Interviuri din casă. Ca să treacă primejdia.

Reporterul de investigaţii periculoase al Revistei Cioburi a aflat de la sursele sale de curent că undeva prin zona redacţiei îşi desfăşoară în mare secret activitatea o organizaţie paramilitară de români-români, specializaţi în distrugerea turnurilor, eliminarea cailor şi capturarea nebunilor. Scopul lor este de a instaura monarhia, cu orice mijloace şi nu se dau în lături să folosească nevinovaţi pe post de pioni. Se intitulează Mişcarea Şahiştilor Mascaţi şi trăiesc printre noi, ceea ce ar trebui să ne dea de gândit. Sau măcar de băut.

Urmăriţi în continuare discuţia pe care reporterul revistei noastre a purtat-o într-unul din avanposturile organizaţiei amintite mai sus, respectiv sub o masă de şah din parcul Carol. Ferea!

Reporter: De ce m-aţi băgat sub masă?

Robert (alias Robi Wan-Kenobi, lider de grup): Pentru că, nu-i aşa, într-un final ajungem sub pământ şi atunci trebuie să o luăm treptat: întâi sub masă, apoi sub  papuc (sau invers, nu mai ştiu exact), mai apoi sub parterul spitalului, la identificare, şi în cele din urmă la doi metri sub nivelul mării. Să te obişnuieşti, de aia.

Bilă (alias Roacheru’, responsabil cu neliniştea): Nu pot spune exact. Încă nu ştiu dacă este vorba de o nouă conspiraţie sau de o mai veche constipaţie.

Şacalu’ (alias Şacalu’, mai mare decât caii): Comentezi sau asa eşti tu curios ca o fată mare în faţa p#lii?

Ghidushie (alias Kasparov jr., înalt cât un turn): Pentru că pot, pentru că-ţi place.

Adriana (alias Pinguinulfurios, militantă împotriva nebunilor): De-aia. Pentru că am făcut karate. 注目

Diana (alias Deedee, bolnavă): He, he, poate prestezi şi tu ceva. Bolnavă, bolnavă dar sufletul tot cere. Pe lângă asta, trebuie să avem grijă când vorbim, răul ne pândeşte la suprafaţă.

Reporter: De unde până unde Şahişti?

Robert: Din moşi strămoşi. Primul a fost Gânditorul de la Hamangia iar noi suntem urmaşii lui. Gândim mai tot timpul, mutăm piese. În special piese de mobilier. Eu lucrez la o fabrică de mobilă, ştiţi…

Bilă: E o poveste mai lungă. Încă de mic copil am fost fascinat de prepeliţe. Aşa că m-am rugat de părinţi până mi-au luat o trotinetă. Apoi mi-am cumpărat şi prima minge de 35. După prima zi de şcoală am înţeles că politica nu este de mine. Aşa că m-am hotărât să devin şahist.

Şacalu’: Ce căcaturi de întrebări poţi să pui… Încă nu m-am edificat în privinţa ta şi a curiozităţii tale aşa că nu îţi răspund nici la întrebarea asta.

Ghidushie: Nepricepându-mă la fotbal, seminţe şi alte măcării, am avut de ales între două sporturi când eram mai mic: şahul si barbutul. Cum nu am noroc la zar…

Adriana: De la „Ş” până la „I” prin „a”, „h”, „i”, „ş”, „t”.

Diana: Aşa îşi zic oamenii ăştia de când am venit aici, eu vroiam sa joc o tablă. I-am vazut cu tablele în mâna dar apoi mi-am dat seama că făceau curat. M-am păcalit. Dar nici nu plec, că e frig. Stau pâna vine primăvara. Şi aşa sunt sensibilă.

Reporter: Ce aveţi cu caii?

Robert: Cu caii am o problemă de când eram mic. Fiind mai crăcănat, am fost luat peste picior de ţâncii de la şcoală, că vezi doamne m-am născut pe cal. Şi mi-am propus să extermin toţi caii numai ca să le demonstrez că nu mă puteam naşte pe un cal. Serios, nu râdeţi…

Bilă: N-am nimic cu caii. Ba chiar mă distrează, mai ales cei care sar peste piese cu penisul în erecţie.  De ce crezi că pionii au cască de protecţie pe cap?

Şacalu’: Acum chiar că te iau la palme… Cine p#zda mă-tii te-a trimis pe tine să ne spionezi, măh? Băh, dacă stăteam acum în picioare şi nu sub masa asta de beton, îţi arătam eu ce am în comun cu caii!!!

