Referendumul ca piesă a puzzle-ului electoral

Primul tur al alegerilor prezidenţiale a trecut. Numărătoarea voturilor s-a finalizat. Fără surprize. Cei doi lideri politici care erau anunţaţi de sondajele electorale cu cele mai mari şanse pentru cel de-al doilea tur au intrat în finală la o diferenţă destul de strânsă. Febra creată artificial în jurul acestor alegeri prezidenţiale a făcut uitat faptul că electoratul este chemat la vot doar pentru alegerea preşedintelui, configuraţia parlamentară fiind deja definită pentru următorii trei ani.

Singura surpriză plăcută, dar nu şi benefică aş adăuga, a fost prezenţa neaşteptat de mare la vot. Cele peste cincizeci de procente date de prezenţa la vot au făcut ca referendumul iniţiat de preşedinte pentru reducerea numărului de parlamentari şi adoptarea unei forme de parlament unicameral să fie validat. Cei 88,84% care au votat pentru reducerea numărului de parlamentari dar şi cei 77,78% care au spus da în chestiunea cu privire la adoptarea unei forme de parlament unicameral (procente stabilite după centralizarea rezultatelor din 99,81% din secţiile de votare), acoperă toată plaja simpatiilor politice. Acest lucru relevă un lucru indiscutabil. Românii nu au încredere în parlamentari şi implicit în Parlament ca instituţie a statului.

Privind retrospectiv, există suficient de multe motive care au cauzat această reacţie în masă. Parlamentul este populat şi animat în mare măsură de personaje ce provin din vechea nomenclatură comunistă al căror numitor comun este proliferarea afacerilor proprii şi conservarea statutului ce le facilitează acest avantaj. De la ieşirea din scenă de acum douăzeci de ani a Marii Adunări Naţionale şi apariţia unei instituţii democratice ca cea a Parlamentului, oamenii au auzit şi propagat sistematic aceeaşi propoziţie: toţi parlamentarii sunt nişte hoţi. Ca atare, la referendum majoritatea a pus ştampila de DA fără a sta prea mult pe gânduri.

Întrebarea care se pune este câţi dintre aceşti descumpăniţi politici ştiu exact care este rolul parlamentului într-un stat de drept? Câţi ştiu diferenţele dintre un parlament unicameral şi unul bicameral? Câţi ştiu ce presupune noţiunea de separare a puterilor în stat? Câţi sunt conştienţi de faptul că o concentrare a puterii într-o singură direcţie nu este benefică democraţiei? Câţi şi-au pus problema că un parlament unicameral se poate aplica cu succes într-o societate cu o tradiţie îndelungată a democraţiei şi nu într-o societate încă în plin proces de epurare socio-politică?

Personal nu am nimic împotriva reducerii numărului de parlamentari sau împotriva restructurării Parlamentului. Dar dacă se consideră că se impun astfel de modificări, să se recurgă la un asemenea proces într-un context adecvat şi nu să se facă uz de opţiunea referendumului ca mijloc de campanie electorală. Modificarea Constituţiei e nevoie a fi făcută în deplină cunoştinţă de cauză de câtre oameni calificaţi, cu o asiduă informare a populaţiei şi sub o strictă supraveghere a procesului din partea societăţii civile. Ce programe de informare a populaţiei au fost făcute în acest sens de către televiziunea publică sau de câtre celelalte televiziuni? E drept că referendumul a avut doar un caracter consultativ şi că atenţia mass-mediei s-a canalizat îndeosebi spre alegerile prezidenţiale, însă modul în care majoritatea electoratului activ şi-a exprimat opţiunea cu privire la această chestiune, aproape în necunoştinţă de cauză, nu este deloc unul liniştitor.

Disputa pentru preşedintele junior

Arealul politic autohton este unul plin de surprize. Mai ales în momentele acestea, când alegerile prezidenţiale sunt la o aruncătură de băţ iar candidaţii, în loc să-şi vadă fiecare de  aruncarea la ţintă, nu mai ştiu cum să şi-l aplice unul altuia pe spinare.

