Drept urmare, surprinşi de cele sfinte cu substanţele lui Bachus printre cercănele, ciobarii au pus-o de-un brainstorming furtunos, îndreptându-şi atenţia către nefericiţii care posedă cel puţin un picior de lemn (să batem în lemn, vorba aceea, să nu păţim niciunul aşa ceva). Şi iată cum au început să răsară câteva întrebări de sezon, numai bune de schingiut enoriaşii cu ele, venite – evident – pe adresa redacţiei:

-Oamenii cu un picior de lemn dorm buştean?

-Este posibil ca oamenii cu picior de lemn să aibă şi muşchi?

-Oamenii cu picior de lemn pot cânta la fluierul piciorului?

-Oamenii cu picior de lemn pot face pluta?

-Oamenii cu picior de lemn au carii?

-Piciorul prescription pills online de lemn poate fi altoit (cu o mână de lemn, de exemplu)?

-Piciorul de lemn înmugureşte primăvara?

-Când îi furnică piciorul, oamenii cu picior de lemn se dau cu insecticid?

-Oamenii cu picior de lemn se tatuează cu aparatul de pirogravat sau cu dalta?

-Unui picior de lemn îi poate intra o aşchie în talpă?

-Piciorul de lemn se dă cu var primăvara?

-Pentru a-i păstra tinereţea, piciorul de lemn se lăcuieşte?

   Le mulţumim cititorilor ologi care ne doresc sănătate. Următoarea şedinţă va fi legată de câteva nelămuriri vis-a-vis ochiul de sticlă. Vom încerca să privim clar lucrurile…

   Shesdead înseamnă: Shole-voce, Radu-chitară, Benson-bass, Tudor-chitară, John-keyboards, Tase-tobe.

   Contactaţi de Revista Cioburi, componenţii trupei au fost deschişi în a răspunde întrebărilor noatre. Aşadar, urmăriţi vocea formaţiei:

RevistaCioburi: Cum a început totul?

Shole: Acum vreo trei ani am simţit că trebuie să încep un proiect muzical nou, să găsesc noi modalităţi de a exprima sentimente mai vechi şi mai ales mai noi.  Am încercat să colaborez cu mai mulţi artişti, numai că lucrurile se întâmplă când trebuie, nu când vreau eu. Trupa, aşa cum o vedem astăzi, a apărut acum un an. Radu, Benson şi cu mine am plecat de la Insideout, Tudor şi John sunt prieteni mai vechi de la formaţia Tiarra,  Tase a venit în vară. Ne-am apucat de înregistrări pentru E.P., de repetiţii, câteva concerte, apariţii în diverse publicaţii scrise şi online, la tv şi radio… A fost un început ciudat şi mai lung decât mă aşteptam dar se pare că a fost bine aşa, am avut timp să creem o bază solidă.

R.C.: Cine este „ea” din spatele Shesdead?

Shole: Este muza. Care prin moartea ei ne-a deschis alţi ochi, către alte lumi. Faptul că a murit nu înseamnă că nu mai există.  E o metaforă pentru relativitatea spaţiului şi a timpului aşa cum le cunoaşte umanitatea. Puterea spiritului care învinge uitarea, moartea e doar încă un pas făcut cu zâmbetul pe buze.

R.C.: Ce influenţe muzicale au pus umărul la proiectul vostru?

Shole: Partea frumoasă e că fiecare membru al formaţiei are o arie foarte vastă de rock în care se regăseşte. Ne şi intersectăm gusturile pe undeva, ne şi deosebim suficient cât să nu ajungem să copiem pe nimeni. Să zicem că ne influenţează toată muzica pe care am ascultat-o, chiar dacă nu vorbim numai de rock. Însă, clar, influenţa majoră o au trupele de metal.

R.C.: Furie sau poezie?

Shole: Nu sunt de acord cu „sau”. Furia si poezia fac parte din vieţile noastre, împreună coexistă în compania nebuniei, a plăcerii, a frumuseţii, a părerii de rău. Furia şi poezia sunt în univers ca focul şi apa. Dau şi iau viaţa, în funcţie de ceea ce atragi şi emiţi.

R.C.: Cum apare o melodie?

Shole: Atunci când nişte oameni simt cam acelaşi lucru se atrag unii pe alţii. Cred că scopul comun îi uneşte, pentru o perioada mai lungă sau mai scurtă de timp. Melodia apare când oamenii respectivi aleg să exprime prin muzică „filmul” cheapest propecia online lor comun. E vorba de echipă, de comunicare, de încredere, de pasiune, de asumare a mesajului. Nu e cu nimic mai prejos decât venirea pe lume a unui copil.

R.C.: Cine vă ascultă?

