h’Ailla Turca. Edessa 63.

Deci, ziceam că mergem la turcaleţi. Aşa s-a exprimat unul dintre cei trei M de miercuri seara. Că aşa ne-am potrivit la iniţiale, ca să vezi. Şoseaua Colentina, în drum spre Europa, număr din 3 cifre, vânt afară, căldură sufletească înăuntru. Am avut o încordare zdravănă înainte să îmi încalc principiul „mănânc în oraş doar ce nu pot găti singur”. Şi asta doar pentru că singurele preparate compatibile cu ziua de miercuri le puteai număra pe degete: bulgur (experimentat deja în cadrul kisirului de luni), supă de linte (sooo last year), zacuscă picantă (mofturi, că e trecut de 9 seara), pastă de năut (n-am mixer să fac, am în schimb o conservă de la nişte egipteni), salată ciobanească (fix roşii, castraveţi şi ceapă, în varianta „tocate pentru curcani”).

Unul dintre M s-a aruncat liniştit la kebab amestecat cu chestii, salată bonus. Cine dracu’ le face la ăştia cashflow-ul, sau cum a conceput al bătrân planul de afaceri, nu m-am prins. Păi, du-te, nene, la vreun Divan ceva prin centru, să vezi ceai cu un cub de zahăr, plus un zâmbet acrit în căutare de bacşiş. Tot 20 de lei te costă şi e la fel de înghesuit. Ăştialalţi 2 M ne-am luat toate chestiile compatibile cu sfânta zi de miercuri şi am făcut ca la reuniunea ginecologilor: pe ăsta l-ai mirosit? Mmmm, nu. Bagă-l în gură.  Buun, mai luam o porţie. Bine că n-am avut fete cu noi.

De fapt merge să iei o fată cu tine, nu însa cu scopul de a face o reuniune romantică. Pe de altă parte, dacă scaunele julite, baia înghesuită, turca omniprezentă şi forfota a la bazar nu e pe lista de fiţe ci maţul ghiorăitor e cel care primează, te-ai scos. Se serveşte repede, bine şi mult. Şi bun. Au şi ceai. Daaaa… Turcesc? Doar nu elveţian, normal că turcesc. Bifăm şi două heart-stoppere din alea.

Mai putem? Daaaa… Cafea aveţi? Tot turcească. Fir-ar, ce coincidenţă. Una mică la băiatu’.! Basu’ şi cu toba mare, asta îmi răsuna în piept dup-aia. Şi cum toate senzaţiile merită să meargă la somn, după o oră şi ceva de jogging fără masaj, am cerut nota. „Separat sau în total?”. 77 lei tustrei.

Cred că dacă ziceam separat, rămâneam în continuare cu întrebarea: ăştia din ce trăiesc, nene, dacă lipia, ceaiul, garnitura la grătar (şi m-aş întreba ce altceva) sunt la discreţie, bonus şi degeaba? Aşa… am plătit la grămadă pe vorbele femeii şi am plecat. Împărţeala „notei” am făcut-o din amintiri şi cu amintirea unei seri paralele cu lumea cunoscută până acum.

Halal!

Edessa 63, Şos. Colentina nr.281.

Max

sursă poze: www.edessa63.ro

 

L’HARMATTANU’ blazat, liniştit şi mândru

Pe vremea când eram ceva mai tânăr şi cuptorul casei unde locuiam eu era defect, jinduiam la gătelile de le vedeam prin GoodFood. Şi când tentaţia este mare, singurul mod de a îi face felul este să .. îţi dai drumul. Nu înainte de a lua în considerare aspectele celeste, ocaziunea, ziua de salariu şi pantofii cei noi. Că nu sărbătoreşti oricând.

L’Harmattan: scump pentru că trebuia să merite. Cică şefi, ştabi şi alţi meşteri-corporatişti de filieră francofonă îl au în lista scurtă de restaurante. Liniştit, curat, fix în centrul vechi al Bucureştiului (pe strada Franceză), specific marocan. Chiar al naibii de liniştit. Mai aveam un pic şi aş fi ajuns în stadiul ăla de iluminare şi echilibru interior – citisem pe undeva – în care reuşeşti să te înţelegi din priviri. O vreme chiar am reuşit, m-am împăcat cu mine şi am simţit puterea prezentului. Dar asta nu înseamnă că gata cu articolul.

Aveam rezervare, ne-am aşezat ca într-un muzeu, meniul a venit fără să-l fi simţit sau cerut. Dupa o vreme, însă, am cerut traducător, altfel riscam să dăm în vreo boală a colonului aromat, cu banii luaţi şi fără să fi făcut măcar o poză a orgiei. Dar ne-am domolit, numai pentru că n-ar fi încăput toate pe masă. Vorba ceea, bani au şi ţiganii.