Să luăm spre exemplu ce se hotărâse astăzi între favoriţii la titlul prezidenţial. Carevasăzică, mult aşteptata confruntare electorală care obişnuia să pună toţi candidaţii faţă în faţă, s-ar putea să capete acest scrutin o altă dimensiune. O dimensiune mai restrânsă. Uite-aşa, anul acesta, marea finală s-ar putea disputa doar între primii clasaţi în sondaje (la ora editării, Traian Băsescu îşi anunţase deja absenţa). Şi ca să nu se mai işte chipurile discuţii pe tema defavorizării celorlalţi candidaţi, s-a hotărât şi organizarea unei finale mai mici în care „juniorii” să se confrunte în voie.

Adică exact un fel de mă copii, ia luaţi-vă voi jucăriile şi mergeţi în altă parte de vă jucaţi de-a preşedintele că noi avem aici de discutat lucruri serioase, aşa cum discută oamenii mari.

Făcând abstracţie de nota discriminatorie a acestui demers, e aproape imposibil de omis situaţia penibilă în care sunt aruncaţi candidaţii „de umplutură”. Despre ce-or să discute respectivii acolo? Despre ce-or să facă ei când vor ajunge mari? Despre posibilităţile de accedere în grupa mare? Despre cât de răi sunt oamenii mari? Sau despre cum vor da ei, din puţinul lor de 1%, săracilor?

Ce ştim deja în mod cert, este că peremistul Corneliul Vadim Tudor va pierde iarăşi alegerile, pentru că, nu-i aşa, dumnealui va fi din nou fraudat.

Dez-amăgire politică

Am obosit de atâta Traian Băsescu. Jocul ăsta spectaculos de unul singur împotriva tuturor a devenit în ultima vreme un joc de uzură. Nu-l mai prinde nici pe Traian ca acum cinci ani şi nu mai are nici aderenţă la publicul spectator de circ politic. Vremurile s-au schimbat. Chemările la luptă ale liderului PD-ist de atunci ce reuşeau să mobilizeze cetăţeanul la anti-vot, nu mai au acelaşi ecou. Electoratul parcă nu mai este acelaşi tonomat cu promisiuni politice care cântă după cum le dictează politicienii.

Sunt sătul să-l văd pe Traian Băsescu făcând mustăţi rivalilor săi, zugrăviţi de dânsul în duşmanii poporului, în timp ce dumnealui se strâmbă ca toate arătările după cum îl poartă interesul. Unsul de acum cinci ani ce se erija în salvatorul naţiunii nu s-a dovedit a fi decât un Iuda, uns cu toate alifiile. O comparaţie pompoasă pe măsura discursului animalului politic.

Sloganul referendumului iniţiat de domnul preşedinte, „De ce le e frică, nu scapă.”, îmi sună ca o prorocire demnă de basmele cu căpcăuni sau de poveştile înfiorătoare cu lighioane şi tărâmuri blestemate; sună mai degrabă a Nu zaeţ, nu pagadi decât a slogan politic al vremurilor noastre.

Nu mai spun că mesajul dovedeşte o dată în plus faptul că domnul preşedinte ne jigneşte realmente inteligenţa. Ori nu realizează că s-a scurs deja un mandat, ori trăieşte cu impresia că se adresează unor mase de oameni cu memoria scurtă. Îi ameninţi ca să ce? Ca să faci cu ei un compromis, spre binele ţării chipurile, atunci când interesul personal o cere?

Nu sunt descumpănit de Băsescu din cauza neputinţei sale în lupta cu cei pentru care a fost învestit ca să-i învingă. Nici vorbă. Asta pentru că nu a existat o asemenea luptă. Sunt dezamăgit de omul politic Băsescu pentru că pe toată durata mandatului său nu a demonstrat decât că este un ipocrit, un machiavelic. Băsescu nu a făcut decât să speculeze descumpănirea unei majorităţi. El a fost surferul care a ştiut să profite cel mai bine de valul de ură şi deziluzie al unui moment de criză. Acum, că valul respectiv s-a spart de mal, poate că a venit timpul ca şi amatorul de senzaţii tari să se reîntoarcă pe mare.

Ce alternative există? Nici nu mă interesează. Tot ce ştiu este că, pe mine personal, omul politic Băsescu m-a dezamăgit profund.

