Hai să ne rugăm ca tonţii

Ţara arde şi baba se piaptănă, spune o vorbă neaoşă. Sau, ajustând-o puţin prezentului, ţara se îneacă şi aleşii bagă o pilă către Doamne-Doamne. Păi cum altfel se explică proiectul legislativ al unor parlamentari PD-L-işti care propun oficializarea unei zile naţionale de rugăciune?

Scopul acestei iniţiative este, chipurile, întărirea unităţii între oile cu cetăţenie română ale Domnului, indiferent de iarba pe care o mestecă. Cele două eminenţe cenuşii care au propus legea, s-au gândit şi la faptul că punctul final al defulării unui popor futut de istorie şi de semenii săi, în speţă rugăciunea, merită omagiile unui neam ghidat mai mult după adierile de vânt decât după dorinţa unui progres. Căci, nu-i aşa, tot ceea ce se întâmplă este „aşa cum vrea Domnu’”.

Pe de altă parte, probabil fiind sătui de nenorocirile care se abat din ce în ce mai abitir asupra ţării, cei doi pioşi demnitari au realizat că sistemul din care fac parte şi dumnealor se făcu frate cu Scaraoţchi şi singura cale de a îndrepta direcţia naţiunii este retragerea în cele sfinte. Zeităţile la care au turnat acatiste până acum, adică Sfântul Parlament, Sfânta Procuratură, Sfântul Guvern, Sfânta Curte Constituţională, Sfânta Instituţie a Preşedintelui, şi toată pleiada de alţi sfinţişori şi sub-sfinţişori au dezamăgit, se pare, turma credincioşilor electorali şi astfel cei doi iudei au simţit că religia cea adevărată trebuie să se abată mai tare peste frunţile enoriaşilor mioritici.

Cred că este clar pentru toată lumea că panta pe care alunecă România este una puternic descendentă. Cei care gestionează situaţia gafează din ce în ce mai tare, inconştient,  prestând un joc politic şi economic execrabil. Norocul lor este că au parte de un popor retard, gata oricând să se arunce pesimist în braţele chestiunilor imateriale. În fond, vorba cântăreţilor de rime, viaţa iese din pizdă şi se duce pe pulă…

Strigătele aduc liniştea tâmpă de după

   Ţară, ţară, ferea că se apropie potopul! Pe lângă inundaţiile care risipesc a nu ştiu câta oară agoniseala de-o viaţă a cetăţenilor din diferite zone rurale, iată că şi capitala se pregăteşte să întâmpine şuvoaiele de plătitori de taxe şi/sau consumatori de bani publici, venite să inunde străzile din faţa instituţiilor care răspund în acest moment de linia de plutire a naţiunii. Cu mic, cu mare, cu talon de pensie sau fără, cu cască de miner sau catalog de profesor, cu stetoscop sau acreală de funcţionar, manifestanţii vor încurca astăzi socotelile capitalei sperând că aleşii neamului se vor trezi în ultimul ceas şi vor începe să aplice măsurile necesare pentru redresarea economiei.

   Într-o ţară normală, cu politicieni responsabili şi ascultători la cerinţele celor pe care îi reprezintă, acest gen de mişcări sociale ar pune un pic pe jar autorităţile guvernamentale. România, aşa cum ştiţi, este o ţară atipică, cu un popor atipic, ghidat după vorba ancestrală „pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă”. Nu spun că revolta celor care îşi cer drepturi nu este justificată, spun doar că în cei mai bine de douăzeci de ani de la momentul Decembrie 1989 norodul nu a învăţat mai nimic. Resemnarea s-a transformat în indiferenţă, apoi în refugiere în cele creştineşti. Atât timp cât poporul dă vina pe Dumnezeu, la fel cum îşi pune speranţa tot în divinitate, fără a căsca ochii la realităţile din jur, orice tip de mişcare socială nu îşi are rostul. Valurile de oameni nemulţumiţi vor veni, vor striga, apoi vor pleca acasă şi vor aştepta „ce va vrea Dumnezeu, maică”.

   Cât despre clasa politică, obişnuită să se confrunte cu sindicatele căci, nu-i aşa, odată aflat în opoziţie este imposibil să nu te implici în mişcările de acest tip, ziua de azi, de mâine sau cele în care vor suporta urletele fomiştilor va fi doar o altă zi. Politicienii se vor comuta pe modul grav, implicat şi responsabil, înroşind microfoanele celor din media, cum că vor face, vor drege, că nu-i aşa uşor, poporul trebuie să înţeleagă, să fie solidar. La final, însă, lumea se va uita tot după ţâţele din ziare şi la State de România, rânjind în purul stil mioritic.