Shole: Cei care se regăsesc în versurile noastre şi în felul nostru de a exprima prin sunet o senzaţie la care ei se raportează, cu care se identifica. Avem ascultători de 12 ani dar şi de peste 45. Cred că cei care ne ascultă sunt la fel ca noi. Şi noi suntem exact ca ei. Ne ascultă fix cei cărora ne adresăm, pentru că ei ne dau puterea să facem asta iar noi la rândul nostru le oferim garanţia că nu sunt singuri.

R.C.: A fost un E.P., câte albume urmează?

Shole: Nu am de unde să ştiu. Cu siguranţă după acest E.P. vine albumul numit Seven. Să ajungem să îl lansăm, să sune bine, să îşi atingă scopul, apoi mai vorbim de altceva. Sincer vorbind, trăim nişte vremuri nebuneşti… E greu să prevezi viitorul îndepărtat atâta timp cât prezentul este instabil.

R.C.: Ultimul concert ar trebui să fie întotdeauna cel mai reuşit?

Shole: Sunt foarte mulţi factori care fac un concert să fie reuşit sau nu. Depinde cum te simţi în ziua respectivă, cum se simte spectatorul în ziua respectivă, cât de bună e organizarea, cât de potrivită e locaţia, cât de bun e sunetul, cât de bine a fost promovat… Dacă vorbim de performanţele trupei, consider că ele trebuie să fie mereu foarte bune şi constante. Bineînţeles că trebuie să se tindă de fiecare dată spre mai bine. Teoretic da, cel mai recent concert trebuie să fie mai bun decât precedentul. Fiecare concert e o experienţă, o sărbătoare, cu fiecare clipă petrecută împreună, membrii trupei se „sudează” mai mult şi sunt mai siguri pe ei, pot oferi de fiecare dată un plus prin experienţa acumulată. Dar ţi-am zis, asta teoretic; practic, mai sunt şi momente proaste, dar peste care trebuie să ştii să treci şi să îţi urmezi destinul.

R.C.: Cât v-aţi propus să rezistaţi în underground?

Shole: Consider că undergroundul este o lume fascinantă, şi dacă acolo vom rămâne e doar o chestiune de noroc, şansă… Cum vrei să îi zici. Însă nu cred că mai ştiu exact ce e underground şi ce nu, la momentul ăsta. Sper ca formaţia să ajungă să cânte pentru cât mai mulţi oameni, sper ca mesajul nostru să atingă pe cat mai mulţi. Undergroundul e locul din care se extrag diamantele pe care timpul le şlefuieşte. E  staţia din care pleci, dar nu în care trebuie să rămâi să rezişti.

R.C.: Este greu să creşti muzical în România? Mă refer la stilul vostru…

Shole: Este foarte greu pentru că oamenii au fost dresaţi să nu le placa aşa ceva timp de zeci de ani. Comuniştii nu suporta rockul, şi cum suntem conduşi de comunişti… Preşedintele nostru a avut imn electoral o manea, nu o piesa rock. Oamenii sunt ţinuţi în lesă de lipsa banilor, nu au timp să îşi îndrepte atenţia către pictură, fotografie, muzică, literatură. Trebuie să producă pentru ca aleşii cu japca să se lăfăie.  Da, ne e greu aici. Casele de discuri sunt ale unor dobitoci, televiziunile la fel, radiourile „de gherilă” au ca sponsori mari corporaţii… E o glumă proastă, o farsă care ni se face. Nu e vorba de stil, e vorba de comuniştii ăştia infecţi care trebuie să moara. Şi o să moară. Şi atunci, lumea va fi a noastră. Deja a început să fie, că ne facem singuri şi clipuri, şi radiouri, şi televiziuni şi ziare online, avem studiouri, creştem, în timp ce ei se duc în jos, cu cântăreţele lor gonflabile de gât.

R.C.: Care este următorul proiect important?

Shole: Albumul Seven. Şapte piese la care lucrăm intens, pe care le vom înregistra cu Tudor, chitaristul, ca inginer de sunet. Lucrăm şi la un videoclip nou pentru piesa DIAMONDS AND PEARLS, cu imagini de la concerte şi de pe drumul între concerte, va fi ceva foarte tare, în vreo două săptămâni, deci în aprilie.

R.C.: Fanii trebuie să vă înţeleagă?

Shole: Dacă sunt fanii noştri, ne înţeleg. Nu cred că ar putea fi fani cu adevărat dacă nu ar înţelege.  Sau poate că înţeleg ce au ei nevoie să înţeleagă. Sau ce vor. Nu ştiu. Prefer să cred că suntem toţi nişte oameni care păşim împreună într-o nouă eră, înţelegându-ne unii pe alţii.

