Jurnal de litoral
Obosit de lenea acumulată zilnic de către un absolvent şomer m-am decis să dau o fugă până la mare săptămâna trecută. În acelaşi timp i-am făcut şi iubitei o surpriză, oferindu-i prin această escapadă un moment de relaxare şi un bronz de mare nu de capitală.
Ne-am decis miercuri, am plecat joi. Ca destinaţie am ales Neptunul, cam singura staţiune în care nu trebuie să adulmeci mirosul hamsiilor prăjite în petrol, nu trebuie să faci slalomuri printre boschetari, emocalari şi alte specii în curs de expansiune.
Per total, din 72 de ore petrecute pe litoral, am prins doar vreo 7 de plajă, vremea fiind la fel de schimbătoare ca o puicuţă agăţată într-un club. Condiţiile de cazare sub orice critică în raport cu preţurile cerute, mâncarea în restaurante rivaliza cu apa plină cu delikat servită la „împinge tava”.
Din prima seară nu pot să relatez nimic deoarece am debitat inepţii alături de un prieten mai vechi,Bachus.
A doua zi a plouat mai ceva ca in Macau în perioada taifunurilor. Mai fresh ca niciodată după o bere şi o shaorma făcută în grabă, am asistat la o ceartă tipică aborigenilor. Ştiţi grupul acela de băieţi ce vor să facă amintit faptul că o oarecare civilizaţie numită Maya nu a dispărut, cu toate că ei aduc mai mult cu niste incaşi de Colentina? Cu siguranţă i-aţi văzut măcar în trecere. Ei se pare că fuseseră şi în prima seară invocând spiritele putrezite în a ieşi din copaci şi a aduce pace şi prosperitate românilor afişati pe malul Bălţii Negre.
Şi cum suflau ei în fluierele improvizate de pe un cd a început răscoala: un plăieş de capitală şi-a amintit că între OTV şî GSP are şi Discovery. Au început să curgă acuzaţiile cum că artiştii, ieri, văzând că lumea nu cotizează, au invocat ploaia. A continuat cu un circ mioritic din care nu au lipsit înjurăturiile şi câteva bătăi din palme pe feţe. Totul s-a oprit în momentul în care mayaşii au promis că vor cânta ceva şi despre preotul zeului-soare.
Se pare că preotul ăsta e surd căci şi a treia zi a plouat. Nu am mai rezistat şi am plecat spre Bucureşti.
Ideea de bază, care mi s-a întipărit încă o dată în minte, ar fi că între Neptun, Vamă, Mamaia, Eforie sau Venus să alegeţi Corfu.
Plouă cu fulgi mari
Plouă. De ceva vreme plouă mai abundent şi mai apăsat decât în versurile lui Bacovia. Plouă aproape negreşit în fiecare seară. Nu e zi să nu plouă. Măcar un strop, doi să sperie praful, dar plouă. Plouă mai plictisitor decât în filmele englezeşti.
Ruperi de nori stârnesc ruperi de pu#ă, iscă lâncezeala. După fiecare fulger îţi vine inconştient în minte aceeaşi replică stupidă: râzi în pizda mă-tii, te fotografiază. Dispus letargic în fotoliul din ce în ce mai neîncăpător, tresari la câte un tunet anunţat de blitzul imaginar, tunet ce-ţi umple într-o secundă întreaga cameră, speriind maşinile care încep să urle cât le ţine alarma. Te consolezi spunându-ţi că e mai bine să plouă. Căldura te scoate din minţi dar nu şi din casă. Ca şi ploaia.
Plouă doar atunci când nu ai umbrela la tine. Plouă contra direcţiei de mers, dacă o ai. Nu asuzi dar eşti leoarcă oricum. Afară toarnă cu găleata. Odată izbite de pământ, picăturile se adună în băltoace. Băltoace pretutindeni. Şuvoaiele au uitat să mai şerpuiască. Bine ai venit în ţara băltoacă. Păşeşte cu încredere, nu ai cum să nu te uzi la picioare. Câtă apă să sugă şi asfaltul. Să vină soarele s-o evapore. Între timp, sus privirea să nu ţi-o smulgă vreo umbrelă rătăcită prin ploaie.
