Funky, my ass…

Ce activităţi out-door poţi presta duminica, frumos fiind afară? Poţi ieşi la o mică recreere, departe de pereţii casei sau ai cârciumilor, după caz. Aşa am făcut şi eu. Am ales parcul Herăstrău pentru o plimbare cu bicicleta / rolele. Eu pe bicicletă, o prietenă de-a mea pe role. Am ajuns în locul stabilit şi ne-am apucat de treabă. La un moment dat ne-am dat seama că viciul care ne complică vieţile începe să ţipe la noi. Vroiam să fumăm o ţigară dar niciuna nu îşi cumpărase înainte de intrarea în parc. Am început, bineînţeles, să căutăm terase sau tarabe ce au la vânzare tutun.

După câteva încercări eşuate am ajuns la o terasă de pe malul lacului, Funky Breeze, cred că se numea. Găsesc la bar exact mărcile de ţigarete consumate şi de mine şi de prietena mea şi cu bucuria unui dependent pus faţă în faţă cu drogul consumat cer două pachete.

Foarte drăguţ, băiatul de la bar refuză să-mi vândă produsele dorite pe motiv că vând ţigări doar clienţilor terasei.

……………  Aud greieri. La ora asta? Nu sunt de afară, sunt în capul meu.

După câteva secunde, în care încercam să-mi conving creierul că e real ce aud, spun cu zâmbetul încă pe buze:

’’Păi sunt client al terasei, vreau să cumpăr ţigări!’’ Răspunsul barmanului mă face să cred că nu a înţeles spusele mele, replica lui fiind ’’ Ok, la ce masă sunteţi?’’

Rânjetul începe să-mi piară în momentul în care încep să îmi dau seama că pofta mea de tutun ar putea fi pusă-n cui.

’’ La nicio masă, sunt în faţa d-voastră. Dacă vreau să cumpăr ceva de la d-voastră, înseamnă că sunt client al terasei. Cumpăr ţigări, pe bani, deci sunt client!’’

El se ţine tare: ’’Aaa, aşa nu. Nu pot să vă vând, sunt pentru clienţii barului’’. Normal că insist: ’’Păi vreau să fiu client, vreau să cumpăr ceva de la voi!!!’’ Dar şi el insistă refuzând să-mi vândă ceva.

Mi-am dat seama că nu am nicio şansă de izbândă, cu prostul nu te pui. Prost, să fie clar, nu îl fac pe amărâtul care urma nişte instrucţiuni clare, ci pe patronul care a decis că nu poate da o comandă pertinentă de pachete de ţigări, în aşa fel încât să acopere nevoile clienţilor barului dar şi a celor care se plimbă prin parc şi vor să le bage ceva bănuţi în buzunar fără a sta neapărat la masă.

Cu nervii cât suprafaţa Chinei, plec spre prietena mea. Şi pe faţa ei se vedea aceeaşi bucurie cu care intrasem şi eu pe zona de lucru a prostului. Mi-a părut rău de ea.

Explicându-i de ce nu m-am întors cu tutunul mult dorit, privirea ei dovedea un singur lucru: greierii din capul ei sunau la fel ca cei din al meu. După câteva secunde reuşeşte să scoată ceva pe gură: ’’Cum adică?’’

Funky Breeze indeed!

Diana

Mic pastel contemporan

    O zi plăcută, rătăcită la îmbinarea dintre vară şi toamnă, m-a scos pentru o jumătate de oră din hruba imperialistă într-un parc aflat în spatele unor blocuri tip, moştenite din epoca de aur comunistă. Plăpânda zonă verde, cosmetizată  în contemporanul stil neomioritic, adăposteşte un spaţiu dedicat copiilor, îngrădit cu un gard grosolan vopsit în verde şi dotată cu accesorii din plastic şi metal pentru zbenguială. Pe jos, nisip şi smocuri uscate de iarbă.

   Odată cu gânduri pierdute în industrial, o briză alerga şoptită printre ramurile copacilor de deasupra, rupând din loc în loc câte o frunză, îndemnând-o să alunece către pământul mamă şi tată. Acoperit de nisip şi smocuri de iarbă uscată. Presărat, precum decorul trist industrial încropit de un pictor decadent, cu resturi de plastic, hârtii, chiştoace, pungi. Pete ale progresului. Gunoi făcut de oameni. Copii printre gunoaie, viitori oameni mari.

   Se spune că adulţii sunt exemple pentru copii. Aşa este. Un anume moment îmi spune că, uneori, acest lucru trebuie să se întâmple în sens invers. Cei mici să fie model pentru cei mari. Adulţi care fac gunoaie. Printre copii, nisip, smocuri de iarbă uscată.

„Haideţi să adunăm astea, uite ce mizerie este!”, spuse un suflet mic. „Hai!”, se strânseră ceilalţi prichindei, murdari de pământ.

