Poveste scrântifico-fantastică

• Aberația de intelect, Promo •

Când am deschis ochii, culori pale mi-au năvălit sub pleoape precum un contingent de muşte atrase de filamentul încins al unui bec aprins în grajd, la miez de noapte. Se năpusteau prin irisul îngust, afundându-se prin întunericul globului ocular ca prin pâlnia unei maşini de tocat ruginite, făcându-l să se contracte instinctual precum anusul unui bebeluş ameninţat de iminenta lansare a torpilei-supozitor.

După ce cascada cromatică mi s-a revărsat în cap, pe măsură ce cunoştinţa îşi făcea curaj să se dezmorţească după o noapte cu vise mai întortocheate decât labirintul Minotaurului, pe cornee se reflecta apatic o cameră străjuită de o fereastră cu două jaluzele strâmbe prin care razele soarelui scoseseră la înviorare mii şi mii de fire de praf.

Imediat după aceea o migrenă se instalase în jurul capului creându-mi strania impresie că eram în postura unui sfânt stagiar căruia i-a fost repartizat un nimb ieşit din termenul de garanţie.

Să fi fost vreo două, trei după-amiaza. La felul în care claxoanele maşinilor ce se grăbeau pe sub fereastră îmi biciuiau auzul mai fragil decât calmul unei femei la menstre, era mult prea târziu pentru a fi dimineaţă şi mult prea devreme pentru a fi seară.

Dincolo de peretele mucegăit, în apartamentul alăturat, o voce stridentă de copil protestează că vrea la calculator. În replică, vocea iritată şi fermă a maică-sii îi repetă sistematic că cele nouă ore permise pe săptămână, câte una de luni până vineri şi patru în weekend au fost irosite deja. Să pună mâna să citească. Aventurile lui Habar-Nam. Puştiul protestează vehement. Vacarmul se înteţeşte progresiv. Simt că-mi plezneşte capul. Atunci, cu un ultim efort, îmi mobilizez corzile vocale şi cu un răcnet de leu cu testiculele zdrobite de cornul unui bivol isteric, le dau vecinilor certăreţi o altă sugestie: Aventurile lu’ duceţi-vă-n Pula-Mea. Au tăcut amândoi. Se pare că, întâmplător sau nu, chiar o aveau în bibliotecă.

Va urma!

Povestea ta şi-a mea

• Promo, Rătăciri lirice •

Închide ochii. Prin partea dreaptă pătrunde un sunet suav, ce caută şoaptele venite prin stânga. Zâmbeşti amorţit, în timp ce un tren plutitor roieşte nestingherit pe la toate ferestrele piticilor rămaşi singuri acasă. Privirea este ascunsă de căldură acum şi lacrimile aleargă vesele către hăul rotund deschis mai albastru ca oricând, hârjonindu-se cu sunetul. Culorile s-au trezit şi ele în mijlocul primăverii şi încearcă zglobii să prindă trenul plutitor. Sunt ca nişte copii care descoperă zăpada pentru prima oară, mergând de-a buşilea unul după altul. Roşul se joacă cu verdele iar albastrul cu portocaliul. Un stol de păsări având aripile tatuate cu flori apar din iarbă şi se îndreaptă către bolta pictată de un nor alb, pufos şi tânăr. O moleculă de oxigen se ascunde serioasă într-un colţ, supărată că nimeni nu vrea să se joace cu ea. Încă un sunet şi încă unul, ca într-un marş al armatei care păzeşte portativul, pătrund prin partea dreaptă. În stânga, şoaptele se sting domol.

Ochii rămân închişi. În stânga şi în dreapta e o linişte atât de curată încât albul roşeşte în preajma ei. Undeva, pe fundalul curat al orizontului etern, se nasc aripi iar sunetul din dreapta întârzie să apară. Şoaptele din stânga recită poezia calmului albastru, rătăcind safire printre flori şi fire de iarbă renăscute. Sus, în marginea orizontului etern, o stea zâmbeşte către peisajul încetinit de timp, chemând privirea iar bagheta ei rosteşte cântec de adormire. Culorile, pălind uşor, se scurg alături de molecula de oxigen, rămasă fără suflet. Piticii închid ferestrele, sătui de zgomotul trenului plutitor, pierdut şi el în eter. Doar stolul de păsări, având acum aripi tatuate cu îngeri, îşi continuă dansul către înalt. Privirea ta, rămasă fără lacrimile fugite în hăul rotund, zăreşte o lumină deasupra norului alb, pufos şi cu tinereţea pierdută.

Ridicându-se diafan, lasă în urmă ultimul rând al poveştii unui strop de Univers.

Ruga serilor care au trecut

• Promo, Rătăciri lirice •

ruga

Nu vreau să pleci. Stai în mijlocul Universului meu de cioburi, ferindu-te de rănile produse accidental. Sângele, așa cum știi, nu se face apă și nu ai cum să-ți potolești setea de nopților de amor. Rămâi așa cum luna păstrează lumina în pădurea bântuită de monstrul venit din adâncurile păzite de piticul de sub patul copilăriei. Doar zâmbind către orizontul dimineții vom reuși să găsim cărarea ce alunecă spre luminișul din povestea noastră. Mângâie fiecare clipă tristă a unui inorog rămas fără legenda sa. Ajută-l să redevină erou.

Te rog să înmărmurești secunda fiecărui peisaj albastru și s-o păstrezi în cufărul secret. Culege fiecare trifoi cu patru foi și aruncă-l cu grijă în ierbarul primit de la destin. Nu te juca fără să-ți pese finalul. Cântă-mi duios povestea scrisă în cartea noastră la geneză. Imaginează-ți lumea fără gândurile mele, ascunse într-o fotografie cu alb și negru. Îndrăznește pașii arătați de raza venită de sus. Încearcă să ignori lacrima murdară și nu privi spre cerul acoperit de nori.

Nu vreau să pleci. Stai în mijlocul Universului meu de cioburi, rămâi, mângâie fiecare clipă tristă a unui inorog rămas fără legenda sa, ajută-l, culege fiecare trifoi cu patru foi, cântă-mi, imaginează-ți lumea fără gândurile mele, îndrăznește…Te rog.