Distrageri de toamnă

Preşedintele Băsescu, prin gura unei comisiei prezidenţiale, ne propune zilele acestea un nou episod din facerea traiului bun, chipurile, aruncând maselor ideea unei ţări cu „sex comercial” în legalitate şi permisivitatea licită a consumului de droguri. Într-o ţară normală, aceste lucruri ar avea o altă cale de urmat dar într-o Românie unde lumea încă nu ştie să arunce gunoiul la coş, chestiunile amintite mai devreme sunt plusate mult prea mult, chiar dacă scopul lor este unul, să-i spunem, de a repara.

Şi, când tocmai începeau disputele la televiziuni pe această temă, iată că aterizează una şi mai tare: codul bunelor practici. Producătorii români de alimente, aliaţi împotriva marilor lanţuri de magazine, îşi freacă mâinile de bucurie văzând cum taxele percepute de retaileri se vor evapora prin literă de lege iar termenele de plată vor fi egalizate în jos. Comercianţii proprietari de hyper/super/megamarket-uri se milogesc de nea Băse pentru ca acesta să nu promulge legea cu pricina iar liderii asociaţiilor de producători încep să o ardă prin studiourile de ştiri, bătându-se în piept că să vezi tu acum ieftiniri şi trai mai bun pentru consumator. În fine, un subiect care va fi dezbătut mai în detaliu de Revista Cioburi, cât de curând.

Una peste alta, şi primul subiect, şi al doilea, vin într-un moment când campania electorală bate la uşă. Turma trebuie să vadă mişcare în front şi asta i se oferă. Traian cel Mare a început să apese mai tare pedala de acceleraţie, împărţind lumii subiecte de dezbătut, diferite de măgăriile reale. Şi nu este singurul care o face. Capitalul de imagine, ca finalitate a acestor demersuri, va apărea cu siguranţă (gândiţi-vă doar la declaraţiile „patriotice” ale şefului statului, făcute săptămâna trecută, ghici pe cine ţinteau…). Distragerea atenţiei este o metodă practicată de actorii scenei politice româneşti iar la un popor ca al nostru, efectele sunt garantate.  Cazuri de corupţie, anchete, Ridzi, Udrea, Năstase? Aiurea… Da’ noi cu cine votăm?

Prima zi de viaţă, ultima zi de şcoală

Mi-au rămas în cap câteva cuvinte din discursul primarului manechin Radu Mazăre, în faţa elevilor unei şcoli, în care spune că el a pus mâna pe carte pentru a nu ajunge un fraier în viaţă, să ştie să vorbească şi să se descurce. Practic, acest adevăr reprezintă o adevărată definiţie a idealurilor unei generaţii care acum scrijeleşte pupitrele din clasa de studiu, aruncând cu priviri şmecheroase şi cretă în profesori.

În România de azi, şcoala profesorilor aflaţi mai mereu în grevă şi a elevilor păziţi de gardieni pierde tot mai mult în faţa aşa numitei şcoli a vieţii, a cărei bază de studiu începe din familie şi continuă în mijlocul turmei. A şti să vorbeşti înseamnă două lucruri diferite, dacă ne raportăm la cele două „sisteme de învăţământ”. A şti să vorbeşti corect gramatical, literar sau din orice alt punct de vedere tehnic, aşa cum spune manualul, este înlocuit treptat de a şti să vorbeşti astfel încât să fii tu ăl mai tare, mai şmecher, să obţii ce doreşti, indiferent de moralitate sau legalitate. Propaganda făcută de maeştrii emeriţi ai şcolii vieţii este atât de profundă încât vorbirea corectă a pierdut în esenţa sa conotaţiile şcolii care au modelat-o iniţial.

A şti să vorbeşti echivalează, de fapt, cu a şti să te descurci. Şcoala vieţii este  predată de generaţiile de părinţi rupţi prea brusc de cordonul ombilical al trecutului şi înfipţi mult prea adânc în tenebrele prezentului uitând că şcoala, aşa cum a fost ea gândită din antichitate, reprezintă un reper important în viaţa oricărui membru al societăţii. Iar Statul, cel care patronează flegmatic această instituţie, cultivă tot mai mult tipul de profesor demotivat din prima zi şi dezinteresat în a forma viitori constructori ai unui popor normal.