Ghidushie: Nu îi idolatrizez, nu sunt ecvestru. Totuşi, ştiu destule posesoare de plăci tectonice care i-ar iubi de vreo două-trei ori.

Adriana: Exceptându-l pe Şacalu  care e mai tare decât caii.

Diana: Cu caii nimic dar ŞaCalu mă scoate din sărite. Nu ştiu exact care-i motivul. Cred că e el talentat. Oricum nu pot spune mai mult în public, că mă dau afară.

Reporter: Monarhia este o soluţie?

Robert: Da, este o soluţie. Uitaţi-vă la mine, ca lider de grup. Regatul meu poate să confirme. Să confirme că este o soluţie proastă, desigur.

Bilă: Depinde şi de cine ar fi rege. Ca să luăm un exemplu, între regele Mihai şi regele manelelor eu aş alege o cină romantică cu Angelina Jolie. Cu condiţia ca chelnerul să fie Brad Pitt.

Şacalu’: Eşti de căcat, văd că nu te laşi. Cred că până la final fundul tău regal o s-o încaseze grav. Aştept să pui ultima întrebare şi-atunci să vezi!

Ghidushie: Prin Buthan şi la mine în casă! Luaţi aminte: În camera mea eu sunt moţul!

Adriana: Ţinutul glaciar este o monarhie absolută, condusă de către unicul Pinguinfurios. Domnesc, nu guvernez. De-aia mă vrea lumea!

Diana: Întrebări mai uşoare nu ai? Mai de fete, aşa. Pâna la urmă neştiind despre ce Doamne iartă-mă vorbeşti, voi incerca să răspund evaziv. Aşa că, daaa, depinde de situaţie. Poate fi o soluţie dar poate la fel de bine să nu fie.

Reporter: Vă urcaţi des în turnuri?

Robert: Nu pentru că eu, de obicei, sunt în pom. Mai schimb pomul din când în când. Când eram mai mic mă suiam în turnurile de la combinatul chimic din oraş, că-mi spuneau amicii să inspir aburul care ieşea pe acolo dacă vreau să devin mai puternic. Copii răi… Ce, ce vă uitaţi la coada mea? Şi nu e coadă, e al treilea picior.

Bilă: Doar când mă apucă sictirul şi mă taie pişarea. Concomitent.

Şacalu’: Eu am rău de înălţime şi nu urc nicăieri, nu vezi că i-am convins şi pe ăştia să mai coborâm un pic de pe băncute?!

Ghidushie: Nu cunosc poziţia, îmi pare rău. Mie îmi place doar pe la spate, între ţâţe.

Adriana: Mai tot timpul. Turnuri de pachete de ţigări şi pahare de vodkă. Noroc că n-am rău de înălţime.

Diana: De ce am face asta? De ce sa ne urcăm în turnuri? Nu am zis că le distrugem? Aaaa… sau vorbeai la modul figurat? Păi aşa da, în fiecare zi ai de urcat câte un turn. Mai drăguţ e când ajungi sus şi te plictiseşti. Tot la modul figurat… Nu, nu asta ai vrut să întrebi?  Bine, eu urc numai până la etajul I, acolo stau.

Reporter: Nebunii nu-şi fac treaba?

Robert: Cu nebunii îţi faci cel mai bine treaba. Ai de făcut o treabă murdară, pac, trimiţi un nebun. Ce, tu te ştergi singur la cur? Şi cine ar face-o pentru tine, nu un nebun?

Bilă: Depinde de dispoziţie. Când se apucă să alerge în zigzag pe terenul de joacă nu-i mai opreşte nici biciul fermecat al lui Şacalu’.

Şacalu’: Da! Domnu’ Bilă are dreptate, nu se mai poate cu ei, şi-au luat-o în cap! De câte ori pui căciuliţa pe nebun o să vezi că începe şi se agită, nu te mai înţelegi cu el, atacă la regină şi vomită după două-trei minute… E grav şi se tratează doar cu alcool!

Ghidushie: Îi vedem la ştiri. Îşi fac treaba cu vârf şi îndesat. Aţi văzut hipopotamul? Tocmai ce m-am ferit de el.

Adriana: Nebuni? Unde? Unde? Ce treabă? Mare sau mică?

Diana: Fac, fac, de aceea incercăm să îi capturăm. Să facă şi la noi cineva treabă. Fiind nebuni nu pun prea multe întrebări şi ne descurcăm mai uşor cu ei. Cei sănatoşi au prea multe de zis şi nu ştiu ce să le răspund.

Reporter: De ce vă ascundeţi?

Robert: Nu ne ascundem, aşa mergem noi.

