Mă râmă o întrebare

Am văzut, cred că pentru a şaptea oară, selecţiuni din filmul Şapte ani în Tibet. Îl ştiţi. E filmul acela în care Brad Pitt joacă rolul unui alpinist austriac ce ia la pas şapte zile pe săptămână toate streşinile acoperişului lumii pentru a trage într-un final în Lhasa unde ajunge să-l cunoască pe micul Buddha, şi el un puşti la vreo şapte ani pe atunci, devenind rapid cel mai bun prieten exotic al acestuia.

Dar nu firul narativ m-a făcut să aduc vorba de filmul în cauză, ci faza deja devenită celebră în care europeanul, desemnat de către micul Buddha să pună temeliile unui cinematograf, se confruntă cu o situaţie inedită atunci când tibetanii care dădeau la hârleţ refuză să mai sape pe motiv ar putea face rău râmelor ce-şi făceau veacul prin galeriile subterane din zonă, argumentând că sunt nişte vieţuitoare în care s-ar fi putut reîncarna oricare dintre ei.

Eh, de când am văzut pentru prima oară faza, ca european eretic, străin de ciclul Samsarei, să mă ierte domn’ Eliade,  şi sceptic în ale metempsihozei, mi-am tot pus o întrebare ce-mi fermentează-n minte precum un iaurt expirat în stomacul unui devorator de mere pădureţe. Şi anume, dacă un  preot tibetan suferă de limbrici iar spiţerul îi recomandă, să zicem, lapte cu usturoi pentru a le întinde o cursă paraziţilor, el ce face? Se supune tratamentului medical condamnându-i la moarte pe ascarizii din intestin sau refuză categoric execuţia viermilor optând pentru o hrană mult mai bogată, în ideea de a fi o gazdă cât mai bună pentru musafirii nepoftiţi?