Tătărușanu, Pantilimon, Lobonț și Coman vor apăra buturile României în meciul cu Olanda

• Educaţie fizică •

Victor Pițurcă a anunțat în cadrul conferinței de presă de azi dimineață că va schimba radical tactica cu Olanda și va încerca un sistem nou de 4-4-2-1, cu patru portari în spatele apărării și doi mijlocași la închidere, care speră să dejoace avântul ofensiv al olandezilor.

„Am analizat mult jocul Olandei din ultima perioadă și cred că asta e ce mai bună tactică de a opri forța ofensivă a gazdelor. Pantilimon va ieși pe centrări, Tătărușanu va sta pe linia porții iar Lobonț și Coman vor face un presing agresiv printre atacanții olandezi. În felul ăsta vom crea o sperioritate netă la noi în careu și vom miza în atac pe inspirația lui Mutu, care va avea libertatea să penduleze de pe o parte pe alta, așa cum îi place lui, lipit de tușă”, a declarat selecționerul României.

La rândul său, și Briliantul a ieșit cu o declarație: „Dacă așa vrea antrenorul, așa jucăm. Nea Piți știe cel mai bine ce vrea de la noi. E normal, când joci cu Olanda, cea mai bună apărare e apărarea excesivă. Eu personal m-aș fi simțit mult mai confotabil dacă meciul s-ar fi jucat la București, pe zăpadă. Dar cred că și pe iarbă o să mă descurc. Întotdeauna m-am simțit bine pe iarba din Olanda.”

Şansa bate victoria

• Educaţie fizică •

    Nea Piţi a bifat încă un meci cu rezultat negativ pentru naţionala de fotbal a României. Croaţii ne-au bătut cu 2 la 1, într-un meci în care puţinii spectatori au fost cu gândul la tragica dispariţie a lui Marian Cozma, la trimiterea de mesaje către absentul Mutu sau la reafirmarea „iubirii” pentru ciobănaşul Becali. Tocana de pe teren au văzut-o, în cea mai mare parte, telespectatorii. Un meci anost, lipsă de concentrare, potenţial de revenire nul. Piţurcă continuă să se agaţe de scaun, devenind tot mai clar că nu munca pe care ar trebui să o facă îl ţine acolo. Iar băieţii cu semnătura tot ascund praful sub covor.
   Ca de obicei, există declaraţii de după meci şi o gloată de papagali care despică mai apoi fiecare broască ieşită din gura celor din faţa microfoanelor. În acest caz particular (care, de fapt, devine acut), olteanul de la cârma naţionalei spune aşa: „Am întâlnit un adversar valoros.[…] În prima repriză am practicat un fotbal de calitate, am demonstrat că putem învinge orice echipă.[…]. Nu este foarte important rezultatul.[…] Noi am câştigat direct, pe poartă, iar croaţii au câştigat cu şansă". Vorbe de duh, izvorâte dintr-un automatism al discursului de proastă calitate. Un antrenor care nu are nicio treabă cu fotbalul actual. Lăsând la o parte jucătorii, declaraţiile ascund o îmbărbătare penibilă, al cărei efect este declinul accentuat. Cineva care afirmă că a demonstrat că poate bate orice echipă, deşi rezultatul este în defavoarea sa, înseamnă că nu ştie care este regula victoriei. Bre, nea, Piţi, ca să baţi pe cineva într-un meci, trebuie să dai mai multe goluri decât ăilalţi! Nu e ca la table, unde zarul mai mic poate să-l facă pe ăla mai mare! Eşti retard?
   „Pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă” spune o zicală mioritică. Aşa cum pe noi niciodată nu ne ajută şansa. Noi suntem tot timpul câştigătorii morali şi corecţi. Suntem campioni mondiali la aşa ceva. În schimb, nu avem niciodată şansă. Toată lumea are noroc, numai noi nu, sărăcuţii… Bre, nea Piţi, noi nu avem cap! Nu avem antrenor, jucători, echipă! Asta îţi trebuie pentru a obţine victorii, las-o naibii de şansă! La table funcţionează, aici nu. Lasă-ne!
   Jocul de aseară mi-a reconfirmat temerea că pentru naţionala de fotbal a României viitorul nu sună deloc bine. Oricâţi Mutu şi Chivu ar apărea, tot la gară vom fi. Din păcate, mentalul şi contextul naţional are amprentă şi aici. Atât timp cât vor fi numai valori individuale, şi nu echipă legată cu un conducător deştept, suntem sortiţi penibilului. Adică, aşa cum ar spune antrenorul Piţurcă, nu avem nicio şansă de a câştiga.
 