Patriotismul principial

   Iată că nici n-a venit bine primăvara şi temperaturile scăzute ale iernii din Covasna şi Harghita au înfierbântat minţile unora şi altora, dând de rumegat analiştilor politici de la birturile din sate şi gări. Se răscoliră un pic urmaşii secuilor medievali şi cerură un pic de autonomie, limbă oficială şi alte accesorii constituţionale, numai bune de semănat acum, după topirea zăpezii iar băjeţii noştri, naţionalişti la blană dar cu nărav curviştin, au demarat discursuri, acuze şi alte trăiri solidare cu patriotismul de carton românesc, arătând cât le pasă lor de soarta ţării. O p#lă.

   Nu am nimic împotriva autonomiei secuieşti. Care-i treaba? De ce îl interesează pe dl. Boc, pe dl. Antonescu, pe dl. Ponta sau pe nevroticul Vadim-Tudor dacă România rămâne fără partea aia de teren? Bine, în afară de interese ascunse şi nespuse poporului prost, afaceri cu lemn UDMR-ist şi alte şpârle, care sunt , de fapt, adevăratele pârghii de tras… Nu, serios, luându-ne după conţinutul volubil în esenţă al mesajelor aruncate gurilor nemâncate şi minţilor netede, ar trebui ca prin secuime să se regăsească nişte investiţii masive ale statului, să iasă bani serioşi la economie, să fie o mină de profit pentru contribuabili. Plus că nouă, ca popor, ar trebui să ne pese de jertfele înaintaşilor. Şi, aşa e? Nu. Drumuri varză, infrastuctură varză, bani daţi pentru investiţii o laie. Iar eroii (forţaţi sau nu să ajungă în această ipostază) s-au pierdut prin cimitire. Doar interese şi atât. Şi este cazul întregii ţări, nu doar al zonei în cauză. Şi atunci, de ce poporul se oftică?

   Dar iată cum din gura colectivă ies nişte cuvinte care nu au nicio legătură cu privirile baljine. Dom’le, nu e corect să se rupă ţara din principiu! Din principiu! De unde până unde există principii în România? Bine, fie vorba între noi, principiul este doar o chestiune teoretică… Deci, din principiu, nu le dăm la unguri autonomie. Pentru că ungurii, f#tu-i în gură, sunt nişte nemernici. O spune asta un popor care merge după zicala „să moară capra vecinului”. O spune asta un popor care se ceartă pe locul de parcare, pe locul de grătare, pe locul de cimitir, pe locul din autobuze, pe orice loc. O spune asta un popor care umblă numai cu spume la gură şi care nu-i în stare să evolueze într-un fel. O spune asta o clasă politică fără niciun fel de performanţă economică notabilă dar plină de furtişaguri, înşelăciune şi manipulare. O spune majoritatea, cea care se pişă pe gard şi pe vecinul de trotuar. Deci nu, să nu ne rupem ţara! Din principiu, normal.

   Nu ţin partea nici secuilor, maghiarilor, smârfilor, elfilor sau mai ştiu eu cărei alte naţii. Dar cred că într-o ţară unde băgatul şi suptul de p#lă au ajuns la rang de artă, să îi oprim pe unii să iasă de sub o cloacă infectă, mai ales că mulţi dintre noi habar nu avem ce se mănâncă pe acolo, mi se pare mioritic pur. Lipsit de principiu, monşer!

De la sărbătoare de import la cearceafuri umede

   Încă puţin şi masculii mamiferelor bipede şi consumatoare de planetă se vor buluci să-şi golească plasticele din buzunare pentru a pune mâna sau puţa pe ceva cald şi umed.  Desigur, mă refer la sărbătoarea plină de romantism şi importată de cel mai retard popor din zonă, Sfântul Valentin. Sărbătoarea, nu poporul…

   Vor fi câteva zile pline de inimioare, ursuleţi, căţeluşi băloşaţi din pluş, prăjiturele, cântece siropoase, mozoleală, futaiuri roz, florărese rânjind a visterie mai plină ca de obicei şi, nu în ultimul rând, super-oferte. O să avem ochii, urechile, nasurile şi găurile curului împuiate cu promoţii, reclame deosebite şi accesorii gen „fă-ţi perechea fericită!”. Fascinant! Păi, fute-o, mă, fute-o! Să-i crape retina sub parietal. Pe ea, adică perechea. Desigur, pentru un individ imun la virusul romanţios, chestiunile legate de drăgăleală şi nevoia de atenţie sufletească sporită (şi, atenţie, doar în această zi a anului!) par nişte mizerii care pot fi rezolvate cu un flacon de Domestos.