Bilă: Nu ne ascundem. Ne expunem doar latura care nu se vede.

Şacalu’: De plictiseală!

Ghidushie: Nu mă ascund, sunt invizibil. Dar mă simţi când îţi fac rocada mare.

Adriana: După ce că te-am primit în iglu-ul meu de la Polul Sud, fără hartă, fără busolă, legat la ochi, ţi se pare că mă ascund?

Diana: De oamenii contaminaţi, de oamenii-cereală. Pot face foarte mult rău.

Reporter: Ce vreţi voi, de fapt?

Robert: Eu, ca lider de grup, vreau să ajung prima dată într-un grup. Sex în grup. Dar fără cai.

Bilă: Eu sunt unul dintre nebunii care are gânduri măreţe. Intenţionez s-o ard pe regină.

Şacalu’: Eu vreau să bat pe cineva şi cred că eşti un candidat serios, cu şanse mari să îmi cazi în gheară!

Ghidushie: Nişte simultane cu terţe.

Adriana: Tu să fii sănătos!

Diana: : Eu să beau alcool dar nu pot, sunt bolnavă. Nu ma lasă doctorul. Şi mai vreau ceva dar mi-e ruşine să zic, poate citeşte Mama.

Reporter: Voi fi în pericol după această discuţie?

Robert: O, da! De aici nici musca nu scapă nef#tută!

Bilă: Nu. Doar am spus mai sus că mie mi s-a căşunat pe regină.

Şacalu’: Băh, io acum îmi dau seama că nu vă cunosc, cine sunteţi voi, măh? Aoleu!! Cred că am încurcat masa… Îmi cer scuze. Stai liniştit că pe tine tot te aştept la ieşirea din parc… Aşa, să te dicstrug pisihologic!

Ghidushie: Nu sunt grobian dar nu-mi place să dau şah mat. Ce zici, o punem de-un pat?

Adriana: : Depinde ce înţelegi prin pericol. E atât de alb aici…

Diana: Nu cred. Pe unde o iei spre casă?

De la Filip la sindromul Stockholm

M-am întâlnit deunăzi cu prietenul meu, Filip…Îl, ştiţi cel cu linii, întrebări, ţeluri şi cu boala năprasnică în cap. Eu îl tot cred un tembel dar mi-e greu să i-o spun. De fapt, mi-e milă de patetismul său. Ca de obicei, Filip privea tâmp în paharul cu licoare magică din faţa sa, închipuindu-şi tot felul de lumi (unele nici măcar nu erau ale lui, erau copiate), vărsând lacrimi de crocodil sau vorbind de izbăvirea sufletului. Filip, Filip…Cât de ipocrit poţi fi uneori…Dar asta rămâne între noi, nu-i spuneţi.

Îmi povestea că a avut un vis. O revelaţie, cică. El devenise regele unui imperiu cu zâne, eroi, balauri, urzeli dar intrase într-o depresie. Auzi, regele deprimat…Da, regele era deprimat pentru că pierduse binele şi răul. Fără bine şi rău, rolul său dispărea şi, uite aşa, regele nu-şi mai găsea menirea. A chemat vraci după vraci, de peste mări şi ţări, vrăjitori, magi, nimeni nu putea să pătrundă privirea din ce în ce mai rece a regelui, devenit din stăpân sclavul propriilor tenebre. Filip, amice, e un vis…Nu, Filip devenise rege. El, aşa închipuit cum îl ştiam, a trecut graniţa dintre real şi ireal iar acum pierduse, într-adevăr, binele şi răul. Iar eu îl priveam la fel de tâmp, căutând o explicaţie logică a acestui fapt…

Îmi povestea că zânele şi eroii săi îl părăsiseră, dezamăgiţi de neputinţa unui rege. Iar el, cu priviri metalice, alerga după un sens răpit de timp, sperând că doar aşa îşi va putea păstra imperiul, înfloritor odată…Recunosc, m-a speriat un moment Filip al meu. Şi mă durea, oricât de idiot l-aş crede, că nu reuşeam să pătrund capsula în care se ascunsese, să-i pot da o palmă a realităţii. Eu cred că toţi ne rătăcim la un moment dat şi simţim nevoia unei evadări, regi sau umili supuşi, muritori sau nemuritori dar limita unui discernământ solidar cu raţiunea nu poate fi depăşită. Cine ştie, Filip, printr-un miracol, îşi activase o zonă a creierului nefolosită de obicei şi acum iată-l prins în pădurea din vis.

