A fi sau a nu fi şef

• Frustrări din cartier, Promo •

Când au venit primele corporaţii în România, una din reacţiile la adresa atitudinii lor faţă de noi a fost negarea faptului că suntem o ţară bananieră, populată de macaci trişti şi cu IQ zero. Nu, noi gândim, muncim, nu merităm să fim trataţi ca boii la jug, firaţi-ai dreacu’ de investitori de căcat…În mare parte, adevărat. Între timp, lucrurile au evoluat, în sensul că macacii s-au înmulţit, investitorii chiar au ajuns de rahat, noi nu prea mai gândim iar în orice companie, fie ea mare sau mică, politica medieval-sclavagistă a fost preluată de către specia de cimpanzei mioritici a căror menire, în general, este să-şi suprasolicite coardele vocale şi neuronul ameţit de căldură.

Românul suferă de şefie este o lemă cunoscută celor care au avut de-a face cu diverşi „superiori-ierarhici” al căror frigider era veşnic umplut cu carne, din partea subordonaţilor. Există oameni care înţeleg comunicarea doar la volum maxim şi cu nori de scuipat peste feţele celor care trebuie să asculte. Cuvintele grele şi marcate cu cerculeţ roşu sunt condimentele adăugate acesui melanj de atitudine gibonică în faţa „sclavului” ajuns aşa fără să-şi da seama când. Practic, ţipetele şi istericalele şefului reprezintă o metodă des întâlnită în România anului 2009, o ţară populată majoritar de lăcuste, viermi şi alte specii ce provoacă scârbă.

Un loc de muncă este o şansă pentru mulţi de a-şi rezolva anumite trebuinţe. Compania plăteşte în schimbul unui serviciu pe care salahorul îl oferă, fie că-i de natură fizică, fie că-i de natură intelectuală-lucru logic până aici. Eh, iată că  intervin cimpanzeii care au impresia că din momentul în care apari pe ştatele de plată ale firmei eşti, practic, proprietate a acesteia. Cu alte cuvinte, dacă intreprinderea te plăteşte poţi să te fuţi şi în cur, dacă şeful o cere. Eşti sclav şi, în acelaşi timp, ţintă pentru săgeţile spurcate ale şefilor, şefuţilor, managerilor, directorilor sau orice altă specie care se crede net-superioară în faţa libidinoşilor de sub birou. De cele mai multe ori superioritatea se dovedeşte a fi doar pe hârtie, prin prisma postului ocupat de măgar.

Sunt oameni care înţeleg să-şi impună autoritatea şi cerinţele profesionale în faţa subordonaţilor prin violenţă verbală, injurii sau mecanisme dispărute de prin secolul trecut. Şi, din păcate, sunt oameni şi mai mulţi care acceptă tacit situaţia sclavagistă de teama pierderii locului de muncă sau a altor repercursiuni negative ce se pot abate asupra lor. Lipsa de reacţie duce la naşterea şi împământenirea unui sistem căcăcios de genul „faci asta că aşa vreau eu” sau „nu ai voie să comentezi că te sparg”, sursă de frustrări şi de peri albi. Dacă nu-ţi convine situaţia ai libertatea de a părăsi postul însă nu acesta este argumentul care scuză purtarea grobiană. Înainte de a fi angajaţi suntem oameni, dotaţi cu al doilea sistem de semnalizare: cuvântul. Iar cuvântul dulce poate creşte surprinzător de mult eficienţa acţiunilor pozitive, scopul final până la urmă. Şi poate scăpa destule companii de teama unui sindicat enervant. Despre sindicate şi necesitatea lor, totuşi, într-un episod viitor.