   Pe lângă lenjerii simandicoase, perniţe, bombonele, băuturi fine (ei bine, da!), excursii în ţinuturi unde hormoneala este la rang de artă sau floricele care mai de care mai colorate, iată că duduile se pot bucura şi de alte minunate cadouri. De exemplu, o păsărică plângea că ar fi inuman şi devastator ca vrăbioiul să-i aducă în dar un aparat de fitness, cu această ocazie minunată. Mesajul bănuit că ar ieşi pe marginile ciocului de vrăbioi ar fi unul clar: ”Te-ai îngrăşat! Pe bune, eşti grasă, nu-mi încapi în ochi… Pune piciorul pe banda asta, lasă că o reglez eu, lasă mă, n-auzi şi bagă mare! La mulţi ani, balenuţa mea…”. Aşa o fi. Da’ băiatul măcar ar fi un sincer. Şi i-ar prinde bine o căţeleală de calitate.

   Un alt comentariu acid a fost la adresa unui set drăguţ de bagaje. Păi, nu, nu e vorba că darul îi oferă femeii şansa unei călătorii, că poate pe undeva se ascunde şi vreun bilet în Haiti (pardon, Bora-Bora, mă iertaţi)… Nu, mesajul este printre rânduri şi, din nou, este unul clar: „Ieşi tu pe uşa aia, bagă-ţi în poşete şi valize toate căcaturile astea cu care mi-ai îngropat camera şi închide-o pe dinafară! Nu, te duci doar tu, eu o să-ţi trimit restul de boarfe prin poştă!”. Paranoia naşte răutăţi, evident, şi omoară doza de romantism din domni. Şi atunci, rămân florile, bomboanele şi ursuleţii de pluş. Mai ieftin, mai comod, mai de efect.

   Eu, de Sfântul Valentin (?), îmi doresc să fac sex. Glumesc, îmi doresc asta în fiecare zi. Şi ar trebui să cumpăr flori şi bomboane pentru asta?

Bilanţ electoral

Republica România şi-a ales preşedintele. Nu a fost să fie George Bush Jr. mioritic,  aşa cum ne prezentau trei din cele patru exit-poll-uri. A fost să fie acelaşi preşedintele dejucător şi nerăbdător care şi-a clamat victoria cu patru minute înainte de ora oficială a închiderii urnelor. Pentru cine nu ştia,  alegerile se joacă pe buletine de vot corect ştampilate şi nu pe statistici întocmite pe vorbe recoltate la ieşirile din secţiile de votare.

În colţul din dreapta am avut un Traian Băsescu, singur (doar cu serviciile secrete şi guvernul) împotriva tuturor. Un vodă căruia boierii lacomi şi bicisnici i-au uneltit mazilirea, dar care are de partea lui cea mai de preţ armă, POPORUL. Salvator de ţară sau tiran în plină expansiune, bădăran sau şmecheraş, machiavelic sau doar precaut, preşedinte jucător sau marinar golan care-şi face de cap ca în fiecare port, Traian Băsescu rămâne acelaşi personaj seducător care se mulează la marele fix pe profilul poporului român.

În colţul din stânga, de partea opoziţiei care culmea, tot se opune, i-am avut pe stigmatizaţii de la PSD, pe complementarii de la PNL dar şi pe cei mai periculoşi dintre toţi, monştrii cu conţii media, mogulii. O corcitură diabolică cu mii de tentacule veninoase şi milioane de guri flămânde gata să sugă sângele POPORULUI, hărăzită în cel mai comic mod cu un cap de căpcăun infantil, Mircea Geoană. După cum se ştie, lighioana electorală nu a reuşit să câştige chiar dacă se scălda în două dintre cele mai mari bazine electorale.

Acum, că lupta s-a încheiat, e timpul pentru o nouă ordine. Cel care va dicta noua configuraţie este, după cum bine n-am obişnuit, interesul. Masa votantă şi-a făcut datoria până la următorul hop, atunci când va fi chemată din nou la datorie.

