Vis de Oscar(a) III
Creatura hăituită de Pluto, o drupie de mărime medie, aceeaşi care mă răvăşise inexplicabil, avea constituţia unui ornitorinc upgradat, cu cioc lat ce îi pornea din capul teşit, urechi lungi şi şleampete, labe de gâscă şi pene aurii în prelungirea cozii. Prăbuşită la pământ, îşi umplea şi-şi golea plămânii într-un ritm sacadat de parcă ea ar fi fost responsabilă pentru vidul din tubul catodic şi aştepta lovitura de graţie a câinelui slăbănog ce mârâia nervos printre dinţii ascuţiţi, privind-o fix în ochi. Privirea aceea cu care riposta drupia neajutorată îmi era extrem de familiară; aducea foarte de mult cu je m’en fiche-ul emanat de pleoapele căzânde ale lui Droopy, câinele calm şi deţinător de soluţii în orice situaţie. Probabil că de acolo i se trăgea şi numele drupiei. Toată scena era un caz tipic de victimă ce devine atacator. Eram conştient că potaia ce aparent avea controlul era în pericol. Drupia îi aştepta mişcarea greşită să îi facă felul.
Dar deodată, fără să-mi fi dat seama, am împins cu umărul uşa sufrageriei ce s-a deschis neaşteptat, scoţând un scârţâit strident şi foarte intens. Lipsa unui bărbat în casa aia era evidentă; asemenea scârţâit nu ar fi scos nici balamalele unei uşi de castel părăsit. În secunda doi, cele patru cucoane s-au dezmeticit ca din vis şi s-au repezit către holul în care mă aflam, urlând din toate puterile Hoţii!Hoţii! şi invocând fel de fel de forţe obscure. Inert şi încă şocat, mânat de frâiele unui instinct nebănuit până atunci, am apucat să îmi scuip de trei ori în buricul degetului mare al mâinii care a declanşat vacarmul nedorit de nimeni şi să descriu în aer trei pătrimi de semicerc, când am simţit că sunt prins de încheietura mâinii de una din atacatoarele isterice. Păstrându-mi sângele rece, cu un ultim efort, am reuşit să descriu întreg cercul imaginar aşa cum îmi propusesem de la bun început, din momentul depistării prezenţei mele, fără să ştiu practic de ce a trebuit să recurg la un asemenea gest.
Brusc, am simţit o presiune puternică în tâmple, în timp ce o lumină albă mi-a întunecat privirea. Nici o secundă mai târziu m-am pomenit trântit la pământ respirând din greu ca şi cum aş fi terminat o cursă de maraton în pantă. Complet debusolat, încercam să descâlcesc cu privirea obiectele conturate într-un mod înfricoşător de simplu. Respiraţia mi s-a tăiat complet atunci când l-am zărit în faţa mea chiar pe Pluto, chiar pe câinele slăbănog!
Nu eram îmi stare să îmi dau seama cum fusese cu putinţă, dar eram absolut sigur că luasem locul drupiei. Lucru care se şi întâmplase de fapt. Era o situaţie cu care nu mă mai confruntasem niciodată până atunci. Toată curiozitatea pe care o aveam în raport cu deznodământul scenei de desen animat, în urmă cu treizeci de secunde, se transformase acum într-un puternic sentiment de uimire. Îmi venea practic să-l strâng în braţe de bucurie pe propriul meu atacator şi să-i comunic că o transpunere căreia eu însumi îi fusesem subiect, a fost în sfârşit posibilă. Dar ar fi fost absurd şi complet lipsit de realism un asemenea gest din partea mea.
Cum aş fi putut să îi explic câinelui că de fapt eu am intervenit fără voia mea şi într-un mod cu totul necunoscut – cel puţin de mine – în toată această poveste? Că de fapt drupia de acum un minut e sălăşluită în momentul de faţă de mine şi că tot acest conflict iscat între ei din nici nu ştiu ce motive, nu e conflictul meu? Cât de stupid ar fi putut fi câinele ca să mă creadă? Cât de idiot aş fi putut fi eu să-i cer unui câine scos într-un asemenea hal din sărite să creadă una ca asta? Dacă situaţia impunea o rezolvare rezonabilă pentru mine aceasta trebuia să fie cu totul alta.