Cu L’ Harmattan m-am înţeles de minune, din priviri, din simţiri. Aş fi construit împreună dezastrul imediatului.  Îmi place să şochez papilele, să inund gâtlejul, să anesteziez senzorii, să pârjolesc orice stă  receptacului în cale sau să mentolez cerebelul, când experimentez vreun fel de mâncare. Adaptez reţeta când n-am fix ce îmi trebuie, întreb de eventuale alergii înainte de a invita cobaiul. Ba chiar mă asigur că plata prestaţiei va fi pe măsura senzaţiei (şi pot aprecia după sticla de vin pe care o uscam cam cât de departe o să meargă relaţia între bucătar şi victimă).

Cu toate am fost într-o rezonanţă perpetuă, de-a lungul serii. Până la desert. Aici a apărut diferenţa, argumentul „contra” şi moartea pasiunii. Căci eu, înainte de a livra punctul culminant, zâmbind cu gânduri subînţelese despre (răs)plată, ei bine, prefer să fac rondelele de portocale presărate cu scorţişoară folosind alt cuţit decât cel cu care am tocat ceapa pentru tocana cu nume indescifrabil,  servită la primul fel. E un fel de şut în ouă pe care ţi-l dai singur şi apoi te întrebi de ce blonda de la drept n-a mai sunat…

Merită să mergeţi în L’Harmattan chiar şi numai pentru experienţa transcedentală, în care cuvintele mai bine nu le rosteşti. Că riscă să iasă vorbe după aceea.

                                                                                                                                                                             MAX.

Hanul Berarilor, o primă impresie

Anul trecut, parcă, a fost redeschis fostul restaurant Casa lui Bucur, rebotezat Hanul Berarilor şi înfiat de aceeaşi hangii (gen) care păstoresc Caru’ cu Bere sau Sport Cantina. Am avut câteva tentative de a păşi în incinta localului dar de fiecare dată m-am gândit la goliciunea buzunarelor şi la asocierea acestuia cu nivelul crescut al preţurilor din Caru’ cu Bere.

…Dar iată că mi-am luat inima în dinţi într-una din zilele acestui început de vară şi am luat loc la una din mesele terasei. Lume, voie bună, verdeaţă, răcoare, numai bine să îţi pui ordine în gânduri. Acest lucru a fost remarcat, probabil, şi de armata de ospătari de acolo, căci o bună perioadă de vreme nu au îndrăznit să-mi strice momentul meu cu mine (!) cu stupidele întrebări de genul „doriţi un meniu?”, „vă servim cu ceva?”, „doriţi să comandaţi?” . Oameni de treaba, şcoliţi bine în ale ospătăriei. În sfârşit, un nene din grupul ospătarilor care apreciază momentele intime ale clienţilor a prins curaj şi mi-a oferit un meniu. Am încercat să-l întreb din scurt de-o nefiltrată, astfel încât să elimin cele câteva etape intermediare care culminează cu f#tutul papilelor gustative de către malţ şi hamei. Tţţţ! Domnul cu pricina a reuşit să dispară din raza mea vizuală mai rapid decât am reuşit să deschid eu gura şi să arunc prima literă a întrebării. Şi apoi iar timp…

Am aruncat un ochi prin oferta gastronomică a restaurantului Hanul Berarilor. Mâncare îmbietoare la prima vedere, cu preţuri conforme zonei, imaginii şi aspectului. Le găsiţi şi pe site-ul cârciumii, dacă sunteţi foarte curioşi. Într-un final îmi vine şi berea, dau şi comanda de mâncare (piure de cartofi, ficăţei de pasăre şi mujdei). Până să vină mâncarea (ohoo), am analizat un pic mobilierul de lemn de pe terasă, înghesuiala tipic românească a meselor, dansul popular al unei trupe de fete şi băieţi, forfota care nu genera atmosfera la care te aşteptai privind copacii umbroşi din jur. Interiorul hanului este elegant (foto pe acelaşi site), lucrat în detaliu şi păstrând elementele vechi ale clădirii.

Dar iată că vine mâncarea, respectiv ficăţeii. Cum doar ficăţeii? Exact. „Păi, doar asta aţi comandat.” . „Să moară caca!”, spun eu în gând. „Stimate domn, am luat şi un piure şi un mujdei, colegii mei de faţă vă pot confirma”. „Nu, nu aţi comandat.”, insistă. „Credeţi că repetam acelaşi lucru dacă nu ştiam ce am vorbit?”. Etc., etc. Ideea este că a trebuit să-l conving eu pe el că cerusem şi altceva pe comandă şi că mi-e foame. Sictirit, omul a plecat să rezolve problema. Care a durat, normal. Mâncarea a fost bună, în cele din urmă. A mea doar. Cineva de la masă a cerut bulz ardelenesc şi a primit o combinaţie călâie de mămăligă veche de o zi, cu ceva ou şi nişte şuncă. Jenant pentru un local care îşi dă aere de bon-ton.

