Presa de sărbători

   Am aflat de pe blogul Laurei Andreşan (via Libertatea) că lunea aceasta a împlinit 29 de ani. În loc să cânte păsărelele în jurul dumneaei, Laura a fost tristă „din motive ce nu ţin deloc de aniversare”. Cine ştie, o fi fost pe ciclu şi petrecerea la care trebuiau să vină vecinii de la unitatea militară de vis-a-vis s-a amânat. Cu toate acestea, duduia concluzionează „So, să curgă alcoolul!”. Măcar alcool dacă spermă nu.

**********

   Tot din presă am aflat că o familie de români, stabilită în S.U.A., a fost săltată de trupele S.W.A.T. pentru că au preparat bucatele de Crăciun în stil tradiţional, adică au început prin tăierea porcului în curtea din faţa casei, oripilându-şi vecinii. Iată, se pare că această tradiţie românească nu este acceptată de ţara vecină şi prietenă de peste ocean, deşi urmaşii tăietorilor de capre încep să devină majoritari pe acolo (trăiţi domnu’ Obama!). Eu nu am înţeles de ce a fost nevoie de intervenţia trupelor S.W.A.T…  Mă gândesc că familia respectivă a fost filată vreun an de zile de agenţii C.I.A., N.S.A, F.B.I. şi după ce băieţii si-au dat seama că treaba e de porc au chemat trupele speciale. Păi să intervină D.I.I.C.O.T.-ul şi Jandarmeria şi la noi la bloc, dom’le!

**********

   În Coreea de Nord a început să fie la mare căutare rahatul. Şi nu vorbim de specialitatea turcească, ci de specialităţile care se produc în laboratoarele puturoase ale fiecărei case (după care se trage apa sau se aştern nişte paie, depinde după caz). Motivul ar fi lipsa îngrăşămintelor naturale de pe piaţa nord-coreeană (embargo). O idee care ar putea fi adaptată în România, în rândul pensionarilor fără bani de medicamente. Aceştia ar putea să vâneze şerpi, să culeagă alge sau mucegaiul de pe pereţi pentru a-şi extrage componentele de bază ale medicamentaţiei necesare. În cazul celor care urmează tratamente calmogene le recomandăm fie etno-botanicele, fie să cultive de acum înainte mac.

***********

    Familia Ţiriac junior a fost la un pas de tragedie: Ion Ion Ţiriac a inhalat nişte vapori de clor la un hotel din Poiana Braşov şi a ajuns la spital. Tragedia nu ar fi constat în faptul că ăla mic ar fi putut s-o mierlească ci pentru că ar fi fost posibil să-i placă aromele respective şi, automat, ar fi plămădit un nou viciu. Oricum, ar fi fost, Ion Ion se simte bine. Până la urmă, e obişnuit cu inhalatul.

**********

   O gagică de 12 ani şi-a înjunghiat prietenul de 22 de ani, pe fondul unor accese de gelozie dar şi în urma consumului de alcool. Alcoolul cu siguranţă nu este de vină, din moment ce distinşii cetăţeni sunt din Odobeşti, loc cu îndelungă tradiţie în ale trasului la măsea. Bănuim că tipa l-a prins pe tip flirtând cu cea mai bună prietenă a ei, Maricica de 9 ani (proaspăt admisă în clasa I) şi atunci, orbită de sentimente de furie, a decis să pună capăt relaţiei. Să-şi caute, dom’le, un bărbat serios, că anii trec şi apoi e prea târziu să facă şi copii.