Radu Mazăre este tiparul noii generaţii de politicieni români. Exemplele şi sfaturile sale au la bază modelul noii şcoli româneşti, în speţă şcoala vieţii, cea care i-a dovedit că a şti să vorbeşti şi a şti să te descurci sunt repere indispensabile în viaţă, aşa cum este călăuzită întreaga societate românească. Şcoala din interiorul clădirii unde sună clopoţelul începe uşor, uşor, să se îndrepte către ultima zi.

Nati, candidatul minune

Unul din candidaţii la postul de antrenor principal al F.C. România Cotroceni, iudeo-românul verde Nati Meir, a hotărât să-l ia s(e)cund al echipei, pe parte culturală, pe Adrian Minune, jalnicul menestrel simpatizat de acea parte a populaţiei care încă nu reuşeşte să ajungă la coşul de gunoi şi care are dieta bazată pe cantităţi însemnate de seminţe de floarea soarelui.

Prima măsură pe care secundul Minune a luat-o a fost conceperea imnului de campanie de calificare, imn aşezat „melodios” pe ritmuri, nu-i aşa, de manea. Opera va fi însoţită şi de un videoclip, normal, în care cei doi vor schimba pase în doi pentru publicul din tribuna poporului. Turneul de calificare va include concerte în vreo zece oraşe din ţară, alături de alţi jucători „valoroşi” fără număr, fără număr.

Iată mai jos câteva rânduri din imnul de campanie:

„Un evreu şi un ţigan,
Nati Meir şi Adrian
Vin astăzi să vă distreze
Că ei vor să candideze.

Refren:
Să scăpăm ţara de hoţi,
Haideţi să ne unim toţi!
Cu votul care mi-l daţi,
Nicicând n-o să regretaţi.

Am cutreierat prin ţară
Şi-am văzut viaţa amară.
Românii n-au bucurii
Şi n-au ce da la copii.

Eu candidez pentru voi
Ca să vă scap de nevoi.
Toţi v-au spus vorbe deşarte,
Noi vrem să trecem la fapte. ”

Aşadar, „un evreu şi un ţigan” vin „să distreze” poporul „că ei vor să candideze”. Nimic fals, de fapt, având în vedere că orice candidat, pentru orice post politic, o face pentru distracţie. Mai ales după ce se termină bâlciul. Şi dacă românii get-beget n-au reuşit să spargă tiparele în vreun fel, de ce n-ar face-o „un evreu şi un ţigan”? Viitorul sună bine, noo?

A doua strofă are un sâmbure de adevăr iar s(e)cundul Minune poate confirma veridicitatea afirmaţiilor. De cutreierat dumnealui chiar a cutreierat şi a văzut viaţa amară din ochii celor din public, mai ales când colegii săi etnici aruncau peste fruntea lui cu teancuri de bani. Normal, „românii n-au bucurii/şi n-au ce da la copii”, asta în condiţiile în care copiii nu le sunt subit, să spunem, împrumutaţi de nu ştiu ce clan de discriminaţi, sărăcuţii de ei…Şi în plus, unii plătesc taxe la stat, alţii nu.

„Eu candidez pentru voi”, spune cu pasiune versul ultimei strofe prezentate aici. Cine, oare sunteţi „voi”? „Toţi v-au spus vorbe deşarte/Noi vrem să trecem la fapte”. Eu sper să nu. Şi apoi, dacă stimabilii ne cântă „să scăpăm ţara de hoţi” s-ar putea să piardă o mare parte din electoratul pe care-l vizează.

Văzând însă „Cu votul care mi-l daţi” am mirosit o alianţă cu Marean, regele lui care şi înalt patron de echipă de capitală. Iată cum, nu domnul Oprescu este asul din mâneca PSD, aşa cum vorbeşte lumea, ci acest Nati Meir, un pasionat al sportului cu poporul român. Sincer, habar nu am despre care parte să spun că am glumit…

Cabinetul lui Vadim

corneliu-vadim-tudor

Prezent la Ţebea, alături de alţi lideri marcanţi ai scenei politice româneşti ce îşi susţin obişnuita gargară demagogică în faţa mulţimii în prag de alegeri, cel mai cinstit, cel mai neprihănit, deţinător al adevărului absolut dar în acelaşi timp şi cel mai fraudat politician al României, împăratul încornorat, Corneliu Vadim Tudor, a declarat pentru un reporter al uneia din antene că de data aceasta nu are cum să mai piardă cursa pentru preşedinţie. Îşi va revendica funcţia supremă în stat, chiar din primul tur, în condiţiile în care momentan formaţiunea politică din care face parte nici măcar nu a ajuns în Parlament.