R.C.: S-au adunat frustrări printre acorduri?

Shole: Desigur, însă nu disperăm. Normal că e frustrant să vezi atâţia cretini împinşi pe gât generaţiilor care abia se formează. Normal că nu e convenabil să vezi că televiziunile, radiourile, organizatorii, se încăpăţânează să investească în nişte zdrenţe, fie fete, fie băieţi. E frustrant să ştii că există atâtea trupe bune şi muzicieni talentaţi ţinuţi în cuşca asta delimitată de indiferenţă, nesimţire, incultura, ignoranţă şi orgoliul unora inferiori pe toate planurile, mai puţin cel material. Cred că e gândită treaba. Învăţământul e o mizerie,  alternativele sunt eliminate pe rând… Oamenii devin nişte sclavi ai băncilor la care sunt obligaţi de sistem să apeleze pentru a supravieţui… E frustrant să ştii că legile le fac nişte stupizi.

R.C.: Unde vreţi să aşteptaţi moartea?

Shole: Nu vreau să o aştept. Sunt convins ca ne vom întâlni la un moment dat. Poate că ea mă aşteaptă pe mine undeva, dar cred că se distrează şi zice: „hai că-l mai las să treacă şi de colţul ăsta… Hai, fie, şi de ăsta… Hai încă unul…” şi tot aşa până când o să îi placă atât de mult de mine încât o să zică: „hai!” J  Iar eu voi merge cu ea şi voi cunoaşte o nouă lume în care să mă pot rătăci. Dacă ar fi să mă hotărăsc să o aştept, locul ar fi Venice Beach California.

R.C.: Suntem ghinionişti în România?

Shole: Nu mai ghinionişti decât dacă am fi în Afganistan sau Irak. Dar faţă de lumea civilizată avem un oarecare handicap. Handicap dat de „liderii” „aleşi” de această majoritate docilă, însă cred cu tărie în valorile pe care le avem şi care prin curaj şi pasiune vor schimba România.

R.C.: Fericirea este o utopie?

Shole: Nicidecum. Asta e cea mai mare minciună pe care ne-au spus-o. Eu am trăit momente de fericire pură, reală, pe care nu mi le poate lua nimeni, niciodată. Am văzut oameni fericiţi. Fericirea este în noi, la dispoziţia noastră, nu trebuie decât sa renunţăm la orgoliu. Mândria aia proastă a omului degeaba… Dacă te vindeci de asta, eşti fericit.

R.C.: Există viaţă după moarte?

Shole: Dar înainte de viaţă există ceva? J Treaba e să existe viaţa înainte de moarte în primul rând. Nu să trăieşti vieţile altora, nu să îţi trăiască alţii viaţa, să fii cu adevărat viu, să trăieşti intens, asta contează în primul rând. Cred că oamenii care trăiesc aşa nu sunt speriaţi de moarte şi sunt convinşi ca după o să fie oricum ceva, o să vadă ei acolo ce J .

R.C.: Ce uraţi poporului român?

Shole: Îi urez să aibă norocul ca cei care au înţeles ceva din viaţa asta, să nu cedeze şi să nu se resemneze. Îi urez să fie deschis în a accepta istoria care se scrie acum şi să fie preocupat de cea care va fi scrisă; ce a fost e trecut şi îngropat, lumea se schimbă, se dezvăluie a fi altfel. Îi urez poporului român să fie pe fază şi să îşi vadă de treabă. Am o încredere ciudată în acest popor.

R.C.: Un fel de la revedere…

Shole: Intraţi pe pagina noastră oficiala www.myspace.com/sheisnomore unde găsiţi videoclipul LIVE FAST DIE YOUNG, piesele de pe E.P.-ul SEX DRUGS AND ROCK’N’ROLL, două piese noi, video de la sală, poze, versuri. Puteţi comanda E.P.-ul sau un tricou sau pur şi simplu să ne lăsaţi gândurile voastre în legătură cu ceea ce facem. Mulţumim pentru sprijinul acordat.  Respect!

Înco dată specialiști noștrii în evenimente mondene și cultulare și artistice au dat lovitura! Au descoperit ceva ce șefu poa să cumpere, că șefu are bani și putere, nu ca Mircea Badea care are decât figuri în cap și ca șeful lui.

Deci decât în paginile siteului nostru puteți găsi ceva ce este esorbitant de scump dar frumos care românul de rând nu poate să cumpere dar poate uni din cititori noștri poate, deci vă rugăm să scrieți dacă puteți pe adresa noastră ca să apăreți la știri apoi, să vă știe țara.