O scenă interesantă a fost când, observând norii de pe cer, am întrebat o domniţă care conducea lumea pe la mese dacă găsim locuri înăuntru, că vine ploaia. „Fiţi fără grijă, că dacă începe ploaia dăm drumul la cramă şi încape toată terasa acolo.”. „Păi, şi nu-i daţi drumul de acum?”. „Nu, doar dacă începe ploaia”. „Şi cum o să fie, o să se bulucească toată lumea atunci sau cum?”. Privirea domnişoarei şi dispariţia sa subită către o lume a sa, probabil, m-au lămurit. În sensul că a doua oară nu mai trec pe acolo.

Pentru doritori, Hanul Berarilor se găseşte pe strada Poenaru Bordea nr.2 (Splai colţ cu Victoriei, pe la Piaţa Naţiunile Unite). Este posibil să fi avut doar eu o experienţă proastă. Fiecare cu întâmplările lui, până la urmă…

În Drumul Taberei, la Casa Myt

   Într-una din zilele trecute, bucurându-mă de razele unui soare îndelung aşteptat, m-am lovit brusc de ţipetele ăluia mic de sub inimă. Fiind ora prânzului, am spus că îi accept ifosele şi, mai mult decât atât, o să-l îndop cu nişte bucate. Şi când colo, ce să vezi? Tocmai treceam prin dreptul unui local iar mirosul de mâncare m-a poftit să intru.

 1

   Înăuntru am găsit o atmosferă caldă, liniştită, lume puţină. Era ora amiezii, e poate de înţeles. Mă aflam în Casa Myt, un restaurant aflat la început de Drumul Taberei, mai exact la numărul 4. Mi-am aşezat kilogramele la prima masă, mai la geam, bucuros încă de faptul că soarele mângâia uşor capitala. A durat cam 10 minute până am primit un meniu, deşi mai erau doar două mese ocupate, însă acest răgaz mi-a dat prilejul să observ ceea ce ţinea de estetica restaurantului.

 2

   Casa Myt aduce puţin a pub, puţin a club de jazz, puţin a rustic, cu mult lemn, cu instrumente atârnate de pereţi. Mi s-a părut destul de fain compartimentat, împărţit, practic, în patru zone, fără a da senzaţia de aglomerare. Fiind gol la ora aia, oricum nu se punea problema vreunei senzaţii de acest gen. Pe fundal se auzea un jazz-funk, nici prea tare, nici prea încet iar eu deja mă gândeam la somnul care urma să mă fure după masă…

 3

4

5

   Şi iată că am primit şi meniul. Bucătăria destul de variată (italienească şi românească în principal) deşi preţurile săreau un pic peste medie. Am comandat (o ciorbă de văcuţă şi pulpe la grătar cu piure de cartofi) şi m-am pus pe aşteptat. Iar comanda, să nu fiu faţă-palidă, nu a durat mult. Chiar rezonabil. Iar porţiile au fost medii, cu mâncare gustoasă.

 6

   Dacă aveţi drum prin restaurantul Casa Myt, e bine să aveţi pregătiţi nişte bănuţi la voi pentru că ciorbele sunt 7,5 lei (cea de burtă e 9,5 lei), pizza variază între 15 lei şi 27 lei. Vinurile sunt între 29 şi 76 de lei, apa plată la 500 ml costă 5 lei iar berea Ursus la sticlă 5,5 lei.  De fumat, se fumează, există reţea gratuită wireless iar vara se pare că se plantează şi o terasă la drum. Servirea nu excelează dar nici nu deranjează şi măcar pentru o masă şi un pahar liniştit de vorbă, Casa Myt merită încercată.

No ham, no miau

Că bucătăria chinezească este una din cele mai diversificate dar şi cele mai bizare bucătării ale planetei nu mai este un secret. Nu ştiu în ce măsură s-ar mai mira cineva dacă într-un restaurant chinezesc, în loc de pătrunjel, chelnerul i-ar presăra peste supă mustăţi de pisică tigrată sau prepuţuri de fetuşi de hamsteri eşuaţi prin labirint, la fel cum nu ştiu dacă cineva ar mai rămâne perplex în cazul în care ar afla că micuţii asiatici ar fi capabili să jupoaie purecele de tundră pentru a condimenta cu învelişul său salata de mormoloci sau să colecteze transpiraţia unui vierme inelat şi să o servească numai la ocazii speciale, socotind-o drept o delicatesă de lux.