Căcatul din noi

   Căcatul, fie că vrem, fie că nu vrem, este parte din noi. Aşa dizgraţios, cum îl vede orice biped sănătos la cap, căcatul ne însoţeşte de la prima suflare pâna la ultima, evoluând odată cu fiecare dintre noi. Este ca un al doilea alter-ego, căpătând forme şi influenţe aflate într-o strânsă comuniune cu hrana materială şi spirituală pe care o îngurgităm de-a lungul vremii. Căcatul ne este înger şi demon, căci, nu-i aşa, nu-i bine cu el dar mai  rău fără el. Încercăm toată existenţa să-i dăm drumul, să rupem relaţia cu această  entitate puturoasă  care ne lărgeşte cururile şi, paradoxal, o facem cu o plăcere sadică, soră cu un amalgam de râs şi plâns, aşteptând în obscuritatea sufletului următoarea ceartă cu monstrul căcăniu din adâncurile noastre.

   Sunt oameni care adoră căcatul. Îl venerează atât de mult încât scopul lor în viaţă va fi să nu rateze nicio grămadă de fecale care ar putea să le iasă în drum. Fiecare căcăţel intrat în câmpul vizual al lor îi va înduioşa până la lacrimi, ridicându-şi mânuţele şi implorând infantil ajutor. Iar ei, iubitorii de căcat, îl vor lua ca atare, în braţe, şi se vor mânji sufleteşte cu materia urât mirositoare, până când Împuţiciunea Sa se va topi de tot. Şi tot aşa, din căcat în căcat, oamenii pro-fecale îşi vor urma calea, sperând de fiecare dată la o grămadă şi mai mare, şi mai mare, reglându-şi standardele după regula nescrisă a unui cerc vicios de rahat.

   Cine intră în căcat o face cu bună ştiinţă. Orice situaţie urât mirositoare şi îmbrăţişată cu ardoare va aduce după sine o alta, şi apoi o alta şi tot aşa. Căcatul devine drog iar sclavii acestei dependenţe vor intra în sevraj în fiecare clipă a existenţei lor lipsită de fecale. Vor căuta disperaţi minutele mânjite intens pentru a-şi satisface pofta nebună de mizerie, fără a-şi doza în vreun fel porţiile luate. Într-un final, căcatul va ajunge deasupra lor, îngropându-i maiestuos, alături de viermii aflaţi în universul etern al celor doi metri de sub scoarţa terestră.

Invazia binelui

476098132_0f1452350e_oTe trezeşti dimineaţa. Bodogăneşti şi înjuri în gând. Este 7 dimineaţa şi trebuie să îţi intri în pielea de uărcăr cuminte. Te speli, te brebeneşti şi pleci la mama naibii într-un cub anost şi uniform. Pe drum te confunzi cu restul dobitocilor cu capete plecate, feţe cârpite de somn şi grimase încremenite din ziua de ieri. Turma merge ceas. În micul infern personal de la job eşti rotiţa care serveşte sistemul şi de care acesta se poate descotorosi oricând. Importanţa ta este iluzorie şi întreţinută ca motivare exterioară. Nu valorezi nici cât o ceapă degerată iar cel care îţi spune altfel fie te pupă în cur fie, dacă ai ţâţe mari, vrea să te cunoască mai bine. Dacă îţi închipui că timbildingurile alea de rahat sunt o răsplată bine-meritată pentru efortul depus înseamnă că eşti bou şi nu înţelegi că sunt doar o altă metodă de manipulare a oligofrenilor corporatişti. Îi poţi spune responsabilizare dar nu este decât felul în care lanţurile se strâng mai tare si biciul sună mai dulce. Oricum ai da-o, căcatul pute la fel indiferent în ce este ambalat. Stai în cubul tău şi te gândeşti că nu îţi mai adie nici o idee prin minte. Vezi tabele, grafice, marketing şi vânzări. Noţiuni de rahat care altădată nu valorau pentru tine nici măcar cât pet-ul de Noroc. Toate astea îţi fac creierii ţăndări şi îţi acoperă încet creierii tâmpi. Sorescu, Hemingway, Eminescu, Steinbeck sau Steinhardt au dispărut într-o mare de rahat care pune stăpânire pe tine. Morisson sau Enescu au fost goniţi de putoare demult.