Un domn, probabil rudă cu unul din copii, spărgea seminţe tacticos, lângă un leagăn. Dojenitor, stinse ţigara, aruncând chiştocul pe jos şi urlă părinteşte: „Bă, lasă alea jos din mână, că-s scârboase! Ce le strângi tu? Vrei să te bag în casă?”.

 

Mai bine mă duc în pădure.

Banul Craiovei se udă

Primarul Solomon al Craiovei bagă o parte din banii primăriei în construcția unui parc de distracții în Lunca Jiului. Printre altele, investiția va cuprinde un parc acvatic și o fântână arteziană în stilul „solomonian”. Banii cheltuiți se spune că sunt destul de mulți, mai ales pentru o perioadă de criză.

Eu nu înțeleg de ce se revoltă unii. Păi, având în vedere deșertificarea ce-i paște pe olteni, nu este normal să existe și niște rezerve de apă? Iar primarul îmbină utilul cu plăcutul: liber la distracție , la nevoie irigație!

Cine-a trasOare?

Pe 16 ale lunii ăsteia s-au stâns 31 de ani de când regele rock’n’roll-ului a fost găsit căzut de pe tron, în baie. Un lucru nu tocmai imbucurător.

Întâmplarea a făcut ca în seara ce s-a consumat în clar de juma’ de lună să mă aflu pentru ceva vreme în proximitatea grădinii de vară din parcul unde mă pitulez de obicei de caniculă, unde unul din nu puţinii artişti marca Elvis Presley întreţinea atmosfera deja fierbine cu un concert in memoriam. Acordurile sonore dădeau târcoale împrejurimilor, bruind ţipetele copiilor, mustrările mămicilor, bârfele bunicilor, galeria şahiştilor, pleoscăitul îndrăgostiţilor şamd. Orice s-ar zice, un zgomot ambiental de mii de ori mai agreabil decât orice simfonie a picamerelor sau orice manea polifonică.

Când deodată, în imediata apropiere a bancii pe care îmi odihneam başcheţii, s-au portit o suită de bubuituri. Cum au început, vigilenţa mi s-a împrăştiat în toate punctele cardinale. Ce-i aicea, unde-i aicea? S-au întors nemţii?! Se trage?! Se sare în aer?! Ne-au năpădit bombele sexy?! Dar nuuu… Erau artificii. Doar artificii. Da’ frumooooos. Foooarte frumos…

Devine uitător la cer cum majoritatea covârşitoare este distrasă de la orice activitate şi se lasă copleşită de spectacolul oferit de exploziile de lumini. Toate acţiunile se sistează, iar privirile sunt aţintite în sus, spre ploaia de culori. Bunici, mămici, tătici, copii, căţei, patroni, bugetari, corporatişti, vidanjori, electricieni, şomeri, studenţi, elevi, aproape toţi, se conectează cu gura căscată la eveniment.

De data asta, în timpul schimbului ăsta de focuri de artificii, eu unul m-am simţit ca într-un tuci plin cu popcorn. Nu mai era loc de refrene fredonate sau de proiecţii luminoase în mintea-mi; cuvintele ce se repetau sistematic erau următoarele: berbecii pe claie / florile să saie; berbecii pe claie / florile să saie; berbecii pe claie / florile să saie.

PS: Mă întreb cum de nu s-a făcut nici un fel de vâlvă la televizor, pentru că, după puţin timp ce spectacolul pirotehnic s-a gătat, mai mult de jumătate din Lună nici nu se mai vedea, fiind plină de umbre. Vă daţi seama câtă forţă?!

Banii, viaţa sau fâşneaţa

Nici nu s-a înscăunat bine ca primar general al capitalei şi Sorin Oprescu a şi primit ameninţări cu moartea. Da’ cică nu sunt motive de îngrijorare deoarece în cazul acesta componenta a fost timidă, după cum a mărturisit însuşi ameninţatul.

După ce această informaţie mi-a păşit ezitantă în ureche, am crezut că e vorba de vreo asistentă mai tinerică şi neexperimentată, care s-a lăsat descusută şi apoi operată de dom’ doctor, ca pe urmă să răbufnescă în pusee de furie amoroasă, aruncând cu ustensile sterilizate şi ţipând în gura mare că îl omoară pentru ce (nu) i-a făcut. Dar n-a fost asa. Mesajul se pare că avea legătură cu campania de demolare a teraselor din Parcul Herăstrău şi suna cât se poate de timorat, pardon… răspicat: “Iţi luăm gâtul!”.

Eu zic să nu se joace şi să fie extrem de precaut pe viitor, în cazul în care mai vrea să facă gargară. Mă întreb, oare cei care l-au ameninţat pe Oprescu sunt aceeaşi care i-au luat gâtul şi lui Petre Roman?