Dacă fotbalul este rege, ei sunt bufonii

• Educaţie fizică •

Iată, se apropie finalul de an şi încep să se facă tot felul de bilanţuri. DNA-ul, se pare, doreşte o acţiune de final menită să şteargă, într-un fel, imaginea de inutilitate câştigată fără prea mare efort de-a lungul întregului an. Astfel, după cutremurul stârnit în lumea fotbalistică astă-vară, cu celebrul caz „Valiza”, au urmat zilele acestea replicile corespunzătoare iar Becali şi Piţurcă senior au sfârşit prin a fi trimişi în judecată. Va fi interesant de urmărit cum se va desfăşura acest proces şi, mai ales, care va fi finalizarea.
Cum era de aşteptat, odată cu apariţia în presă a stenogramelor ce cuprind discuţiile diverselor personaje implicate în acest caz, mucegaiul a început să se extindă. Feţele crispate, împănate cu transpiraţie şi parfumuri scumpe ale finanţatorilor de cluburi au apărut ca ciupercile după ploaie prin toată presa, aruncând cu noroi şi, evident, arătându-şi aura de victime ale înscenărilor obscure. Bineînţeles, nimeni nu este vinovat iar tot ceea ce se întâmplă fie are un scop defăimător, fie are iz politic. Încrengăturile sunt atât de complicate, începând de la patroni de echipe, conducători de ligă şi terminând cu antrenori sau jucători de mâna a doua, încât şirul evenimentelor se pierde în neant. Cert este faptul că putregaiul există iar mirosul ce a început să-l degaje este din ce în ce mai înţepător. Actorii acestui film prost îşi joacă de ani buni rolurile, menţinând pe linia de plutire audienţele. Din păcate, jucătorii, adică cei care ar trebui să caute laurii şi să aducă spectacolul adevărat în faţă, îmbracă doar straie de figuranţi. Iar premii pentru rolurile de umplutură nu există.
Bilanţul acestui an fotbalistic nu este unul plin de laude pentru cluburile româneşti. Dimpotrivă, conul de umbră se extinde iar orizontul rezultatelor cu adevărat importante se îndepărtează. Filmul rulează în continuare, sub privirile din ce în ce mai triste ale sportului rege. Ei, bufonii, vor fi tot timpul cu zâmbetul pe buze.
 

Fotbalul mare şi capetele mici

• Educaţie fizică •

Imediat după încheierea partidei de ieri seară de la Cluj, în care – mă încăpăţânez s-o dau :D – Chelsea a câştigat un punct, selecţionerul echipei naţionale de fotbal a României îşi expunea telefonic impresiile vizavi de meci.

Vă daţi seama că dincolo de explicaţiile raţionale Piţurcă a pătruns adevărata cauză care a dus la semieşecul londonezilor în confruntarea cu CFR-ul: o echipă mare echipată în galben nu are cum să triumfe la Cluj.

Hai România! La Constanţa… acolo culoarea galben are iz de victorie. Scuipa-ţi-aş în sân, Piţurcă!

Ţara Lalelelor vs Ţara Manelelor

• Educaţie fizică •

sau Franta-Italia, meciul propriu-zis al unei generatii.