Nu în acelaşi registru se încadrează şi ultima noutate din domeniul culinar venită de pe îndepărtatele meleaguri ale Chinei. Aflăm astfel că odată cu intrarea în vigoare a primei legi de protecţie a animalelor, câinii şi pisicile ar putea fi excluse de pe meniurile restaurantelor, punându-se capăt în acest fel unei tradiţii milenare.

Trebuie să recunoaştem că o astfel de măsură loveşte poporul chinez exact în măruntaiele lui. Păi un chinez care nu mănâncă câini şi pisici este ca un scoţian treaz, un brazilian care îşi dă cu stângul în dreptul, un neamţ care lucrează la Renault sau un bulgar fără provizii de castraveţi muraţi pentru iarnă.

În cazul în care o astfel de lege va fi promulgată, restaurantelor chinezeşti de profil nu le mai rămâne de făcut decât un singur lucru şi anume să încheie cât mai rapid parteneriate cu cabinetele vetelinare. De ce? Pentru că nu cred că o lege ar putea interzice şi servirea fuduliilor de motani sau de dulăi proaspăt castraţi la o garnitură de viermuşi sau la o salată de gândăcei agitaţi.

Restaurantul NORDSEE mă-sii

   În jurul prânzului, ăla mic şi gălăgios de sub coaste, pe stânga, începe să guiţe mai ceva ca un posesor de virus porcin, astfel încât mă obligă să bag ceva pe gură, numai să-l fac să tacă. Ceva comestibil, evident. Drept urmare, cum sună ora mesei, ţuşti către cel mai apropiat restaurant căci, nu-i aşa, pachetul de acasă nu-i pentru cei mândri. Eu prefer să le spun comozi.

   Şi iată cum m-am trezit azi, împins mai mult sau mai puţin de doi colegi (a-propos, Mareane, ai chelit un pic, salutări!) la restaurantul NORDSEE din mall-ul cel nou de la Apaca. Restaurant încorporat în zona trendy-fancy de food court (cum sună, nene!), alături de alte bălării capitaliste pline de colesterol şi colonei americani. În fine, am văzut peşte în vitrină, am mirosit mâncare, stomacul urla enervant, hai să stăm la coadă…Consider că acele momente au fost unele din cele mai proaste din viaţa mea şi nu prin faptul că le-am pierdut acolo ci prin faptul că am avut ocazia să iau decizia de a pleca în altă parte. Dar nu, nu am făcut-o. Şi am să mor încercând să-mi răspund la această întrebare.

   Restaurantul NORDSEE reprezintă, cel puţin din punctul meu de vedere, un alt local cu mâncare făcută în grabă, cu aromă capitalistă şi aspect de fast-food dar care, în mintea altora, este un loc unde îţi poţi satisface nenumărate fantezii cu fişi-fişi. O laie. Sunt aceiaşi peşti pe care îi poţi lua de la piaţă şi mânca liniştit acasă, gătiţi chiar mai bine. Plus câteva garnituri asemenea. Numai că aici, pardon mon cher, te costă de cinci ori mai mult. Şi când stai la coadă (în cazul meu, ca boul) admiri pecştucii cum se lăfăie ei prin platouri, cu nurii acoperiţi de pane şi fluturând codiţele lor sexy şi pline de ulei printre paleta şi furculiţa garcon-ului care serveşte cărniţa lor scumpă şi specială.. Naţie de fiţoşi, rumânii ăştia.

   Ca să n-o mai lungesc, evitaţi să mâncaţi la NORDSEE, fie că e în mall Băneasa (bine, dacă ajungeţi pe acolo, se poate să nu îi serviţi prietenei/soţiei/etc. o mâncare dietetică de peşte cu numai câteva zeci de lei NOI, ce dracu’ mă…Nu fiţi oameni răi…) fie că este în mall Cotroceni. Mâncarea e bună dar, la naiba, poţi hrăni un sat de somalezi cu preţul unei mese de o persoană. Serios, la naiba…

 

P.S.: Bonurile reprezintă, fiecare, masa unei singure persoane. Iar „păstrăv afumat proaspăt” nu înseamnă că în farfurie a fost un păstrăv întreg. Să spunem că a fost servită o mică parte dintr-un junior al unei familii de păstrăvi.