Dar despre ce este vorba ca să nu mai lungim urechile la cititori noștri și să întărâtăm curiozitatea celor care ne citesc? Este vorba despre un accesoriu scumpă, tot un fel de revistă dar nu ca a noastră ci una din hârtie, care are litere tipărite împreună cu cristale din acelea scumpe care românul de rând nu poate să le cumpere că e criză și că guvernanții își bate joc de țară și noi ne-am hotărât să demarăm prima campanie de manifestare pentru că nu se mai poate așa! NOI VREM DECÂT RESPECT! De ce să nu poată și cititori noștri și locuitori ai țări să cheap phentermine cumpere revistă scump?

Un zâmbet apăru dinspre abis,

O mână cade peste pleoape,

Culori se tânguie din paradis

Visând un cântec peste noapte…

   În 2005, fantasmele ancorate în negru au dat luminii pe văduvaBOB. Demoni transpuși muzical, idei pictate în monoculori și imagine de altfel au conturat un început de drum în trei. Multă vreme, Peter, Costin și John au dat publicului o altă nuanță de sunete, nuanță care le-a oferit locul lor în ochii celor care i-au urmărit îndeaproape. Porniți în explorarea „sufletului, psihicului și a morții”, văduvaBOB reprezintă, cel puțin până acum, o altfel de trupă, componentă a peisajului muzical românesc.

   Prima lor apariție s-a consumat la Timișoara Underground Festival, repetată după un an și urmată, bineînțeles, de concerte în București. B’estival 2007 i-a făcut mai cunoscuți ascultătorului român de gen, motivându-i, probabil, și mai tare spre calea de comunicare pe care o aleseseră. Albumul The Secret Mouth of the Cyanide Erotique, lansat tot în 2007, a expus publicului acel Psycho Sexual Dirge Punk, astfel definit de vocalul Peter Stoica, care lipsea din peisajul underground de până atunci. Mulți i-au comparat cu Placebo, analizând la suprafață oferta lor muzicală dar, mai ales, datorită stilului vestimentar și estetic îmbrățișat pe scenă. Fiecare cu părerea sa, pâna la urmă. Important este crezul trupei, în fond, detașat de spusele „analiștilor” și înrădăcinat în adâncurile metafizicii proprii.

   Combinând interesant analize ale psihicului, sexualității, să-i spunem decadente, tabuuri și frustrări, versurile văduvaBOB, transpuse complementar pe elemente de punk, grunge, un pic de goth sau alternativ, oferă ascultătorului o armonie ciudat de plăcută, îndemnându-mă să-i urmăresc și în viitor. Au planuri, cum este și firesc, mai ales că 2009 îi găsește într-o nouă componență.

VăduvaBOB se regăsește acum în următoarea formulă:

Peter-vocal, chitară,

Costin-bass,

Dim-chitară,

Edi-tobe.

   Revista Cioburi a pus câteva întrebări lui Peter, vocalul trupei, acesta oferindu-ne părerea sa vis-a-vis de chestiunile abordate mai jos:

RevistaCioburi: văduvaBOB înseamnă mai mult decât muzică?

Peter: văduvaBOB s-a născut pe tărâmuri onirice. Fiind întrebat frecvent “de unde vine văduvaBOB?”, am răspuns mereu că simbolistica numelui și a conceptului este una mult prea intimă, o metaforă pentru fantasmele subconștientului, mitul androginului în opoziție cu mitul dedublării, narcisul care ura oglinzile… Pentru mai multe detalii, muzica vorbește de la sine.

R.C.: Care a fost impulsul care a generat ideea de formaţie?

Peter: Introvertit fiind, am avut nevoie de o metodă pentru a comunica cu ceilalți. Impulsul a fost unul extrem de puternic, conștient fiind că există posibilitatea de a dezvălui mult prea multe despre mine, a fost și este singura formă de catharsis. O infinită introspecție a sufletului, psihicului și a morții de până acum…

R.C.: Primele acorduri au avut la bază un scop sau un vis?

Peter: Țin minte primele acorduri și cât de mândru am fost când am compus primele melodii. Pentru prima oară, tot spleen-ul avea un sens. Au fost schițele de bază ale unui desen complicat care se continuă și se va continua.

R.C.: Stilul abordat a fost ales de la început ori s-a conturat pe parcurs?

Peter: Nu am plecat cu un “stil” muzical impus. Am cântat doar ce am simțit. Evident, cum este și natural, procesul de creație evoluează iar cu fiecare melodie am încercat să nu mă repet, nici muzical, nici la nivel liric. Perfecționist fiind, și foarte greu de mulțumit, evoluez odată cu muzica pe care o compun.

R.C.: Raportul vers/muzică este unul egal?

Peter: În mare parte, da. Simbioza trebuie să fie perfectă altfel melodia sau
“copilul” nu va fi mulțumit și nu va vrea să-i fie ascultată povestea. Sunt momente când versurile sunt mult mai importante, muzica fiind scara pe care se înalță conturul, pentru a da intensitatea poeziei.