Ce este mai importat pentru POPOR este că comuniştii au fost învinşi! Mai puţin comuniştii şi-au consolidat din nou puterea. Bătălia a fost crâncenă. Combatanţii s-au încleştat în dispute dure, purtând lupte pe toate planurile, la limita legii şi mai ales dincolo de linia voalată a acesteia. Susţinătorii lor, elementele cheie ale acestui turnir, nu s-au lăsat mai prejos. Absorţia de voturi a avut la bază catalizatori dintre cei mai variaţi: interesul, ura, dezamăgirea, resortul ideologic, inerţia, ignoranţa, panica şi chiar speranţa.

Singura luptă care mai contează a naţiei ăsteia este în momentul de faţă lupta cu timpul. Numai timpul ar putea triumfa în faţa mocirlei politice actuale. Şi chiar nu e resemnare, e pur şi simplu o realitate implacabilă. Acum douăzeci de ani, după ce s-a strigat jos comunismul!, oamenii au ales orbiţi de lumina nedesluşită a democraţiei un comunist preşedinte. În 2009, conştienţi sau nu de tot acest simulacru construit în jurul alegerilor, au făcut la fel.

Prejudecata dintre noi

   Poporul român mă obsedează. Prin farmecul său grobian împletit mişeleşte cu idei păgâne şi figuri mioritice în esenţă. Prin faptul că transformă evoluţia în involuţie, prin faptul că face vinul apă, prin albul devenit gri, prin cioburi de caracter. Prin concepţiile rămase adânc înfipte în suflet precum rădăcinile unui gorun multisecular, rătăcit pe dealurile bătute de apusul soarelui. Un popor măcinat de prejudecăţi, prinse bine între firele albe de păr şi aurul dintre dinţi.

   „Ce caută femeia la volan, în pula mea, nu vede că e aglomeraţie? Băi, cine le dă carnetul la tutele astea? Dom’le, eu nu înţeleg, de ce nu stă la cratiţă, aşa cum îi e locul, de ce se bagă ele, şi cu ţigara în gură, futu-le rasa-n cur! Uite, dă, fă, semnal!”. Oameni care cresc odrasle, care cresc mari, care trimit femeia în basmul de doi bani.

   „Ce le trebuie la unguri şcoli în maghiară? Dă-i în pula mea, nişte bozgori jegoşi care mai bine s-o sugă decât să stea în România! Afară, afară, cu ungurii din ţară! Muriţi, băh, asta nu-i ţara voastră. Ţi-ai dreacu’…”. Harghita are mult frig şi oameni care nu înţeleg de ce. Nici noi nu înţelegem dar am putea măcar să punem nişte haine pe noi.

   „Ia uite-i pe ăştia. Ptiu! Ce le trebuie lor păr lung şi cercei? Ai dreacu’ de pârţari…S-a întors lumea cu susu-n jos. Păi, un bărbat normal trebuie să fie tuns, frezat, nu cu  unghiile lăcuite. Cum poţi să munceşti aşa, eu nu înţeleg…Păi, dacă trebuie să dai cu sapa, nu te încurci în loaţele alea? Doamne, iartă-ne că am ajuns cu diavolu’ între noi.”. Sapa bate cartea. Haina nu-l face pe om versus imaginea contează. Poporul nu înţelege de ce.

   Femeile nu trebuie să înjure, profesoara nu are voie să facă sex, mireasa obligatoriu trebuie să fie fată mare, femeile frumoase sunt proaste, Dumnezeu nu ne-a făcut homosexuali, ţiganii sunt vinovaţi pentru toate relele iar pocăiţii nu au ce căuta printre oameni.

   „Ce-ţi trebuie maică tatuaje, eşti golan? Numai golanii şi puşcăriaşii au desene pe ei. Fă-ţi facultatea aia, că rămâi prost şi nu te angajează nimeni. Şi schimbă blugii ăia rupţi!”. Esenţa nu poate exista fără un înveliş corect. Corect, definit de popor. Care nu înţelege.

   Poporul român mă obsedează. Prin faptul că poartă ochelari de cal şi patine fără rotile. Prin imaginea fiecăruia, filtrată de personajele din basme, de valorile născute pe uliţă şi de refuzul evoluţiei. Un popor bătrân din prima zi de viaţă pentru că nu înţelege. O să murim cu pâinea şi sarea de gât.