Lobotomizat, abia aştepţi să părăseşti haznaua cu imbecili pentru a încerca să îţi reaminteşti cine eşti. Limba ceasului arată ora visată şi, parcă pavlovian, toţi încep să mişune în speranţa regăsirii de sine. Cu sinele îngropat în rahat şi mintea funcţionând “corespunzător” nu îţi poţi aminti decât câteva evenimente simple care nu necesită efort în reproducerea lor. Singurele lucruri pe care ţi le reaminteşti ca reprezentându-te sunt condiţionate de presa zilnică şi discuţiile idioate de la muncă: shopping, bere, achitat facturi, pregătit masă, duş, futut programat. Ai uitat de statul în parc, de citit o carte, de mers la concert, teatru sau operă. Pavlov te îndeamnă să bei aceeaşi bere din fiecare seară, să cumperi aceleaşi prostii fără sens, să faci aceleaşi drumuri şi aceleaşi lucruri. Cu privirea tâmpă te întorci acasă. Viaţa ta de roboţel cuminte se revarsă din cubul puturos din clădirea din sticlă peste tot în viaţa ta, în ceea ce faci şi spui. Ai uitat cine eşti şi ce faci. Doar exişti.

Frustrări de ora 10

     Mă revoltă tot rahatul ăsta care ne înconjoară la mometul de faţă, tot “praful în ochi” ce mă împiedică să-mi văd de viaţă. Poţi să te uiţi puţin în jurul tău şi vei descoperi cu siguranţă un dobitoc, gata să-şi exprime opinia vis-a-vis de cât de prost merg lucrurile. Cel mai greu este atunci când conştientizezi că sunt prea mulţi în tagma asta. Uneori chiar mă simt ca făcând parte dintre ei şi mă retrag repede în carapace sau încerc să “repar” discursul când îmi dau seama că persoana din faţa mea cască alene…
     M-am săturat de muncă, de discursuri moralizatoare bazate pe minciuni, de ore târzii şi de amiciţii prefăcute. Consider zilele acestea ca zilele regăsirii mele ca om, regăsirea simţurilor adormite şi a sentimentelor reprimate .
     Cenuşiul de Bucureşti poate rivaliza cu Albastrul de Voroneţ într-o antiteză dusă la extrem…Apasă atât de tare asupra conştiinţei de sine încât insensibilitatea preia controlul total şi te transformă într-un animal gata să prefacă în scrum tot ce este mai bun în tine. Oraşul şi oamenii din el se strică reciproc iar orice intrus este redus la tăcere sau transformat, sub imperiul unei forţe de atracţie ce subjugă instantaneu.
      E un sentiment iluzoriu că-ţi poţi trăi viaţa aşa cum vrei tu…Poate ai întâlnit oameni animaţi de speranţe, gânduri pozitive, eroic-stupide sau înălţătoare. Uită-te un pic înapoi şi vei vedea o cădere spectaculoasă, demnă de cartea recordurilor…Este ca în bancul acela,  “râdem, glumim dar nu părăsim incinta”. Vezi tu, eşti prins în capcana reprimării, a frustrării, a autoinhibiţiei…N-ai să mai gândeşti la fel a doua oară…Voinţa nu s-a dat ca Wiesana, n-a ajuns la toţi!
     Îţi aduci aminte că ai fost un timp fericit, că într-un timp chiar simţeai că trăieşti şi că viaţa nu-ţi punea atâtea obstacole. Sunt doar firimituri strânse de-a lungul timpului, timpul…cel mai mare duşman al tău. Le numeri pe degete şi te gândeşti la compromisuri tacite şi alegeri proaste…Oare ar fi fost altfel dacă…Prea târziu, fraiere!!
     Cât de prost poate să-ţi meargă într-o zi astfel încât să ajungi să scrii textul ăsta patetic??!

   Mda….pun punct frustrărilor de azi. Un Kings of Leon sună bine în singura boxă pe care o mai am la PC. Şlapi…tigară…duş (rahat, am uitat că am spart becul la baie dimineaţă). Oricum, nu suport să mă văd în oglindă, aşa că…