Găluşte de mall

Am poposit astăzi, mânat fiind de strigătele disperate ale stomacului, în zona cu restaurante a mall-ului Plaza. Fiecare cu specificul său dar toate exagerat de scumpe că deh, chiria la turc e scumpă. Iar în acest caz turcul chiar nu plăteşte.

În fine, am adulmecat, mai ceva ca un ogar afgan urma vânatului, toate ofertele puse la dispoziţie de localurile din centrul comercial respectiv şi am decis că este cazul să-mi înec stomacul cu o porţie voluminoasă de ciorbă. Zis şi făcut. Am ochit o zonă de unde să-mi pot procura licoarea magică şi am pornit spre a mă aşeza liniştit la coadă.

…Coadă care era formată de o singură persoană, în faţa mea. În timp ce băleam privind către ofertele din vitrină, în spatele meu apar două doamne, pe la patruzeci şi ceva de ani, tencuite bine, parfumate şi mai bine, dichisite în toată regula…Genul de directoare cu ştate vechi în multinaţională sau patroane, cam asta îmi inspirau. Nimic de comentat, evident. Mi-a atras atenţia, însă, următoarea discuţie, reprodusă în esenţa ei:

„-Auzi, fată, uite ce de ciorbe aici…

-Da, fată, ce bine miroase!

-Hai, spune ce vrei şi cumpăr eu azi.

-Da, chiar îmi doresc o supă de găluşte, ştii de când mi-e poftă?”

Întrerup un pic relatarea pentru a face câteva precizări. Chiar în faţa noastră se aflau recipientele cu ciorbe şi supe, puse pe două rânduri, a câte patru recipiente. În primul rând, cel dinspre clienţi (adică noi) se afla magnifica supă de găluşte dorită de doamne, o ciorbă ţărănească şi încă ceva. Pe rândul celălalt, cel dinspre vânzătoare, se afla ciorbă de pui a la grec, ciorbă de burtă şi ciorbă de perişoare. Continuăm…

„-Da, fată, supă de găluşte din aia galbenă, ştii?

-Nu, nu ştiu de care…

-Cum nu ştii? Cu zeama galbenă, aşa, plină…

-Hm, o fi aia de acolo? (se uitau spre ciorba de pui a la grec)

-Măi, nu ştiu, că nu se văd găluştele…

-Da, şi parcă nu e aşa galbenă, cum ştiam eu…”

În faţa lor, în toată splendoarea ei, supa de găluşte privea mirată cum de cele două dudui nu o recunosc. În zeama clară precum supa, găluştele, măricele de altfel, se bălăceau de zor doar, doar or atrage atenţia doamnelor. Dar nimic. Privirile pierdute  şi total străine de gastronomie ale femeilor se îndreptau în orice altă direcţie numai unde trebuie nu. Găluştele, oricât de calme păreau iniţial, au început să se agite, cerând disperate atenţia şi ridicând mânuţele lor pufoase şi grăsune în aer. „Hellooooo, helloooo, aiiiici, aiiiici!” strigau din mijlocul supei cele trei sau patru găluşte dolofane. La un moment dat, chiar am avut impresia că plezneau nervoase zeama din jurul lor pentru a se face simţite mai bine….

„-A, fată, uite, am găsit-o! (o serie de aplauze ale găluştelor)

-Daaa, unde?

-Uite-o! Aia e!

-Da, fată, şi uite e şi galbenul ăla de care ziceai. Hai să întrebăm, totuşi, să fim sigure…Nu vă supăraţi, aceea este supă de găluşte, nu?

-Ăăă, nu…E ciorbă de burtă.”

Am achitat comanda mea, trăgând cu privirea la cele trei sau patru găluşte cum îşi legau fiecare o eşarfă pe frunte şi se mânjeau pe obraji cu nuanţe de camuflaj. Armele din mânuţele lor erau pregătite de luptă.

„Hai, fată, să mergem de aici…Nicio ciorbă nu ştim cum arată, auzi…” au început să râdă cele două doamne în timp ce plecau. Norocul lor. Deja aveau luminiţele roşii fixate pe frunte.

Un moment rupt de realitate la Casa Universitarilor

   Perioada anilor 1848 a reprezentat pentru meleagurile autohtone o vreme a schimbărilor, atât din punct de vedere politic, social cât şi cultural. A fost momentul  Constituţiei, al lui Cuza, al Unirii Principatelor, al revoluţiei, al formelor romantice de orice fel. Bucureştiul, în mod special, a primit valul artiştilor care au redescoperit imaginea medievală, transpusă în viziuni arhitectonice, lăsând moştenire monumente de artă, protejate sau nu în prezent, unele fiind dispărute, din păcate.

