A fi sau a nu fi DA. Sau NU.

• Promo, Rătăciri lirice •

Fiecare minut pe care-l străbatem printre picăturile de viață este o alegere. Este o alegere, fie că-i bună, fie că-i rea. O definim noi, faptele noastre sau victimele colaterale. Sunt puncte de vedere diferite, așa cum binele este diferit de rău. De cele mai multe ori punem în balanță decizii care pot avea alte greutăți, în funcție de cântarul folosit. Și, din nou, ne lovim de criterii, subiective sau nu, care vor avea un răspuns într-o mulțime abstractă a secundelor, după o variabilă pe care o strecurăm în mizerabila (sau nu) ecuație a existenței.

Fiecare alegere naște întrebări și sub-întrebări. Răspunsul, indiferent de formele pe care le va îmbrăca, va avea mereu doi părinți divorțați: DA și NU. Întocmai ca într-o familie dezbinată, părinții vor avea sfaturi diverse dar fără a se completa unul pe altul. Discernământul va fi, astfel, redefinit. Alegerile devin înger și demon. Până la urmă, la ce le raportăm? Este mai bine că ai găsit un serviciu foarte bine plătit dar care îți omoară timpul petrecut cu dragostea sau este mai rea o ocupație care te ține la limita dorințelor materiale primare dar care, angelic, te hrănește spiritual? Este mai bine să-ți domini dorințe care te fac puternic și frumos acum sau este mai rău să nu  aștepți un viitor hrănit doar de speranță care-ți va ucide câteva griji cotidiene? Este rău că te-ai legat pe veci de iubirea de moment, deși cunoști durata limitată a acesteia sau este bine că aștepți orizontul monosilabic dar care-ți oferă atingerea tentațiilor? Este bine că două suflete s-au întâlnit și ți-au devenit părinți, deși tu nu creezi nimic sau este rău că sunt genii care ar fi putut să se nască dar nu au făcut-o? Este bine DA sau este rău NU?

Alegerile derivă din dorințe. Hrana acestora îmbracă mereu alte forme, însă tot timpul va fi un aliment care este indispensabil: sufletul. Sufletul, așa cum îl definim în particular, în lumea pe cere ne-o construim cu ajutorul eroilor apăruți în visele noastre. Nu vom fi niciodată ceea ce ne dorim dar vom face alegeri pentru a urma acest drum. Și mereu ne vom lovi de un zid clădit de remușcări: am ales bine sau am les rău? Am ales DA sau l-am iubit pe NU?

România, o piaţă cu aceeaşi piesă

• Editorial, Frustrări din cartier •

   Tot timpul m-am întrebat care sunt rapoartele cu lumea din exterior a celor care mai tot timpul îşi petrec existenţa prin pieţe. Piaţa ştie mai toată lumea ce este. Locul acela de unde cumpărăm de-ale gurii, unde ne târguim cu vânzătoarea de pătrunjel, unde miroase a legume şi gunoi, unde se află o mare parte din segmentul otv-ist sau al ştirilor de la ora cinci. Piaţa reprezintă o lume în interiorul altei lumi, cu valorile sale, cu regulile sale şi cu eroii mai mult sau mai puţin murdari ai săi.

   Lăsând la o parte cele vândute acolo, imaginea „pieţarului” o asociez mereu cu cel aflat de cealaltă parte a tarabei, pe tărâmul său de saci, lădiţe şi hârtii pătate de mâncare. Zi de zi, cel puţin cât este sezonul în toi, vânzătorii din piaţă sunt acolo, la locul lor, făcând acelaşi lucru. Aceleaşi discuţii, aceleaşi invidii, aceleaşi îndeletniciri. Teoretic, nu pot aspira la mai mult, la un alt nivel. Taraba este tot ce au, mai departe nu pot ajunge. Pentru că nu există mai departe. Lumea lor este mică, limitată, fără orizonturi aşa cum, poate, şi le imaginează cei diferiţi de ei. Îşi pot compara morcovii, cartofii, pepenii, ţelina. Pot compara poziţia tarabei. Atât. Ei se retrag în spatele produselor, sperând că şi azi vor avea bani pentru acasă. Şi când pleacă de acolo, nu vor aduce nimic, bun sau rău, din exterior.

   Piaţa poate fi o ţară. O ţară unde regulile sunt făcute de oameni, în felul lor, respectate doar dacă li se pare normal. Acolo unde indivizii stau ascunşi în spatele a ceea ce-şi vând, chiar dacă acesta este sufletul. Zi de zi, fără a aspira la o ieşire din transa colectivă, târguindu-se pentru orice şi încercând să-şi submineze vecinul de parcelă. Bârfind fiecare ştire pătată cu sânge sau sclipici şi aruncând cu zâmbete retarde în oricine este din afară. O ţară fără orizonturi legate de progres.

   România este o piaţă. Iar pieţarii ei vor atârna tot timpul în spatele tarabei proprii, mulţumiţi de lumea lor dar, paradoxal, privindu-i cu invidie pe cei care vin şi cumpără. Iar când se închide poarta, aşteaptă ziua de mâine, ştiind că vor face la fel.

Gânduri matinale

• Martor şi tartor •

   Este 6:15….soneria telefonului încearcă să te readucă la realitate. Îţi arunci mâna către fotoliul de lângă pat şi dărâmi o scrumieră plină de mucuri de ţigări…exact peste ultima pereche de pantaloni curaţi. Infernul muzical continuă şi singura salvare este „snooze”- button care îţi dă un răgaz de 10 minute către finalul partidei de sex visată de la 6:14 la 6:15 şi o erecţie matinală cu care te poţi lăuda oglinzii din hol. Ai noroc cu colegii de apartament care s-au obişnuit cu demonstraţiile tale de potenţă. Oricum, moment culminat al dimineţii lor este imaginea mâinii tale înfiptă în partea dorsală şi angajată într-un masaj frenetic al unui posibil hemoroid.