Aprindeţi lumina

    aprindeti-lumina  

   Observ zi de zi feţele din jurul meu. Mi se spune, în mod sistematic șşi subliminal, să distrug. şi, până la urmă, de ce nu? Cine zice că nu mai este nimic de aruncat în aer, este cel mai mare mincinos. Oho, mai sunt destule treburi neterminate încă.  Lăsând la o parte natura şi tabieturile ei, noi, oamenii, noi românii în speţă, lăcustele sociale europene şi mondiale, noi, aceste primate care pot folosi cuvintele, noi mai avem de devorat o mare parte din ceea ce ne înconjoară. Cine ne opreşte?

   Cineva mi-a spus odată că pe aceste locuri, acum mii de ani, era numai pădure…

   Nu pot să mă abţin în a-mi opri o lacrimă privind munţii. Uriaşii plini de orgoliu şi suflu vivace, mireasmă şi cântec astral, ne aşteaptă să-i îngrijim. Să-i mângâiem începând de la firele de iarbă ascunse printre trunchiurile de brazi şi până la firul de nisip născut pe creste. Să-i ascultăm când ne şoptesc adiere de vânt şi susur de izvor. Nu! Lăcuste fraţi, intraţi cu ATV-ul! Ardeţi pădurea, daţi foc la grătare, îmbuibaţi ursul cu gunoi! Ah, le ajunge cât au stat neatinşi mii de ani, munţii, copacii, râurile, florile, vulturii! Nu, la ce ne trebuie frumos? Cine ne opreşte?

   Nu-i aşa că vi se pune pata când vedem cetăţile transilvănene cum se încăpăţânează să reziste atâta amar de vreme? Nu ştiu de ce unii au impresia că ele pot fi ca vinul, mai valoros odată cu învechirea. Nu, să ne rugăm să nu se apuce nimeni de îngrijirea lor, să le privim cum cu fiecare minut, oră, an care trec mai pierd din spiritul lăsat de cei care le-au construit. Şi, da, nu le vizitaţi! Trecutul trebuie să rămână îngropat, cu toţi monştrii lui, noi privim spre viitor. Haideţi să luăm cărămidă cu cărămidă din vestigii şi să facem blocuri! Cine ne opreşte?

   Iar apoi, să continuăm organizat, până dispare tot. Să facem o lume a noastră, aşa cum este ea criticată acum de cei puţini. Fac o listă mică a ceea ce nu ne mai trebuie: florile în geam, Delta Dunării, dropiile, zimbri, mănăstirile, performaţa, respectul, zâmbetul, salutul. Şi ar fi bine să creştem rezerva de gunoi. Pe spaţiile verzi, în scările de bloc, în albia de râu, pe drum, în casă, în minte. Şi neapărat, nu trebuie să zâmbim. Să urlăm, înjurăm, scuipăm, deranjăm, mâzgălim, delăsăm, importăm. Cine ne opreşte?

  

   Spun, totuşi, că mai bine aprindem lumina peste negura din mentalul comun. Să vedem frumosul, să-l păstrăm, să-l cultivăm. Să respectăm şi să învăţăm idei albastre. Să schimbăm lumea în bine. Cine ne opreşte?

Trecut a fost, prezent se uită

 

   De-a lungul istoriei, așa cum ne spun manualele și documentele mărturie în timp, românii și-au dorit la un moment dat unirea sub un singur simbol. Indiferent de mișcările politice, istorice sau sociale, este cert faptul că, cel puțin în ultimul secol, dorința de abordare a unui singur drapel în toate provinciile majoritar populate de români a fost una sinceră și izvorâtă din suflet. Exista pe atunci patriotismul pur, afișat cu mândrie și dus până în mijlocul războaielor. Au existat eroi cu adevărat, a existat și recunoștința față de sacrificiul suprem al acestora. Valorile erau prețuite altfel, imaginea lor era alta. Spiritul care ține un popor legat și îl îndrumă către progres este mânat tocmai de crezul în valorile proprii.

   România se află astăzi într-un impas ideologic și nu numai. Se află la o răscruce de drumuri, niciunul pavat cu soare. Ruptura de trecut este din ce în ce mai acută. Din păcate, îngropăm și trecutul glorios, împreună cu personajele care au pus umărul la construcția acestuia. Anii crânceni ai comunismului au rescris sistemul de valori al nației iar cei douăzeci de ani de prost-înțeleasa libertate au fărâmat orice bulgăre de respect pentru eroii din trecut. Ceea ce nu ne miră, urmărind personajele din jur. Trist este faptul că fenomenul se acutizează și nu de multe ori îmi pun întrebarea dacă efortul de reîntregire a granițelor a meritat, indiferent de contextul timpurilor trecute. Iar generațiile care vin se vor raporta doar la clovnii prezentului, cei care își asumă rolul de protectori de neam.