Plouă, dar bine măcar că o să iasă grâul. Şi porumbul. Acum doi, trei ani, când canicula se cuibărise hotărâtă pe timpul verii, cărând după ea seceta, ne gândeam la cât de acut se resimte efectul de seră. În ritmul în care urcau gradele lui Celsius atunci, luam în consideraţie înlocuirea culturilor de cereale cu cele de citrice. Vom avea doar două anotimpuri, spuneam. Dar vara asta, plouă. În ritmul în care a plouat în ultime săptămâni, o să începem serios să ne gândim la culturile de trestie.
Cotele apelor Dunării sunt în creştere. La fel şi mizantropia. Cod galben, cod roşu, cod galben. Apa îşi arată colţii şi muşcă pământul. Nu-i bună nici aşa multă ploaie.
Plouă, dar meteorologii anunţă o ameliorare a vremii. Norii se vor risipi. Ploile vor înceta. În curând, va fi din nou cald şi bine.
Mizeria nu înţelege ploaia
Ploaia nu spală păcatele, spunea cineva odată. Când plouă cu fulgi mari, toţi piticii ascunşi printre cutele de la haine ies afară şi încep să arunce cu păcate. Iar ploaia nu le spală. Ploaia le arată, le pune la dospit şi apoi le scoate mari şi negre, urâte, parşive, hidoase. Când plouă ne murdărim privirea cu urmele monstruleţilor din noi, râdem pierduţi, omorâm speranţe şi ne aşternem psihozele în calea şuvoiului. Vedem, atunci, cât de murdari suntem.
A plouat o săptămână. Şiroaie de lacrimi şi de ape murdare s-au prăvălit peste poporul mioritic. Apa nu a curăţat nimic ci, dimpotrivă, a grupat nervoasă peturile în râuri, pungile pe străzi, gunoiul printre case. Ar trebui să ne temem de ploaie pentru că ne acoperă cu scursurile noastre, în loc să le cureţe. Nici nu are cum să le cureţe, avem noi grijă de asta. Printre destine scuturate pe sticlă, fundalul ne oferă grotescul tablou al mizeriei. Şi atunci, vedem cât de murdari suntem.
Fiecare picătură căzută pe frunte ne înfundă uşor în pământ. Noi avem câte o groapă, meşterită pe arşiţă. Când vine ploaia, ascundem sub noi toate întâmplările verii şi nu lăsăm apa să ni le ia. Nu vrem să ni le ia. Ne încăpăţânăm în faţa şuvoiului, ignoranţi, muţi, orbi. Plutim pe marea noastră de păcate, scuipând în apa dimprejur şi aruncând în fiecare nor cu ţipete. Dar rămânem în groapă. Vedem, atunci, câtă mizerie avem în noi.
A plouat o săptămână. Trist, privesc o familie de păstrăvi cum se sufocă într-o sticlă de plastic. Ca şi mine, au ajuns şi ei să urască ploaia. Viitura distruge case, drumuri, orizonturi. Ca într-o competiţie fără sens, noi vrem să dovedim că putem întrece furtuna. Când vine ploaia, vedem câtă mizerie avem lângă noi.
Ploaia nu spală păcatele, spunea cineva odată. Ignoranţi, scoatem mizeria din noi şi o aruncăm peste nouă mări şi nouă ţări, până când ajunge iar la noi. Piticii ascunşi în cutele de la haine se prăvălesc de râs văzându-ne privirile disperate din faţa şuvoiului. Ploaia se răzbună, furându-ne gropile şi ducându-ne haotic printre ruinele sufletelor părăsite. Vedem, atunci, murdăria noastră. Dar nu înţelegem.
Dor de iarnă
Pe neaşteptate se lăsă frigul. Toamna se retrage uşor, uşor printre cablurile de pe stâlpii din oraş, legănând enervant cele câteva zburătoare ameţite de antene şi smog iar soarele, amorţit de norii de praf, a început să-şi ascută dinţii. Hârtiile de pe trotuare sunt tulburate matinal de adierea finalului de anotimp, stricându-le somnul nefericiţilor care dorm pe băncile din parc. Coloanele de maşini respiră din ce în ce mai greu aerul părăsit de frunze, ajunse acum sub stratul de noroi modelat de ploaie. Feţe tencuite şi picioare lăcuite apasă trotuarele colorate de chiştoace, pungi cu multinaţionale şi frânturi de presă mediocră, îndreptându-se către cuiburile încărcate cu dureri de spate şi colesterol. Timpul se prelinge rătăcit către capătul cadranului, grăbind umbrele să-şi împingă stăpânii peste peisaj…Un suflet, apăsat de-o lacrimă bătrână, îşi doreşte firav iarna. O perioadă, zăpada va uita de toate…