Ce păcat că nu voi şti …

Un amic, mai deprimat de altfel decât un ecuadorian la Polul Sud, se plângea că nu va şti exact momentul în care va lua drumul scărilor rulante spre eter. E inadecvat să îţi aminteşti de moarte doar când ai uitat cum să trăieşti. Mai ales când eşti în floarea vieţii fără stres , fără copii, maşini, apartamente, animale sau clitorisuri de întreţinut sau de apărat.

Totuşi teama asta a lui m-a cuprins într-un mod lent şi diferit. Eliminând elucubraţiile personale din momentele de singuritate ori pur şi simplu de plictiseală crasă, m-au lovit nişte gânduri oarecum la greu de explicat precum trăirile din prima zi de şcoală, primul sărut, prima ţigară, prima glumă bună. Le voi da o portiţă mică, pricăjită, sfioasă dar în acelaşi timp suficientă de a respira aerul încărcat al cotidianului paranoic, sufocat de nebunia alegerilor prezidenţiale.

Ce păcat că nu voi şti :

– când vom găsi în suflet adevăratul sens al cuvântului „patriot” ,

– momentul în care voi aprecia prezenţa oamenilor simpli,

– perioada în care va dispărea capitalismul,

– opiniile persoanelor umilite în absurda mea încercare de a capta atenţia,

– cu exactitate cum să ne adaptăm unui viitor prea sumbru,

– dacă am învăţat cu adevărat din lecţiile vieţii,

– momentul în care opinia unei persoane va fi obiectivă,

– reacţia maselor din dragoste nu din milă,

– momentul în care majoritatea noastră va renunţa la tifonul de pe ochi.

Omul este un animal mai lesne sociabil decât adaptabil. Ce păcat că nu voi afla momentul în care voi fi capabil nu doar să muncesc opt ore , ci să mănânc opt ore, să beau opt ore, să fac dragoste opt ore.

Oare vom fi cules toată grădina vieţii înainte de a ne trezi cu flori la cap ?

Ţară de păcat!

O mie de gânduri în doar trei cuvinte: o ţară de păcat. Aş putea numi astfel acest prim text care se vrea editorial. Ce subiect mai bun am la dispoziţie decât ţara şi locuitorii ei? Bine, nu vreau să exagerez şi nu mă refer la toată populaţia, există un procent, mic spre infim, care se zbate dar nu poate sa facă diferenţa între prostie şi realitate, între a fi comod şi a fi întreprinzător, între a fura şi a munci. Lista poate continua dar imi este teamă că va fi prea lunga si enervantă, la un moment dat, pentru acel mic procent de care aminteam mai sus.

Întrebarea pe care mi-o pun şi pe marginea căreia aş vrea sa dezvolt un pic este urmatoarea: trebuie să mai aştept 25 de ani pană se schimbă iar macazul? Ştiţi cu toţii la ce mă refer, am pierdut 20 de ani degeaba. De ce dracu’ trebuie să-ţi ajunga cuţitul la os ca sa începi să strigi ca nu e bine şi că vrei altceva. Oare plafonarea, comoditatea şi indiferenţa sunt gene caracteristice neamului nostru? Din patru în patru ani ne înghesuim în ultima zi de vot, seara între 19 şi 20, între doua halbe de bere sau în drum spre casă, de la piaţa să punem o amărâtă de ştampilă pe numele unuia sau altuia.

E an electoral! Vă propun ceva, haideţi să nu-i mai votam pe ăia care or sa înceapă să planteze flori în intersecţii, pe aia care pun strat de gazon peste ăla vechi, pe cei care se îmbracă 2 luni în tricouri inscripţionate cu „XYZ pentru tine”, pe cei pe care i-ai văzut în fiecare zi la televizor, pe cei cărora limba română le este străina, pe cei care administrează o firmă sau alta, pe cei care conduc altceva decât Logan, pe cei care cel puţin o dată au fost chemaţi în fata justiţiei. Sunt câteva criterii pe care se poate baza o alegere corectă. O să vedeţi atunci o ţară fără preşedinte, fără deputaţii şi fără parlamentarii de azi. Să nu alegem pe nimeni al cărui nume a fost asociat cu al acestora din urmă. La dracu’, după toate astea trebuie să se vadă ceva sau cineva care să ne reprezinte şi să înţeleaga că lupta pe care o duce un om într-un post de conducere nu e o lupta contra noastră, a pupulaţiei, e o lupta cu tine însuti pentru a-ţi depăşi limitele, este pînă la urmă un act creativ ce poate fi încununat de succes şi asta ar trebui să se răsfrângă, în mod pozitiv, asupra moralului tău, cetăţean al acestei ţări.

E foarte aproape de utopic ce vă propun, e foarte greu chiar şi de imaginat…atât de mult ne-am lasat călcaţi în picioare.

Acesta e un prim articol din seria „Spuneţi nu aleşilor voştri!”. Să fie asta campania noastră, să începem noi primii şi să încercăm să câştigăm….poate nu o să avem succes dar hai dracului să încercăm!

lantul-slabiciunilor

Vom continua şi vom trăi cu speranţa că într-o bună zi o să dispăreţi din peisaj….de tot!

Sunteţi nişte nesimţiţi!

Credincios pentru o zi

Statisticile spun că, în România, aproape 90% din popor are încredere în cele bisericesti. Acest lucru se poate observa privind stoicismul cu care mulţimile înfruntă oboseala şi temperaturile de afară, aşteptând să atingă moaştele vreunui sfânt sau vreunei sfinte.Pioşenia devine o stare prioritară şi generală. Ştergerea listei de păcate este determinantă pentru a sacrifica ore întregi la călcatul în picioare. Transa colectivă îşi aşteaptă clientela, promiţând duhovnic iertare. Vom fi mai buni, vom respecta poruncile. Dumnezeu ne iartă, ne ajută.

A doua zi vânzătoarea de cartofi se întoarce la galantar, măsluind kilogramele. Şoferul de taxi revine în cursă, înjurând de toţi sfinţii. Muncitorul se întoarce pe şantier, furând material şi timp de lucru. Politicianul înşeală mai departe. Lista păcătoasă îşi primeşte umplutura, aşteptând următorul sfânt. Atunci vom fi mai buni, vom respecta poruncile. Uneori, nici atunci.