R.C.: Nu înţeleg similitudinea cu Placebo…Voi?

Peter: Hmm… La început eu am rămas foarte surprins de această “asociere”, de multe ori răutăcioasă. Din lipsă de cunoaștere, mulți neștiind că Brian nu a fost și nu va fi singura persoană de gen masculin  care se machiază, se îmbracă în negru și își face unghiile, asemanarea era una “la sigur”, evident, neargumentată muzical ci doar superficială, la nivel de “look”. Dar, na, Placebo îmi plăceau mult înainte de ultimele albume dar nu sunt nici pe departe chintesența muzical/estetică văduvaBOB.

R.C.: Influenţele externe sunt definitorii pentru trupă?

Peter: Influențele sunt strict interne. Ce este în văduvaBOB, rămâne în văduvaBOB.

R.C.: De câtă vreme rezistaţi în underground?

Peter: Ne-am format prin 2005. Cu basistul meu, Costin, am fost încă de la început, tobarii s-au tot perindat. Din 2008 ni s-a alăturat al doilea chitarist, Dim iar din iulie avem cel mai bun tobar de până acum, Edi. Cred că este cea mai puternică formulă de până acum. Mă bucură faptul ca am lângă mine cei mai buni instrumentiști.

R.C.: Ultimul concert este mereu cel mai bun?

Peter: Nu neapărat. Aici, într-adevăr, există factori externi care pot influența levitra 10mg desfășurarea unui concert. Detalii profane care țin de sonorizare, toposul concertului, oamenii care vin, care nu sunt întotdeauna receptivi. Am avut concerte foarte reușite și altele mai puțin reușite. Noi am cântat mereu cu aceeași intensitate.

R.C.: Cât de dificil este să ai statut de indie, în sensul original al cuvântului?

Peter: Nu văd lucrurile astea ca fiind dificile sau ușoare. Este un proces foarte natural. La noi mulți nu cunosc etimologia termenului de muzică “indie” în sinonimie cu termenul de “underground”, o trupă care nu are casă de discuri cu un “major label”. Dar nu în asta constă calitatea unei opere de artă. Nu statutul de “indie” sau de “mainstream” este esențial. Independent de acești termeni, muzica este profundă sau superficială. Este fie doar “de ascultat” sau de “to die for”.

R.C.: Vor exista multe albume văduvaBOB?

Peter: Ca albume finite, ambalate și distribuite, sperăm. Vrem să scoatem al doilea album care probabil va fi scos la aceeași casă de discuri “independentă”, unde l-am scos și pe primul, sau va fi 100% DIY. văduvaBOB oricum nu o să dispară cât timp va exista venin să fie împărtășit și cât timp vor exista cei care vor să primească veninul.

R.C.: Apariţia scenică face parte din spectacol sau este o componentă spirituală?

Peter: Pentru mine muzica, și arta în general, trebuie să fie un tot unitar. Muzică, versuri, estetică. Nu sunt de acord cu “aparițiile scenice”. Este pur și simplu o prelungire a muzicii. Fie o ai, fie nu.

R.C.: Cei care vă ascultă este obligatoriu să vă şi înţeleagă?

Peter: Nu mă aștept  la înțelegere. Mă aștept să fie simțită la un nivel cât mai adânc. La o empatie metafizică, să-i spunem.

R.C.: Muzica înseamnă, cu adevărat, artă?

Peter: Da. Cu cât este mai profundă, arta vindecă iar în același timp otrăvește. Muzica este balsamul și vitriolul.

R.C.: Decadenţa apare din frustrare?

Peter: Depinde de gradul de decadență. Decadentul fără “background” îmi este egal cu zero. Pentru mine, decadenții au fost niște vizionari. Nu le-a fost teamă să pătrundă în fântânile fără fund ale psihicului și să împărtășească și cu alții. Și da, există și oarecare frustrare, să-i zicem, mai degrabă o tristețe care provine din neînțelegerea din partea celorlalți.

R.C.: Orizontul poate exista fără paşii lăsaţi în urmă?

Peter: Zeii prezentului nu pot exista fără demonii din trecut. Fără continua analizare a ceea ce a fost, nu poți evolua.

R.C.: Ce este frumosul?

Peter: Pentru mine, frumusețea a avut întotdeauna miros de Thanatos. Frumusețea mă face să plâng în hohote, cere să fie devorată cu toate simțurile pentru inaccesibilitatea și pentru efemeritatea ei. Nu există “frumos” fără demonic. Frumosul nu umple, secătuiește.

