi scutură liniştea peste oraşul aflat în prag de seară. Fulgii se răsfaţă în aerul rece şi uşor ascuţit ce parcă dezmorţeşte nările. Este valsul ai cărui paşi i-ar înţelege doar ploaia. Albul înghite treptat, treptat culorile murdare ale unei ierni sterpe. Zăpada se aşterne din ce în ce mai hotărât peste străzi.
În asemenea momente de calm aparent gândul îmi fuge doar într-o singură direcţie: dacă continuă să ningă în halul ăsta, cum pula mea ajung eu acasă cu bascheţii în picioare!?

Generaţia pro-motor

Un oraş foarte aglomerat, cu un trafic rutier intens şi sufocat înseamnă poluare cu mult peste limitele normale. Dacă mai adăugăm acestei liste şi prezenţa doar a câtorva petece de copaci şi iarbă acoperită de praf, obţinem reţeta de succes a unei viitoare generaţii de copii oligofreni. Dar la aşa copii, aşa părinţi. În special părinţii posesori de maşini de teren, SUV-uri sau cum le-or mai boteza. Prin natura lor, aceste tractoare urbane consumă foarte mult combustibil, urcând preţul la petrol şi eliminând o cantitate mare de noxe. Acum vine partea frustrantă: într-o urbe unde media de viteză pe şosele este de maxim 40 km/h (zic şi eu, ca martor cretin al acestui fenomen) care este scopul folosirii unui mijloc de transport de asemenea anvergură ? Bineînţeles, în afară de cel al afişării unei prestanţe de neam prost şi al înmulţirii cozilor de la benzinărie…De ce le place lor, maimuţelor coclite, să ardă gazul în plămânii proştilor care nu stau ascunşi după un parbriz atât de mare ?

În fiecare dimineaţă inhalez un kilogram de plumb, ce-şi face intrarea printre zecile de biluţe modelate de praful din atmosfera europeană a oraşului. Şi am o problema cu asta. O problemă care îmi deformează creierul şi aşa ponosit, făcându-mă să le ofer putorilor un cadou deosebit de simpatic: un furtun pe care să-l conecteze cu un capăt la ţeava de eşapament iar celălalt capăt să şi-l înfigă în nas. Sau în cur, dacă le este mai uşor. Să crească mari, aşa ca maşinile lor. Hai, nu vă simţiţi toţi acum…

 

Tahicardie urbană

Soarele scuipă flăcări în intersecţie. E praf peste tot. Traficul se îneacă şi tuşeşte sec. Îi ies numai maşini din gât. Simte că se sufocă. Asfaltul e de-o indolenţă crasă; stă să îl calce toată lumea în picioare. Parcă e moleşit, parcă e lipsit de vlagă. Cred că are deja temperatură. Dar termometrul din intersecţie nu indică bine. E prea mult. Sunt prea multe grade. Ar trebui să fie mort până acum. Să cheme cineva un doctor, vă rog.

O sirenă montată pe o capsulă de ampicilină, ce goneşte în josul unei artere, străpunge adânc zgomotul de motoare şi claxoane ce se întinde nepăsător şi lasciv între blocuri. Nu ştiu de ce dracu’ nu i-o fi curgând sânge, că doar e zgomot, nu?! Cred că e o infecţie mai spre centru. Trebuie tratată. Asfaltul e nevoie să mai aştepte. Iară nu se uită nimeni la el. Poate doar câteva priviri pierdute. De când îl stiu, numai pe drumuri stă. Cum o fi rezistând?

Pulsul oraşului se accelerează. Traficul devine infernal. Unde s-or grăbi toţi? E cald rău. Şi nu văd nici un cort unde să se distribuie gratuit ploaie. Măcar câteva picături. Fără o hidratare corespunzătoare nu răzbaţi, e limpede.

Pulsul oraşului e din ce în ce mai neregulat. La radio zic că unele artere principale sunt deja blocate. Iară nu pot înţelege anatomia oraşului. Cum să ai artere principale blocate şi încă să respiri?! Câte inimi are un oraş? Şi de ce, mă rog, aleile nu se numesc vene? Ce oraş e ăsta?

Să se întindă puţin, o să-şi revină…