L-am lăsat pe Filip cu ipohondriile sale. Mă gândesc la faptul că, răpit şi abuzat de balaurii săi, Filip nu şi-a depăşit angoasa. Şi mai cred că sindromul Stockholm pune stăpânire pe el. O să întreb un specialist, să fiu sigur. Şi o să-l iau şi pe Filip cu mine. Sigur mai are o şansă.

Omul din umbra regelui

Michael JacksonImediat după ’90, ca puşti de generală într-o perioadă în care piaţa muzicală se deschidea timid şi în România, nu mi-a trebuit deloc mult pentru a mă lăsa dus de val şi de a mă lipi de muzica lui Michael Jackson, unul dintre cei mai în vogă artişti ai momentului. Fără a dezvolta o pasiune desăvârşită pentru el, Michael a fost primul artist care a reuşit să-mi insufle pentru prima oară acel respect pentru actul muzical, el fiind primul artist care a deschis seria pasiunilor melomane ce aveau să-mi marcheze traiectoria muzicală până în prezent. Trecerea vremii a stins treptat pasiunea pentru muzica sa, aşa cum l-a stins în final şi pe el. Acum, abia după moartea sa, realizez cu nostalgie şi cu un soi de culpabilitate că muzica lui îmi răsună la fel de limpede în ureche.

Produs get-beget al acestei maşinării infernale care este industria muzicală americană, cu o copilărie confiscată şi un tată tiranic, Michael a reuşit să se impună prin muzica şi prestaţia sa artistică, defulând pe scenă focul ce l-a mistuit întreaga-i viaţă. Şi cum destinul şi-ar fi cerut dreptul, regele neîncoronat a căzut pradă, în naivitatea sa infantilă, lăcomiei celor care l-au hăituit ani la rând, abdicând cu puţin înainte de ceea ce ar fi trebuit să se cheme cea mai mare revenire din istoria muzicală. Demersul, total nerealist dată fiind starea sa de sănătate extrem de precară din ultima vreme, demers care s-ar fi aşteptat să-l scoată din conul de umbră în care se afla de câţiva ani, nu a făcut decât să-i găsească locul alături de alţi mari artişti dispăruţi subit, înecaţi în propria agonie.

În toată nebunia iscată imediat după trecerea sa în nefiinţă, am auzit de nenumărate ori spunându-se că moartea sa a fost cel mai benefic lucru ce s-ar fi putut întâmpla muzicii sale. Din păcate, o afirmaţie pe cât de cinică pe atât de adevărată. Când vine vorba de figuri marcante, lumea omite omul din spatele lor. Totul se rezumă la realizări, performanţe, recorduri doborâte, fără a se ţine seama de drama care în cele mai multe cazuri îl călăuzeşte neîncetat pe cel vizat. Cu toate că opera unui mare artist va dăinui şi după moartea sa, singura care are dreptul să pună în balanţă viaţa unui om şi creaţia sa artistică, este soarta însăşi.

Şi totuşi, de ce este nevoie ca un om să moară pentru a i se recunoaşte pe deplin un drept sau un titlu ce-i aparţine? Cu sau fără cele 50 de concerte susţinute la Londra, Michael tot Regele Pop ar fi trebuit să rămână. De ce până să se stingă cu totul presa amintea doar fugitiv despre el, şi atunci fiind pus într-o lumină deloc favorabilă, iar acum media este sufocată de numele lui? De ce în ultimii ani din viaţă Michael Jackson a fost, pe rând, un artist expirat, un hidos, un pedofil, un falit, un infatuat, iar imediat ce s-a aflat că nu mai este printre noi l-au proclamat, fără echivoc, Rege Pop-ului? Cât la sută e recunoaşterea valorii şi cât la sută e goana după audienţă?

Din păcate, stă în natura umană să valorificăm oamenii şi faptele lor abia după ce aceştia nu mai sunt printre noi. Iar pentru un mare artist, primul pas către nemurire este într-un mod paradoxal dar deloc exagerat, chiar moartea sa. Doar ea are puterea de a-i lepăda imaginea de toate mizeriile cu care a fost mânjit şi de a-i scoate în evidenţă ce a fost mai pur şi mai valoros în timpul vieţii. Este o lege a firii pe care generaţiile o respectă invariabil şi nu mai prididesc să tot înveţe în van de pe urma experienţelor anterioare.