R.C.: Daţi-ne un exemplu palpabil de ură…

Peter: Ura, ca și dragostea, nu este palpabilă. Când devine palpabilă, devine gratuită, prozaică. Ura este o parte componentă din văduvaBOB, din frumos. Urăsc ceea ce nu am avut niciodată, ceea ce am avut și am pierdut și ceea ce nu voi avea niciodată.

R.C.: Dacă aţi lua-o de la început, ar fi ceva ce nu aţi repeta?

Peter: Da. Ar fi câteva lucruri.

R.C.: Vă place România?

Peter: Este  o țară frumoasă. Păcat că este populată.

R.C.: Mulţumim pentru discuţie. Un sfat pentru progres?

Peter: Progresul se poate doar prin cultură. Iluminarea se ascunde în întunecimea sufletului.

Mulțumim pentru interesul acordat. Și vă așteptăm la următorul concert, care va fi prin octombrie, în noua formulă. Behold! văduvaBOB is back!

   Mulțumim și noi lui Peter Stoica pentru discuție, urându-i un drum plin de lumină în evoluția muzicală și nu numai. Intrați și pe http://www.myspace.com/vaduvabobofficial , pentru a asculta câteva idei muzicale ale trupei văduvaBOB.

   order viagra Vali Rauca şi Bogdan Mezofi au fost deosebit de amabili, răspunzând câtorva întrebări puse de Revista Cioburi:

Revista Cioburi: Grimus a pornit ca o idee sau ca un crez?

Vali Rauca: Grimus a pornit dintr-o nevoie alternativă de exprimare, dintr-o tensiune creativă, din nevoia de a schimba ceva la modul de viaţă care îşi urma prea firesc drumul spre o existenţă banală.

Bogdan Mezofi: Grimus e rezultatul dorinţei fiecăruia dintre noi de a-şi proiecta personalitatea prin muzică în faţa tuturor celor care sunt curioşi să asculte.

R.C.: Au existat nori deasupra, atunci când aţi pornit la drum?

Vali R.: Da, au existat, cei mai ameninţători au fost Cumulo Nimbus, care se adunau deasupra noastră cu intenţia clară de a ne speria.  De aceea primele repetiţii s-au desfăşurat într-un avion închiriat, deasupra norilor, la zece mii de metri unde cerul e mereu senin.

Bogdan M.: La fel ca toate trupele existente în lume, şi noi ne-am dat seama la început cât de diferiţi suntem unul de altul şi cât de greu e să ajungi la un numitor comun atunci când o piesă urmează a fi creata din 6 puncte de vedere. (Bogdan

R.C.: Ce spuneţi pe portativ?

Vali R.: Pe portativ trecem bobiţele alea negre care în preajma unui instrument se transformă în sunete ca omizile în fluturi. Sub portativ spunem mai multe despre ce iubim, ce ne sperie, ce vrem să se schimbe, ce nu vrem să se schimbe niciodată.

Bogdan M.: Piesele noastre au fost compuse întotdeauna prin prisma a 6 moduri de a privi lumea şi de aceea eu cred că fiecare dintre noi se identifică diferit faţă de ceea ce s-a creat. Eu am privit piesele întotdeauna ca fiind un semnal de alarmă născut din nevoia unei schimbări sau un îndemn la a-ţi trăi viaţa cu ochii larg deschişi.

R.C.: De ce acest stil? Transmite mai bine mesajul vostru?

Vali R.: Toate trupele ar trebui să cânte ceea ce le reprezintă, în acest sens stilul te alege pe tine, nu tu alegi stilul. 

R.C.: Este mai pertinent versul în engleză?

Vali R.: Ne place foarte mult să cântăm în engleză. Avem şi vreo şapte piese în limba română care ne plac. Am ales ca pe albumul de debut să nu facem eternul ghiveci română-engleză prin care se încearcă să se împace şi capra şi varza. Am ales ca albumul de debut să conţină piesele care ne sunt nouă cele mai dragi.  Ca avantaje ale versurilor în limba engleză pot fi privite concertele Grimus susţinute în şase ţări şi difuzări la radiouri din străinătate.

Bogdan M.: Pe mine personal întotdeauna m-a impresionat muzicalitatea versurilor în limba engleză şi atunci din cauza acestui ataşament de natură muzicală faţă de această limbă am simţit că mă pot exprima exact aşa cum mă simt.

R.C.: Ce sunete au modelat stilul Grimus?

Vali R.: Ascultăm foarte multă muzică toţi din trupă. Vreau să mulţumesc pe această cale trupei Radiohead care ne-a făcut cunoştinţă mie şi chitarei. În rest, pot doar să spun ce ascult zilele astea : God is an Astronaut, Archive, She wants Revenge, 65daysofstatic, Bat for Lashes, Thom Yorke live @ Latitude, Porcupine Tree, Placebo, The Dead Weather .