Dacă fotbalul este rege, ei sunt bufonii

• Educaţie fizică •

Iată, se apropie finalul de an şi încep să se facă tot felul de bilanţuri. DNA-ul, se pare, doreşte o acţiune de final menită să şteargă, într-un fel, imaginea de inutilitate câştigată fără prea mare efort de-a lungul întregului an. Astfel, după cutremurul stârnit în lumea fotbalistică astă-vară, cu celebrul caz „Valiza”, au urmat zilele acestea replicile corespunzătoare iar Becali şi Piţurcă senior au sfârşit prin a fi trimişi în judecată. Va fi interesant de urmărit cum se va desfăşura acest proces şi, mai ales, care va fi finalizarea.
Cum era de aşteptat, odată cu apariţia în presă a stenogramelor ce cuprind discuţiile diverselor personaje implicate în acest caz, mucegaiul a început să se extindă. Feţele crispate, împănate cu transpiraţie şi parfumuri scumpe ale finanţatorilor de cluburi au apărut ca ciupercile după ploaie prin toată presa, aruncând cu noroi şi, evident, arătându-şi aura de victime ale înscenărilor obscure. Bineînţeles, nimeni nu este vinovat iar tot ceea ce se întâmplă fie are un scop defăimător, fie are iz politic. Încrengăturile sunt atât de complicate, începând de la patroni de echipe, conducători de ligă şi terminând cu antrenori sau jucători de mâna a doua, încât şirul evenimentelor se pierde în neant. Cert este faptul că putregaiul există iar mirosul ce a început să-l degaje este din ce în ce mai înţepător. Actorii acestui film prost îşi joacă de ani buni rolurile, menţinând pe linia de plutire audienţele. Din păcate, jucătorii, adică cei care ar trebui să caute laurii şi să aducă spectacolul adevărat în faţă, îmbracă doar straie de figuranţi. Iar premii pentru rolurile de umplutură nu există.
Bilanţul acestui an fotbalistic nu este unul plin de laude pentru cluburile româneşti. Dimpotrivă, conul de umbră se extinde iar orizontul rezultatelor cu adevărat importante se îndepărtează. Filmul rulează în continuare, sub privirile din ce în ce mai triste ale sportului rege. Ei, bufonii, vor fi tot timpul cu zâmbetul pe buze.
 

Exerciţiu involuntar de sinceritate al lui Mircea Badea

• Brusturi media •

Câinele de pază al „democraţiei” motăneşti, adică Mircea Badea, a avut iar un exces de zel în bătălia pe care o duce împotriva lui Traian Băsescu. De această dată, dumnealui a urmat exemplul jurnalistului Muntandar al-Zaidi, cel care şi-a aruncat şoşonii după George Bush. Bineînţeles, scena gândită de Mircică a fost una imaginară, în sensul că „dihorii” săi au fost aruncaţi simbolic, către un Traian Băsescu închipuit după ecran. Motivele care stau la baza acestei manifestări sunt cunoscute şi nu are rost să fie amintite aici.
Una peste alta, personajul angajat în reţeaua de Antene nu vede cu ochi buni viitorul spaţiului său de emisie, cel puţin nu în cadrul aceluiaşi trust. De altfel, pe blog-ul său, Badea bate nişte aluzii vis-a-vis de această chestiune, cauza fiind, printre altele, alianţa politică născută în aceste zile. Haide, bre nea Mircea, păi de ce ai motive de panică ? Ce legătură are politicul cu presa ? Sau, mă rog, ce legătură are politicul cu presa lui nea Voiculescu ? Şeful tău e un om corect, obiectiv şi nu intervine în colorarea opiniilor matale şi ale colegilor matale, nu ? Că dacă era aşa, sigur te luai şi de el şi-l dădeai de pământ…Care-i treaba, de fapt ? Aaa, spui că ţi-e frică de îngrădirile care ar putea să apară de acum înainte, că, vezi Doamne, presa îşi va pierde din drepturi şi că emisiunea pe care o faci tu de patru ani „cu chinuri” va intra în proces de alterare. Păi, stai un pic…Despre ce alterare vorbeşti ? Nu o să mai poţi a-ţi arunca năduful peste Băselu şi gloata sa ? De ce ? Cine te va opri ? Şeful tău…? Pentru că este în coaliţia de la putere acum ? Vezi, involuntar ai recunoscut…Pentru că dacă ţi-e frică de schimbarea de direcţie a sudălmilor matale doar pentru că Dănuţ intră la putere înseamnă că (până) acum, fiind membru al opoziţiei, patronul îţi trimitea mesaje cu un alt parfum. Parfum pe care pantofiorii tăi de frustrat l-au degajat cu brio către ţinta dictată tot de şeful tău. Şi chiar aşa, de ce ţi-e frică ? Mai sunt şi alţii de înjurat, acum în opoziţie, care-i problema ? Sau, fără să-ţi dai seama, ai început să o iei personal ?
Nu (mai) sunt un fan al preşedintelui României. Şi este foarte bine că oamenii politici, în general, sunt călcaţi în picioare de către jurnalişti (cu siguranţă merită toţi). Eu sunt de părere că ar trebui admonestaţi grobian de tot poporul, însă acesta este un alt subiect. Mă îngrijorează faptul că în România lui 2008 nu există presă independentă. Şi îmi creşte tensiunea observând acest fenomen, mai ales acum, la comemorarea morţilor din decembrie 1989. Sângele apă nu se face, la fel cum morţii sunt cu morţii iar viii sunt cu viii. Este deosebit de trist faptul că morţii de la „revoluţie” sunt degeaba, dacă privim din acest punct de vedere. Cine lecturează printre rândurile jurnalismului românesc, vede limpede slugărnicia afişată politic. Iar Mircea Badea, prin temerile sale, tocmai a demonstrat acest lucru.