   Te intorci în sfârşit pe partea cealaltă şi realizezi că nu mai este nimeni cu tine în pat sau dacă a fost …a plecat demult…poate acum o lună. Cine dracu’ se trezeşte dimineaţa într-o grotă?!? Este derutant oricum contrastul între tapetul cu floricele, mormanul de doze Beks, două pungi cu coji de seminţe şi o cutie cu ananas felii care tocmai înfloreste…mda….”ce dracu’ …m-am trezit sau habitatul meu natural este o plăsmuire infectă a realităţii virtuale?”. Îţi dai seama că eşti un dobitoc obosit şi plonjezi către masuţa calculatorului plină de scrum (semn ca ar trebui să bei mai mult seara….îţi tremură mâna foarte tare) şi îţi aprinzi o ţigară. Tragi..tragi…tragi şi într-un final înghiţi şi gălbenuşul…Aşa este dimineaţa, plină de surprize.

   Este deja 6:30 şi te întrebi dacă să iei masa de dimineaţă sau nu… Un gând pozitiv vis-a-vis de sănătatea ta, care se evaporă pur şi simplu la vederea sticlei de „Coca cola” desfăcută cu o seară înainte să schimbi gustul de câine ud pe care-l provoacă băutura în exces. Dai pe gât un pahar, hai două căci sigur nu mai este nimic în frigider, şi te îndrepţi către uşa dormitorului, o deschizi…..luminăăăă…Cine dracu’ a aprins becu’ pe hol?? Aha…nu eşti singur acasă şi te grăbeşti către baie. Moment critic…OCUPAT.

   Te macină indecizia…dacă fumezi şi bei cafea nu este bine, dacă mai bei un pahar de cola iar nu este bine…Oricum o dai, pică prost. Cât stai tu 10 minute strângând din buci şi mijind ochii ca un chinez matinal care te afli, se eliberează baia. Hopa, colega cu halatu’….Parcă ai mai vazut-o pe undeva…Boule, stă acolo de 6 luni. Se uită la tine ca la sublimul lui „patetic” şi îţi aruncă un „bună dimineaţa” într-un zâmbet schimonosit de ură. Închizi uşa în urma ta şi pândeşti momentul în care „madama” intră în cameră. Da, ăsta e momentul….Inspiri adânc aer în piept şi te laşi în voia sorţii într-o explozie de bucurie.

   Dusu’ merge bine…asta îţi place, este reconfortant…Apă fierbinte…abur…saună…până ce jetul de apă se îndreaptă fără voia lui spre bec…Care la rândul lui se îndreaptă către duşumea. Beznă…clăbuc…cioburi…coşmar…Pipăi după papuci, îi speli şi păşeşti înfricoşat către uşă, peste cioburi. Finalul aventurii se desfăşoară în prag, unde asteapta „madama 2″….Nu te panica….Spui că nu se poate intra..Ea o să creadă că eşti un nesimţit şi că mirosul nu vine de la ghena blocului şi pleacă. Strângi repede dovezile de la locul faptei şi te baricadezi în dormitor.

   Tragi repede o pereche de ciorapi în picioare…Nu-i mai miroşi înainte căci n-ai timp, esti deja în mare întârziere. Pantalonii scuturaţi de două ori sunt ca noi. Cămaşa de ieri o zăreşti printre vălătucii de fum pe care-i scoţi pe nas….Uite că nici măcar nu este mototolită. Parfum, juma de kil – soluţia de urgenţă. Pantofii prăfuiţi parcă sunt în ton cu toată agitaţia din capul tău….Haina repede…Ceas…Chei…Portofel… Pula mea…Ce-o fi, o fi!!! Mai rău ca azi numai mâine poate să fie!

Unde dai și unde crapă

• Jumătatea plină, Martor şi tartor •

    Acum aproape o lună am purtat o discuție cu un preot tânăr, dintr-un orășel de munte. Îmi explica diferențele dintre fosta sa parohie și cea actuală, diferențe între modul de a gândi și de a se purta al oamenilor. Mi-a rămas în cap o întâmplare amuzantă, pe de o parte.

   Într-una din slujbele sale de duminică părintele a inițiat o discuție cu enoriașii săi din fosta parohie menită să trezească, într-un fel, respectul față de natură și protejarea mediului. Majoritatea dintre ei obișnuiau să arunce în râul care le trecea prin spatele casei gunoaie și resturi menajere iar preotul încerca să le explice că ceea ce făceau nu este bine. Nu este bine pentru râu, pentru natură, pentru vecinii din aval. Argumentele sale, menite să stopeze acest fenomen, erau îmbinate cu noul context în care se afla însăși țara, membră U.E. și angajată să respecte norme de protecție a mediului. „Gândiți-vă la copii voștri, oferiți-le locuri frumoase și curate.”, le spunea părintele. „Râul este limpede și curat de la Dumnezeu, păstrați-l așa. Gândiți-vă ca la o păstrăvărie, așa trebuie să fie de curată apa.”, a punctat parohul.

   Oamenii au stat, au gândit și, într-un final, au deschis ochii. Preotul avea dreptate. La puțină vreme după discursul părintelui, au început să se vadă rezultatele. Într-adevăr, gunoaiele nu mai erau aruncate în râu iar apa devenise iarăși limpede. Ce făcuseră enoriașii? „Părinte, te-am ascultat, căci ai grăit drept. Când vii să ne vizitezi păstrăvăriile?”.