   Casa Librecht, una din clădirile apărute în jurul anilor 1866, cu influenţa detaliilor construite aparţinând neogoticului central european adus de Schlatter, poate fi vizitată şi azi pe strada Dionisie Lupu, la numărul 46. Clădirea a aparţinut lui Cezar Librecht, ministrul poştelor în guvernul din timpul domnitorului român Cuza, unul din protejaţii acestuia şi care şi-a construit o avere bazată pe o întreagă reţea mustind a corupţie şi legături care nu sunt străine nici politicienilor contemporani. Cazul său, celebru la vremea respectivă, l-a făcut să-şi piardă o parte din avere, printre care şi imobilul amintit mai sus. Unii spun că respectiva clădire ar fi pierdut-o la jocurile de noroc, în favoarea familiei Obrenovici (Maria Obrenovici, amanta lui Cuza şi mama viitorului rege al Serbiei), alţii spun că ar fi fost luată sechestru de autorităţi. Cert este că imobilul a ajuns în patrimoniul Universităţii Bucureşti, după ce a mai fost asociat cu familiile Rosetti, Filipescu sau cu celebra Zizi Lambrino, amanta lui Carol al II-lea (depinde de surse). Pe vremea comuniştilor aici a funcţionat un club cu circuit închis, al profesorilor universitari.

   Astăzi, Casa Librecht, respectiv Casa Universitarilor, aşa cum este cunoscută mai bine, aparţine de Ministerul Educaţiei şi este deschisă publicului larg. În interiorul acesteia funcţionează un restaurant (la subsol plus terasă pentru oricine este în trecere) iar saloanele elegante sunt folosite pentru nunţi, botezuri sau alte evenimente organizate de grupuri de persoane. Întreaga zonă este liniştită, fiind ferită de gălăgia arterelor aglomerate, înconjurată de multă verdeaţă, grădina din interiorul curţii find destul de mare. Lume bună, cu media de vârstă în jurul a cincizeci de ani, purtând discuţii mai mult sau mai puţin academice, linişte, muzică în surdină, servire amabilă. Excelent.

   Fiind călduţ afară, am ales terasa, construită ca anexă a clădirii, înconjurată de grădină şi protejată cu un tavan betonat de orice intemperie. Mobilierul este confortabil, mesele distribuite lejer şi linişte. Am remarcat senzaţionalele difuzoare de pe vremea inginerilor comunişti, agăţate obosit de pilonii de susţinere ai terasei, precum şi imaginea ospătarilor cu experienţă, cu stilul de servire al localurilor de stat. Amabili, oricum. Am observat că sticlele goale erau aşezate frumos, pe marginea terasei, în dreptul mesei de unde erau luate, astfel încât fiecare să ştie cât a consumat. Înăuntrul clădirii, la subsol, este amenajată secţiunea folosită iarna, cu tavane având arcuri gotice şi înalte. Acum, singura entitate care se lăfăia pe aici era bezna. La parter, Casa Universitarilor mai păstrează o parte din elementele originale (mobilier, picturi) şi sunt amenajate mai multe saloane, de obicei folosite pentru evenimente organizate. Am descoperit, astfel, Sala de şah, Sala de lectură. Într-unul din aceste saloane tocmai era în toi o petrecere octogenară.

   Revenind la terasă, am fost încântat de la intrarea în curte de amabilitatea unuia din paznici, care m-a pus în temă cu istoricul clădirii, în termeni generali. Istoric detaliat mai apoi de unul din ospătari. La mese, aşa cum spuneam, lume în vârstă, profesori, actori şi diverşi alţii. Meniul îmbietor, altul în fiecare zi (era datat!) dar în mare având aceleaşi produse. Raportat la zonă, preţurile sunt în regulă. Berea Ursus este 4,2 lei sau Tuborgul 5,8 lei. Mâncarea este gustoasă şi la fel de acceptabilă ca preţ (sarmale de porc cu varză 12,7 lei, ciorba de văcuţă la 400 g costă 6,6 lei). Pasionaţii de vin pot găsi o varietate bunicică de soiuri, la preţuri bune. Atmosfera este foarte plăcută, o lume ruptă de Bucureştiul năvalnic, cu bătrânei respectându-şi tabieturile, tineri bohemi şi rătăciţi prin viaţă, grupuri vesele şi părând dintr-o lume uitată în trecut. Casa Universitarilor este un alt fel de cârciumă, unde cei care nu se pierd în linişte pot discuta despre orice

   Aşadar, daţi o fugă pe strada Dionisie Lupu numărul 46. Savuraţi un moment diferit de cotidian şi păstraţi-l în minte. S-ar putea să vă doriţi şi a doua oară un popas la Casa Universitarilor.