Dacă fotbalul este rege, ei sunt bufonii

Iată, se apropie finalul de an şi încep să se facă tot felul de bilanţuri. DNA-ul, se pare, doreşte o acţiune de final menită să şteargă, într-un fel, imaginea de inutilitate câştigată fără prea mare efort de-a lungul întregului an. Astfel, după cutremurul stârnit în lumea fotbalistică astă-vară, cu celebrul caz „Valiza”, au urmat zilele acestea replicile corespunzătoare iar Becali şi Piţurcă senior au sfârşit prin a fi trimişi în judecată. Va fi interesant de urmărit cum se va desfăşura acest proces şi, mai ales, care va fi finalizarea.
Cum era de aşteptat, odată cu apariţia în presă a stenogramelor ce cuprind discuţiile diverselor personaje implicate în acest caz, mucegaiul a început să se extindă. Feţele crispate, împănate cu transpiraţie şi parfumuri scumpe ale finanţatorilor de cluburi au apărut ca ciupercile după ploaie prin toată presa, aruncând cu noroi şi, evident, arătându-şi aura de victime ale înscenărilor obscure. Bineînţeles, nimeni nu este vinovat iar tot ceea ce se întâmplă fie are un scop defăimător, fie are iz politic. Încrengăturile sunt atât de complicate, începând de la patroni de echipe, conducători de ligă şi terminând cu antrenori sau jucători de mâna a doua, încât şirul evenimentelor se pierde în neant. Cert este faptul că putregaiul există iar mirosul ce a început să-l degaje este din ce în ce mai înţepător. Actorii acestui film prost îşi joacă de ani buni rolurile, menţinând pe linia de plutire audienţele. Din păcate, jucătorii, adică cei care ar trebui să caute laurii şi să aducă spectacolul adevărat în faţă, îmbracă doar straie de figuranţi. Iar premii pentru rolurile de umplutură nu există.
Bilanţul acestui an fotbalistic nu este unul plin de laude pentru cluburile româneşti. Dimpotrivă, conul de umbră se extinde iar orizontul rezultatelor cu adevărat importante se îndepărtează. Filmul rulează în continuare, sub privirile din ce în ce mai triste ale sportului rege. Ei, bufonii, vor fi tot timpul cu zâmbetul pe buze.
 

Cine-a trasOare?

Pe 16 ale lunii ăsteia s-au stâns 31 de ani de când regele rock’n’roll-ului a fost găsit căzut de pe tron, în baie. Un lucru nu tocmai imbucurător.

Întâmplarea a făcut ca în seara ce s-a consumat în clar de juma’ de lună să mă aflu pentru ceva vreme în proximitatea grădinii de vară din parcul unde mă pitulez de obicei de caniculă, unde unul din nu puţinii artişti marca Elvis Presley întreţinea atmosfera deja fierbine cu un concert in memoriam. Acordurile sonore dădeau târcoale împrejurimilor, bruind ţipetele copiilor, mustrările mămicilor, bârfele bunicilor, galeria şahiştilor, pleoscăitul îndrăgostiţilor şamd. Orice s-ar zice, un zgomot ambiental de mii de ori mai agreabil decât orice simfonie a picamerelor sau orice manea polifonică.

Când deodată, în imediata apropiere a bancii pe care îmi odihneam başcheţii, s-au portit o suită de bubuituri. Cum au început, vigilenţa mi s-a împrăştiat în toate punctele cardinale. Ce-i aicea, unde-i aicea? S-au întors nemţii?! Se trage?! Se sare în aer?! Ne-au năpădit bombele sexy?! Dar nuuu… Erau artificii. Doar artificii. Da’ frumooooos. Foooarte frumos…

Devine uitător la cer cum majoritatea covârşitoare este distrasă de la orice activitate şi se lasă copleşită de spectacolul oferit de exploziile de lumini. Toate acţiunile se sistează, iar privirile sunt aţintite în sus, spre ploaia de culori. Bunici, mămici, tătici, copii, căţei, patroni, bugetari, corporatişti, vidanjori, electricieni, şomeri, studenţi, elevi, aproape toţi, se conectează cu gura căscată la eveniment.

De data asta, în timpul schimbului ăsta de focuri de artificii, eu unul m-am simţit ca într-un tuci plin cu popcorn. Nu mai era loc de refrene fredonate sau de proiecţii luminoase în mintea-mi; cuvintele ce se repetau sistematic erau următoarele: berbecii pe claie / florile să saie; berbecii pe claie / florile să saie; berbecii pe claie / florile să saie.

PS: Mă întreb cum de nu s-a făcut nici un fel de vâlvă la televizor, pentru că, după puţin timp ce spectacolul pirotehnic s-a gătat, mai mult de jumătate din Lună nici nu se mai vedea, fiind plină de umbre. Vă daţi seama câtă forţă?!