Bogdan M.:Trecutul meu muzical a trecut prin schimbări radicale de stil începând cu hip hop, pop (omniprezent în playlist-urile mele Michael Jackson), muzică clasică şi în prezent cam tot ce înseamnă rock alternativ. Formaţii preferate: Editors, The Killers, Dredg, Cold War Kids, Interpol, Radiohead, Muse, Kings of Leon, Klaxons etc.

R.C.: În ce stadiu al evoluţiei voastre muzicale vă aflaţi acum?

Vali R.: Facem piese noi şi experimentăm, pe scenă ne simţim tot mai bine, observăm că tot mai multă lume ne cunoaşte piesele. Am trecut succesiv de la eclozarea trupei la stadiul de trupă larvă şi trupă nimfă. Consider că acum ne aflăm în stadiul de trupă pupă, ultimul stadiu al metamorfozei pâna la atingerea nivelului de trupă adultă cu potenţial maxim creativ.

Bogdan M.: Daca ar fi să asemănăm evoluţia unei trupe cu viaţa unui om atunci trupa Grimus are frumoasa vârstă de 20 de ani.

R.C.: Care este raportul succes/eşec?

Vali R.: Succes 95 % – eşec 5 %.

R.C.: Care este varianta ideală de comunicare cu oamenii, la un concert?

Vali R.: Varianta ideală de comunicare cu oamenii ar fi ca unul din membrii trupei Grimus să fie Xavier zis şi  „Professor X” din X-Men. Dar nu e nevoie de capacităţi telepatice pentru a atrage publicul. Se mai pot folosi mesaje subliminale şi gaz ilariant pentru a fi siguri că nu vor uita niciodata întâlnirea cu noi.

Bogdan M.: Să te prezinţi pe scenă exact aşa cum eşti.

R.C.: B’estfest este o realizare care vă obligă?

Vali R.: B’estfest a fost o realizare, Coke Live Peninsula a fost o realizare, festivalul Szin din Ungaria cu Macy Gray si Guano Apes va fi o realizare. Tot timpul suntem obligaţi să prestăm calitate şi să devenim mai buni, altfel nu ar fi interesantă viaţa de trupă.

Bogdan M.: B’estfest este o realizare care ne aduce cu un pas mai aproape de adevărata noastră identitate muzicală.

R.C.: Ce urmează în următorul an?

Vali R.: În următorul an sigur e ca vrem să înregistrăm un nou album. Pentru alte planuri e cam devreme şi oricum probabil vom mai vorbi până atunci J

R.C.: Pe ce culmi vă doriţi să fie Grimus în zece ani?

Vali R.: În zece ani Grimus va ajunge să umple stadioane. Adică în sensul că vom merge toţi şase la meciurile celor de la CFR Cluj.

R.C.: Ce şanse oferă România trupelor rock?

Vali R.: În România lucrurile se schimbă, publicul începe să aibă educaţia de concerte bune, începe să facă diferenţa între valoare şi papagalism. Sunt optimist azi. Maine probabil ţi-aş răspunde că ar fi bine să fugim toţi din ţara.

Bogdan M.: Deşi e posibil ca trupele străine să fie privilegiate din punct de vedere al stadiului în care se află cultura muzicală în ţările lor, până la urmă orice trupă, oriunde s-ar afla, e supusă inevitabil la un fel de ”ritual de iniţiere” sau perioadă de probă. Aşa că oriunde te-ai afla poţi întâmpina greutăţi.

R.C.: Evoluţia o vedeţi realizându-se după un plan sau ar trebui să se întâmple natural?

Vali R.: Tot timpul am fost adeptul neplanificării, a spontaneităţii gesturilor, a libertăţii conştiinţei. Pe de altă parte, o trupă rock trebuie să aibă în spate un mecanism foarte bine reglat, o echipă de oameni devotaţi care fac foarte bine ce fac şi împing trupa din spate. Mă refer la manageri, publisheri, sunetişti, tehnici şi mulţi alţii. E foarte mult mult de lucru până la ceea ce vede publicul pe scenă, interfaţa unui angrenaj. Artistul evoluează natural dacă i se oferă un mediu în care să se întâmple asta.

Bogdan M.: Pentru a evolua în orice domeniu, pe lângă existenţa obligatorie a unor factori indispensabili evoluţiei, e nevoie de foarte multă voinţă şi încredere în propriile tale forţe.

R.C.: Există frustrări adunate până la momentul actual?

Vali R.: Nu se adună frustrările decât între două concerte. Pe scenă le descărcăm pe toate şi facem loc noilor frustrări care la rândul lor vor fi consumate la următorul concert. Frustrarea e un fel de benzină fără plumb. Îţi dă energie dacă ştii prin ce rezervoare să o treci.