În acelaşi timp mă încerca şi un sentiment de dezamăgire. De ce nu m-am trezit în pielea lui Bugs Bunny? El mereu are soluţii pentru astfel de momente critice. Dar poate că până la urmă nici în pielea unei drupii nu era rău. Pentru ca totul să nu fie pierdut, trebuia să uit cum am ajuns acolo şi să tratez situaţia în care am fost vârât fără să ştiu măcar de cine şi din ce motiv, întocmai din perspectiva drupiei. Dar cum? Cine putea şti cum ar reacţiona o drupie într-o situaţie ca aceea.
Timpul se scurgea în defavoarea mea iar atacul iminent al potăii era foarte aproape. Într-un gest disperat am încercat să fug dar nu îmi mai aduceam aminte cum să merg în patru labe; muşchii nu reacţionam aşa cum m-aş fi aşteptat. Fiecare încercare de mă urni era tradusă somatic într-o zvâcnire atipică ce îl deruta vădit şi pe agresorul care întârzia să lanseze atacul decisiv.
Dar, într-un final, mă vedeam şi atacat! Atunci, ca dintr-un gest refelex, am urlat cât m-au ţinut plămânii: oacichi bogabe. Brusc, totul a încremenit!
VA URMA!
Vis de Oscar(a) II
Urmărit de propriile-mi temeri personificate în gardieni plini de suspiciune şi căzut victimă unei stranii translucidităţi temporale, nimerisem cu totul arbitrar printr-o uşă a minţii în toiul unei inedite partide de pocher pe deocheatelea. Protagonistele, patru la număr, dispuse fiecare pe câte o latură a dreptunghiului ce încadra masa de joc, urmăreau nemişcate cursul jocului, fără a schiţa măcar o grimasă, lăsând senzaţia că sunt participante cu drepturi depline la un ritual obscur. La sfârşitul fiecărei mâini, câştigătoarea, cu ochii strâns închişi, vânturându-şi mâinile necontrolat în încercarea sa de a stabili o punte energetică cu fiecare dintre perdante – interconectare energetică sau însuşi deochiul – se domolea subit, afişând un aer triumfător, imediat ce procesul era complet, lăsând răgaz aşa-ziselor sale victime să îşi revină, în timp ce sorbea cu sete dintr-o ţigară proaspăt aprinsă. Acestea din urmă se repezeau instantaneu la ceştile pline cu oţet, aşezate în stânga fiecăreia. După ce trăgeau adânc în piept aerul îmbâcsit de vaporii de oţet emanaţi în gura ceştilor, începeau să-şi spună şoptit descântece una alteia, ţinându-se de mâini într-un triunghi al alinării. Apoi, începeau un nou joc, repetând iar şi iar aceiaşi paşi, aceleaşi mişcări.
Tot urmărind să descifrez ce se petrecea în sufrageria în care holul îngust, unde îmi găsisem temporar refugiul, se izbea parcă de opacitatea uşii întredeschise, am zărit, în colţul diametral opus al camerei în care cele patru jucătoare – prizoniere ale senectuţii – decartau în voie, agăţat de perete, un televizor. Masa pe care lâncezea de obicei carcasa din material plastic prevăzută cu un ecran plat, servea în acele momente drept spaţiu de joc duduilor în transă cartoforă. Foarte bizar mi s-a părul mecanismul de prindere al acestuia de peretele îngălbenit de fumul vâscos al tutunului. Barza, care normal ar fi trebuit să-şi găsească în linişte locul pe milieul cu boabe de struguri de pe televizor, era fixată cu soclul său îngust pe perete, concurând parcă noţiunea de perpendicularitate emanată docil de colţurile camerei. Ciocul lunguieţ îi era îndreptat în sus, iar penele îi stăteau înfoiate, susţinând la unison un protest tacit iscat de supliciul alimentat de noua sa funcţie extra-decorativă.
Forţa de gravitaţie cu care acţiona măgăoaia electronică asupra berzei din porţelan era anulată de priza acesteia cu peretele, datorată în bună măsură adezivului întrebuinţat. M-am gândit că nu putea fi altceva decât pelicanol acvatic, o combinaţie onirică obţinută dintr-un amestec de salivă de pelican şi spermă de balenă ucigaşă.
