Gânduri de sărbătoare

    Astăzi am fost deranjat de o rază. Geamul opac al măştii mele a fost străpuns de solia luminoasă a soarelui, tulburându-mi privirea pierdută printre mlaştinile interioare, spărgând imaginile în cioburi. Acum, când e frig, eu a trebuit să-mi deschid neputincios fereastra alter-ego-ului, doar pentru că, din principiu, nu puteam lăsa o rază să aştepte. Pentru că, de sărbători, ar trebui să-i facem pe alţii fericiţi, aşa cum cineva ar trebui să ne facă pe noi. Dar dacă, presupunând liric, nicio rază nu m-ar face fericit, de ce aş fi eu politicos?

   Astăzi fruntea mi-a fost acoperită de o pală caldă de vânt, adusă, probabil, de ecourile strigătelor din mine. Acum, când e frig, am fost nevoit să-mi descopăr mintea închistată în slăbiciune, doar pentru că adierea uşoară nu putea fi lăsată să treacă. Pentru că, în zilele cu Moş Crăciun trebuie să ne pese de unii şi de alţii. Ipotetic, nepăsându-mi de sănătatea frunţii mele, de ce aş prinde vântul primăvăratec?

   Astăzi am privit zăpada topindu-se, hrănind pământul. Deşi ar trebui să fie frig, gheaţa devine uşor apă, apoi aer. Iar eu, căzut în iarnă, am fost obligat să privesc o renaştere a naturii într-un moment în care griul nu are voie să devină albastru. Pentru că, în zilele cu daruri şi alint, ar trebui să admirăm căldura în fiecare imagine care ne iese în cale. Dar dacă, făcând o supoziţie cu tentă reală, în noi frigul este stăpân deplin, cum putem să nu transformăm în gheaţă orice floare pe care am atinge-o?