   Zilele trecute am (re)descoperit câteva omagii aduse sufletelor jertfite pentru un țel nobil. Urmele vremii, cu bune și cu rele, sunt impregnate de către ploi și vânturi. Vom avea o șansă în momentul în care oricare dintre români va vărsa o lacrimă privindu-le. Personal, nu cred că acest lucru se va mai întâmpla.

La mulţi ani anulaţi

    Cu ocazia aniversării celor nu-ştiu-câţi-ani de viaţă, îi oferim domnului Ion Iliescu, cu întârziere ce-i drept, o frumoasă pictură pe zid, păstrată deocamdată în condiţii de maximă siguranţă în interiorul unui restaurant din oraşul Victoria, judeţul Braşov. După cum se poate observa, nea Nelu poate să stea liniştit deoarece toate urmele trecutului nu-l mai pot urmări, fiind anulate.
   La următoarea sa aniversare, vom comanda o frescă cu anularea altor chestiuni, şi anume: pierderea de vieţi din decembrie 1989, mineriadele, tâmpirea unui popor şi perpetuarea unei clase politice de 50 de bani. Cred că interesant ar fi, totuşi, anularea domniei sale. Metaforic vorbind, evident.
 

Popor român, caut soluţii.

    Poporul român este fascinant. Este un popor leneş, ospitalier, şmecher. Urmaşii dacilor şi ai romanilor. Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Corupţie. Mult forme de relief şi degeaba. Gânduri şi vorbe de duh. Întâmplări.
   „Io nu înţeleg, frate, de ce a scumpit ăştia tarifele…Că a căzut cursele. Ai dreacu, nişte hoţi. Drumuri nu sunt, alea nu sunt, doar hoţi. Da’ aşa suntem noi…Aşa-s românii…Bre, l-am luat pe unul străin zilele trecute şi l-am mai învârtit pe aici, am făcut rondul cu el, mă înţelegi..? Să mai urce cursa un pic, mă înţelegi?..Ia uite ce drum! Pfiuu, ai dreacu, numai hoţi, m-am săturat de ei, domnu’…”.
   Râde ciob de oală spartă.
   „Plătesc ca boul nişte taxe, da? Măi, le plătesc, da? De ce mai dau şi plicul la doctor? De ce? Aşa-i în România..Popor de hoţi…Deci, eu plătesc taxele alea, da? Păi să nu dai cu ei de pământ? Dă-te, bă, în pula mea, nu vezi că e locul meu de parcare? Futu-vă-n gură, parchez aici de când m-am mutat, veniţi voi repede… Ce dacă plăteşti la primărie? Marş, boule!”.
   Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.
    „Ce ţărani, bre…Se bagă ei ca boii, nu pot să aştepte. Băi, cum sunt românii ăştia..Adică, eu stau ca dobitocul în coloană şi vin ăştia pe linia de tramvai şi ne dau muie. Popor de căcat. Hai pisi, mişcă, nu vezi că e galben?? Futu-i gura mă-sii de proastă, s-a oprit ea ca vaca, în loc să treacă! Băăă, n-am văzut…”
    Răul vine iute, binele încet.
   „Ce mor io pe ăştia care dau şpagă. Nu mai daţi, că de aia s-au învăţat toţi..Popor de şpăgari…Ia să nu le mai dea nimeni, să vezi ce fel o să fie. Fiecare vrea să-şi salveze curu’ în loc să recunoască greşeala. Nişte cârnaţi…Să-mi bag scula, ce dracu’ mă opreşte ăsta…? …Şefu, cum rezolvăm şi noi ?”.
   Rău cu rău dar mai rău fără rău.
   Nu vrem. Nu ne interesează. Fiecare ştie mai bine decât ceilalţi ce este de făcut. Proverbe cu sâmbure de adevăr şi milioane de ghiduri personale pentru supravieţuire. Degetul arătător este mereu îndreptat în direcţia greşită. Aşa vrea poporul. Popor fascinant, şmecher. Român. Soluţii ?