Restaurant Excalibur, între medieval şi prezent românesc

   Am tot auzit de la unii şi de la alţii de un restaurant unde se mănâncă excelent, la preţuri rezonabile şi, ca o aroganţă medievală, fără tacâmuri. Mă rog, multă lume era încântată numai de această idee, de reîntoarcere la obiceiuri lăsate în istorie, într-o atmosferă care chiar redă acele vremuri trecute. Ca atare, ne-am luat inima în dinţi şi am purces către locul cu pricina, să vedem dacă povestea este adevărată.

   Am ajuns pe bulevardul Mihail Kogălniceanu nr. 3, la restaurantul Excalibur. Am aflat că mai există încă unul în Bucureşti, pe strada Academiei dar şi la Târgu Mureş, pe strada Revoluţiei. Noi l-am testat doar pe cel menţionat prima dată. Cu o foame în glandă mai ceva ca a oştenilor întorşi de la cruciade, am intrat pe holul strâmt şi scăldat în semi-întuneric, păşind cu grijă de teama vreunei capcane pusă la cale de păzitorii medievali ai hrubei. Am ajuns, în cele din urmă, în încăperea din subteran, unde ne aştepta în linişte o atmosferă cu tentă medievalo-cavalerească, după vorbă, după port. Şi după miros, decoruri, amabilitate. Mesele mari, din lemn masiv, săbiile şi steagurile de pe pereţi, cărămida cu un fin strat de mucegai, piatra de pe jos, tavanul pictat cu imagini  reprezentând scene de luptă sau diferite figuri ostăşeşti medievale, toate acestea dau impresia unui local care se înscrie în categoria celor cu tematică amestecată de rustic, istoric şi cavaleresc. Muzica se potrivea peste acest peisaj, fiind aleasă bine (am remarcat la un moment dat Loreena McKennitt şi Blackmore’s Night).

   Să nu uităm de ce ne-am adunat, totuşi…Intraţi în restaurantul Excalibur am ochit masa rezervată telefonic, în cursul aceleiaşi zile, am chemat domniţa care servea în cârciumă şi am purces cu primul rând de beri. Pe masa de lemn erau aranjate farfurii de lut, şerveţele în suport din acelaşi material ca farfuriile şi trei cupe cu mujdei de usturoi, destul de îmbietor, având în vedere şi foamea care ne măcina stomacul. Berile erau servite în halbe, tot de lut, fără toartă. Deşi aflat în subteran, aerul părea destul de încins, mai ales că la ora la care venisem noi mai era o singură masă ocupată. Exista şi un aparat de aer condiţionat care, însă, nu mergea. Între timp s-a mai adunat lume, căldura s-a simţit şi mai tare iar fumul de ţigară atinsese limita dintre suportabil şi „hai să ieşim afară”. Foamea, în schimb, ne ţinea încătuşaţi în pivniţă, cu ochii aproape scurşi pe bucatele cioplite în meniu.

   Meniul, destul de variat, plin de carne în majoritatea sa şi având nume adaptate locului, nu făcea altceva decât să mărească cantitatea de bale căzute pe cămaşă. Iată câteva exemple:

Cina Regelui Arthur:
Cârnaţi subţiri, ciolan afumat fiert, cartofi regali auriţi cu brânză, varză, mix de legume, măsline, portocale, cocktail de fructe, banane, roşii, castraveţi .

La tabăra vânătorilor, pt. 4-5 persoane:
Coaste prăjite, pulpe de pui prăjite, aripi de pui prăjite, cartofi regali auriţi, varză, mix de legume, măsline, roşii, castraveţi, mere, banane, portocale.

La masa regelui, pt. 6-8 persoane:
Doi pui grill, ficat de pui în bacon, cotlet, ceafă, cârnaţi, ciolan afumat, coaste prăjite, aripi de pui, cartofi regali auriţi, varză, mix de legume, măsline, roşii, castraveţi, portocale, banană, kiwi.

 

Foarte îmbietor, cel puţin la citire. Comanda fiind dată, ne-am pus pe aşteptat. Şi am tot aşteptat, aşa cum cavalerii aşteptau sfârşitul bătăliei. Berea a tot curs, fumul s-a tot îngroşat, aerul s-a încins iar mâncarea încă se lupta cu bucătarul. A trecut mai bine de o oră până când, într-un final, bucatele au sosit sub ochii noştri înroşiţi de foame şi de fum. Şi dă-i ospăţ…

   Acum, s-o zicem pe aia dreaptă, între scris şi gătit era o diferenţă. Platourile pe care le-am luat ne aşteptam să fie mai consistente, luându-ne după spusele meniului. Plus că bucătarul nu a ezitat să arunce o cantitate de cartofi care ar fi hrănit o familie de somalezi un an întreg. Mâncarea a fost gustoasă dar nu a respectat întocmai cele anunţate clienţilor. O notă proastă şi pentru promptitudinea domniţei care ne servea şi care, din câte am remarcat, era singură pe tarla. De asemenea, aerisirea mi s-a părut proastă, în condiţiile în care localul era plin. Preţurile sunt peste medie, toaletele nu le-aş cataloga tocmai îngrijite iar pentru cei care nu se pot despărţi de internet, nu există wireless.