Ca alternative pentru şeful executivului, tribunul l-a menţionat atât pe mareşalul Antonescu cât şi pe domnitorul Vlad Ţepeş. Dar cum mareşalul a fost executat de un pluton de soldaţi în halate albe care au descărcat în el toată muniţia de valium iar Vlad Ţepeş încă îşi probează cămaşa de forţă din zale pe o altă secţie, singura alternativă a rămas Gheorghe Funar. Parte bună este că Gheorghe Funar nu este genul de politician care să vadă lucrurile doar în alb şi negru. Partea rea este că fostul primar clujean este genul de politician care vede totul doar în roşu, galben şi albastru.

În continuare, în vederea consolidării cabinetului fantastic P.R.M., la Interne, C.V.T. îl vede potrivit pe omul dintr-o bucată, Marius Marinescu (politicianul care poate înlătura machiajul unui dudui cât ai zice peşte), la Învăţământ îl recomandă pe Gheorghe Buzatu, pentru relaţia cu românii de pretutindeni merge pe mâna lui Ilie Ilaşcu, în timp ce pentru Justiţie tribunul consideră că cel mai potrivit ar fi Lucian Bolcaş. Configuraţia de mai sus a fost stabilită după ce liderul peremist a renunţat la serviciile unor personaje precum Mihail Kogălniceanu, Petre Ispirescu, Moş Ioan Roată sau Alexandru Lăpuşneanu. Pentru desemnarea ministrului de Externe, tribunul încă şovăie între Batman şi Ioan Mihai Pacepa. În rest, noi să fim sănătoşi…

Pârnaie de prost gust

image_125145071248164600_1Daranee Charncherngsilapakul, membră a “Cămăşilor Roşii”, a fost condamnată la 18 ani închisoare pentru că a insultat familia regală a Thailandei în trei rânduri în timpul unor manifestaţii anti-guvernamentale. Se pare că în Thailanda crima de lezmajestate este luată foarte în serios, imaginea familiei regale fiind protejată de o legislaţie extrem de severă.

Din păcate, autoritarismul şi obtuzitatea politică nu fac parte numai din viaţa politică a României. Se pare că prostia şi politica pumnului în gură se aplică şi în alte state remarcate prin mizerie şi lipsă de educaţie. În cazul acesta nu pot spune decât că un ochi îmi râde şi unul plânge. Deşi mă bucur că astfel de politici nu se mai aplică în România, mi-e ruşine să observ că, neoficial, această tehnică se aplică zi de zi în viaţa tuturor. Puterea şi autoritatea, în lipsa educaţiei, nu pot naşte decât monştri care ne sugrumă vieţile şi libertatea de exprimare. Chiar dacă în România, nu se mai poate vorbi despre închisoare pentru astfel de manifestări, bălăcăreala, hăhăiala şi prostul gust încă ameninţă libertatea de exprimare.

Deciziile iresponsabile de genul celei luate de justiţia Thailandeză nu pot fi luate decât în cazul unui stat autoritar nedemocratic sau în cazul unui exces de zel prost înţeles şi aplicat de executanţi fără creier. Paralela între ei şi noi este clară cu atât mai mult cu cât lipsa de discernământ moral este evidentă şi în cazul de mai sus dar şi în can-can-urile zilnice din politica românească.

Se pare că singurul lucru care face diferenţa între absurdul din Thailanda şi prostul gust din România este nivelul educaţiei populaţiei şi a toleranţei acesteia la nesimţire. Dacă lucrurile stau într-adevăr astfel, oare câte decenii ne trebuie pentru a deveni, precum concetăţenii noştri europeni, mai puţin toleranţi la nesimţire şi tupeu de neam-prost?

Bine că eşti tu deştept

După ce a fost rugat de Liviu Dragnea să îl repună în funcţie pe Cristian Duică, Radu Berceabu a declarat că poate o va face în condiţiile în care nu va mai fi tâmpit.
Că nu o va face, ar fi de înţeles; dar dacă totuşi îl va repune în funcţie, să ne lămurească şi pe noi cum de s-a deşteptat aşa repede.