La televizor, cadrele se derulau fulminant într-un caleidoscop de nedesluşit al culorilor. După câteva secunde în care am încercat să focalizez, am început să disting puţin câte puţin personajele ce se derulau într-o goană nebună pe ecran. Primele indicii lăsau să se înţeleagă că era vorba despre un film de desen animat. Când imaginea se limpezi cât de cât, l-am putut identifica pe Pluto, câinele slăbănog, care alerga în zigzaguri în jurul unei ciudăţenii cu o înfăţişare nemaivăzută rămasă inertă, ridicând în urma-i un praf înecăcios ce dădea senzaţia că era principala sursă a fumului din cameră. Brusc, ca şi cum o revelaţie îmi inundase tot corpul, am ştiut că ciudăţenia hăituită de Pluto, câinele slăbănog, nu era altceva decât o drupie!!!
Vis de Oscar(a) I
Se făcea că eram la ceas de seară, pe când ziua se îngâna cu noaptea de o scotea din sărite. Stăteam nemişcat sub un soare pâlpâind; trebuia să trec o apă; o singură încercare, fără autosave. La momentul din vis, râul curgea invers decât ar fi trebuit. Era singurul lucru de care eram absolut sigur. N-am reuşit să-mi dau seama dacă se dezorientase sau, pur şi simplu, o făcea intenţionat. Şi, cum purtam pe mine haine care în contact cu apa luau foc, nu aveam cum să optez pentru o eventuală trecere înot. Nici să mă descotorosesc de ele nu se putea pentru că scăldatul în curul gol era interzis tuturor persoanelor, inclusiv titularului, pe durata visului. Aşa că m-am pus pe săpat un tunel pe deasupra apei. Era aşa un aer tare încât alveolele pulmonare erau pline de plasturi.
În timp ce spărgeam cu târnacopul ultimul mănunchi de molecule de azot, înainte de a ajunge pe malul celălalt, au apărut, ca din pământ, înaintând pe burtă, doi gardieni care m-au întrebat dacă am autorizaţie să sap peste râu. Purtau uniforme de un alb imaculat, iar pantalonii erau călcaţi la o dungă perfect paralelă cu linia orizontului. În plus, unul avea un bocanc de un fel, iar celălalt avea un bocanc de alt fel. Mi-am dat seama imediat că au perechi de bocanci diferite. După ce le-am spus că sunt presat de timp şi că trebuie să ajung neapărat pe malul opus, mi-au cerut să mă legitimez. Mă priveau plini de suspiciune. N-aveam niciun act la mine şi nici nu ştiam cum mă cheamă în visul ăla. Şi eram atât de aproape de destinaţie, încât nu mai puteam gândi în termeni procedurali. Dintr-o lovitură, am spart ce mai era de spart din tunelul aproape isprăvit şi am luat-o la fugă. Ajunsesem pe malul celălalt, dar nu puteam să savurez acel moment. Gardienii în costume albe, purtând bocanci diferiţi, erau pe urmele mele.
După o oră de alergat prin câmp la o viteză de ¾, am ajuns la marginea unui oraş. M-am furişat pe lângă blocurile care-mi tăiau calea, izbutind să mă strecor nevăzut într-una din scările acestora. Când… stupefacţie! Deşi alergasem doar preţ de o oră, trecuseră mai bine de trei zile. Toate panourile blocurilor erau împânzite cu poza mea sub care scria cu litere mari: “VRUT: ÎN VIS SAU ÎN REALITATE ”. M-am panicat instantaneu. Era sâmbătă, iar banca trebuia plătită până cel târziu vineri. Cele trei zile compactate în ora de jogging în afara legii şi în afara timpului, au făcut ca data scadentă să treacă complet neobservată.
Deodată, am auzit liftul coborând. Urmărit de o teamă viscerală, dar şi de proprii-mi ochi aţintiţi asupra mea, am ţâşnit sus pe scări şi am încercat prima uşă ivită în cale. Era deschisă. Am intrat şi, după ce am închis uşa, m-am lipit de perete şi mi-am făcut prezenţa una cu liniştea. După primele indicii, nimerisem în toiul unei partide de poker pe deocheatelea, susţinută în fiecare sâmbătă seară de Asociaţia Tantiilor Cartofore din spatele blocului…