   Una peste alta, restaurantul Excalibur este un local cu o tematică bine definită dar având veşnica intervenţie a elementului românesc, mai ales când vine vorba de a respecta nişte reguli. Mâncarea, deşi nu coincide 100% cu ceea ce ne îmbie meniul, este foarte bună şi, măcar o dată, merită trăită experienţa. Dacă nu, nu.

Să mâncăm bine!

cornerCând vizităm un orăşel nu prea vizitat şi cu resurse limitate pentru locuitorii săi, nu ne aşteptăm să descoperim cluburi/baruri/cafenele/restaurante prea bine reprezentate. Mă refer la faptul că ne-am aştepta ca servirea, sortimentul de băuturi/mâncăruri şi decorul unor astfel de locaţii ar lăsa de dorit şi cu siguranţă nu ar răspunde unor standarde fiţoase.

Ei bine, se pare că subsemnatul s-a înşelat în această privinţă. Nu mică mi-a fost mirarea când, în urma unei vizite în oraşul Făgăraş, am descoperit că provincia poate bate la poponeţ cu lejeritate fumurile capitalei. Este vorba despre restaurantul “The Corner” poziţionat foarte inspirat la etajul I al unui bloc în buricul Făgăraşului, cu vederea spre cetate. Faţada – vitrină dă către piaţa centrală a oraşului iar seara oferă o privelişte perfectă pentru a admira mersul încet al oraşului. Deşi intrarea în restaurantul propriu-zis este oarecum neobişnuită – practic o intrare într-un bloc – bunul simţ şi atenţia chelneriţelor te bine-dispun încă de la intrare. Acestea sunt completate de bunul-gust al decorului şi atenţia pentru frumos ale întregului restaurant. Amabilitatea este la ea acasă iar serviciile sunt ireproşabile. Într-adevăr se poate spune că beneficiezi de toată atenţia fără a ţi se sufla în ceafă iar recomandările privind meniul, deşi nu profi la cel mai înalt nivel, sunt de foarte mult bun simţ şi fără a fi susţinute cu insistenţă agasantă ca în alte localuri.

Deşi m-aş fi aşteptat ca restaurantul, în cazul în care ar fi fost descoperit în Bucureşti, să practice nişte preţuri piperate, am fost uimit să descopăr că preţurile sunt cel puţin rezonabile. Astfel, pentru o masă în două persoane am achitat 100 de lei. Bacşişul ţine de mâna fiecăruia, deşi trebuie să menţionez că am lăsat mai mult de clasicul 10% tocmai datorită serviciilor excelente şi prezenţei agreabile a chelneriţei. De asemenea, am observat că modul de raportare la client era generalizat, toţi angajaţii comportându-se ireproşabil.

Poate vă întrebaţi cu ce ne-am potolit foamea. Ei bine iată: ciorbiţă de văcuţă cu tot tacâmul (adică smântână, ardei, pâine de casă caldă, etc) – 2 porţii; pui cu lămâie şi miere garnisit cu piure; pui cu ciuperci în sos de vin alb cu anghinare and something (nu mai ştiu cum îi spune – specialitatea bucătarului din acea săptămână); salate de bureţi muraţi; o sticlă de vin alb demisec Sauvignon Blanc, Domeniile Segarcea, 2008. Muzica şi antrenul din partea casei. Deşi poate pare puţin, pentru un mâncău ca mine, porţiile au fost mai mult decât suficiente şi nu am mai putut răspunde afirmativ la recomandările de desert. De asemenea, trebuie să spun că bucătarul – să-i spunem Moise – a făcut minuni cu bucatele care ne-au amuţit pentru aproximativ 1 oră.

În încheiere, vă recomand ca – în cazul unei treceri prin Făgăraş – să nu rataţi această haltă pentru stomacul şi buna voastră dispoziţie. Recomand o vizită seara, în linişte şi cu oraşul la picioare. Adresa: Bdul Unirii, Bloc 1, mezanin, Făgăraş. Mai pe scurt, Centrul Civic Făgăraş, The Corner.