Inainte de ultimul meci al grupelor, Romania se proptea de un neverosimil loc doi in clasament, cu sanse reale de calificare in faza urmatoare a turneului, in detrimentul unor echipe mult mai bine cotate, ca Franta sau Italia. Dupa prestatia tricolorilor din meciul impotriva campioanei mondiale en-titre, nu-mi ramanea sa exclam decat un strasnic “Jos palaria!”. Ala era jocul echipei Romaniei pe care am tanjit sa-l revad ani la rand. De vreo patru ani incoace uitasem sa mai si sper. Intalnirea cu italienii m-a strunit putin din amorteala.

E drept ca nu am mai avut demult prilejul sa facem un meci mare. E drept ca dupa 2000, am ratat doua campionate mondiale si unul european la mustata, poate pe nedrept chiar. Si totusi, raspunzatori pentru suita de insuccese sunt chiar jucatorii convocati la lot, caci nimeni altcineva n-a jucat pe teren in locul lor. Daca ar fi izbutit sa ajunga in sferturi, Chivu si ai lui nu doar ca ar fi repetat traseul generatiei lui Hagi la un campionat european, dar si-ar fi si insusit performanta de a iesi dintr-o grupa infernala prin simpla rezonanta a numelor echipelor ce o alcatuiau, daca nu a valorii lor efective. Si totul depindea de un singur meci.

Disputa cu Olanda se anunta o disputa, n-as putea spune usora, dar abordabila. Olandezii aveau asigurat primul loc in grupa, iar Van Basten isi aratase intentia, lucru si firesc, de a-i menaja pe unii dintre jucatori. In conditiile astea m-a strafulgerat un unic gand: daca nici acum nu vom izbuti sa invingem, chiar ca nu mai avem ce cauta la turneul european.

Si-a inceput si meciul… Prima echipa a Romaniei vs a doua echipa a Olandei, sau echipa de seniori a Romaniei vs echipa de juniori a Olandei, in care cei doi depasiti, Robben si Van Persie se distreaza, sau IX C-ul vs XII E-ul, sau reeditarea oricarui episod al neputintei noastre stramosesti. Toate cele nouazeci de minune parca am stat in expectativa, parca am asteptat sa ne pice din cer. O echipa decolorata. O echipa de desculti cu ghete in picioare. O echipa de creta, si atat. Refuz categoric sa cred ca jucatorii s-au speriat chiar de ideea ca sunt nesperat de aproape de realizarea unei mari performante. Cu totii sunt jucatori profesionisti si ar trebui sa cunoasca a gestiona astfel de momente.

Am avut naivitatea sa cred ca, odata intrati pe teren, nu vor juca decat la victorie. Dar nu, dragi romani, se pare ca nu s-a intamplat chiar asa. Strategul Pitzi iese cu o declaratie, imediat dupa fluierul final, afirmand ca baietii au fost demoralizati si de rezultatul din cealalta partida, unde Italia preluase conducerea inca de la inceput. De aici, furtuna: ce zici bă? Lua-ti-as toate schemele defensive la lovituri libere! Pai tu de ce i-ai trimis p-astia, bă, in teren? Cum poti sa rostesti o asemenea ineptie? Pai cine la mana cui statea in grupa asta, bă? Cum e cu putinta sa depinzi deliberat de alt meci decat cel al tau? Caca-m-as in pragmatismul tau, bă! Asta e prostie! Brusc, am simtit gust de sange in gura. Dintele care-l aveam impotriva marelui antrenor Piturca, inca de cand antrena in Ghencea, imi ţâşnise iarasi prin gingie.

Dureros nu este ca a nascocit Piturca o astfel de scuza patetica, dureros e ca asta a fost exact si impresia pe care a lasat-o jocul tricolorilor. La urma cozii, asta e. Previziunile majoritatii s-au adeverit: Romania, alaturi de o alta echipa din cele trei, vor merge acasa. Avem mari jucatori ca Mutu, Chivu sau Lobont. Avem jucatori care promit, precum Tamas, Rat sau Goian. Dar ne lipseste cu desavarsire echipa si, mai nou, si antrenorul.

Terminam grupa pe locul trei, cu capul (in) sus, dupa ce am lovit inca o data plafonul mediocritatii.