R.C.: Cum ar trebui să arate o lume Grimus?

Vali R.: Într-o lume Grimus s-ar restabili contactul cu natura, cu spiritualitatea, s-ar încetini mult ritmul vieţii şi lumea şi-ar îndrepta atenţia spre ceea ce contează cu adevărat, viaţa ca parte dintr-un întreg fragil.

Bogdan M.: Ar fi o lume în care creativitatea ar ajunge pe cele mai înalte culmi.

R.C.: Oamenii chiar sunt altfel în Ardeal? J

Vali R.: Oamenii nu prea contează de unde sunt, contează ce au înăuntru.

R.C.: De ce nu suntem în stare să ne protejăm valorile culturale?

Vali R.: Suntem încă la stadiul în care privim cu gura căscată la ceea ce a fost declarat valoros dincolo, e o boală care va persista încă mult timp.

R.C.: Urmărind direcţia pe care a luat-o România, vedeţi cer senin sau furtună?

Vali R.: Văd cer senin cu ocazionale furtuni de vară soldate cu pagube.

Bogdan M.: Întotdeauna am privit viaţa ca pe o mare furtună întreruptă din când în când de momente cu cer senin. E mai interesantă viaţa aşa.

R.C.: Ce proiecte sociale vi se par ipocrite?

Vali R.: Mi se pare absolut ridicol ca o vedetă să vrea să participe la o acţiune caritabilă de împădurire alături de voluntari doar cu condiţia să aibă în protocol cel mai scump vin de pe piaţă. Mai aud şi eu poveşti de care mă crucesc, iar în general implicarea în proiecte sociale pentru boost de imagine mi se pare un lucru greţos.

Bogdan M.: Superficialitatea mascată în interes şi implicare cu care sunt tratate proiectele sociale la noi în ţară mi se pare cea mai mare ipocrizie.

R.C.: Ce este mai dăunător, pesimismul sau optimismul?

Vali R.: Pesimismul.

R.C.: Ca mesaj pentru fani, ce contează în viaţă?

Vali R.: Contează să fii sănătos la cap şi la trup, să fii liber şi să ai ochii deschişi, să te fereşti de dependenţe de orice natură, pentru a putea să te bucuri de viaţă.  

Bogdan M.: Echilibru în tot ceea ce faci.

   Managementul trupei ne-a confirmat şi o discuţie filmată, în această toamnă, cu membrii Grimus, discuţie care sperăm să ne dezvăluie mai multe substraturi ale viziunilor lor. Până atunci, aruncaţi un ochi pe www.grimus.ro pentru a vă face o idee despre sound-ul trupei. Mai jos, primul videoclip al băieţilor:

A văzut-o azi cum încerca să zboare şi nu reuşea. Ochii îi avea finisaţi acum, după o săptămână. Plasticul i se murdărise, probabil de la maşinile din faţa bocului. Îl privea insistent, încât a crezut că vrea să o ajute. Nu poate ajuta o pasăre de plastic. Cum să zboare un plastic? Cardul şi pixul sunt din plastic iar ele nu zboară. Nu au suflet, deci sunt obiecte. Normal că nu se pot înălţa. Ciudat, uitându-se la ea, blocul  părea mai înalt. Ea era prea mică iar blocul e mare. Normal… Nu poate dormi noaptea. Este cald, pentru că e vară şi efectul de seră îşi face simţită suflarea. Pasărea de plastic este pe tavan, pe peretele din stânga, în oglinda de la baie, în cuptorul cu microunde. Este în privirea lui. Îi tulbură sistemul organizat după care trăieşte. De ce nu zboară odată? E din plastic, de aceea. Normal.

Azi de dimineaţă, blocului îi crescuseră etaje. Pasărea de plastic avea nişte zgârieturi şi ochii umezi. Era la etajul unu şi îl privea de pe pervaz. Şi-a dat seama că marţi a luat şosetele pe care scria miercuri. „Mă întreb dacă pasărea a zburat singură până acolo sau a lovit-o o maşină. Mă întreb unde se înalţă blocul meu. Mă întreb dacă pot zbura şi eu. Normal că nu. Trebuie să-mi revin, să mă duc la corporaţie, să-mi plătesc rata, să calc cămăşile, să urmăresc ştirile, să am grijă cu cine vorbesc, să pun banii de concediu deoparte, să respect dead-line-urile, să şterg praful, să…De ce mă uit spre cer?…Mi-e dor de pasărea de plastic.”…Azi nu mai era. Blocul atinge cerul. „Mă voi muta la ultimul etaj, aproape de cer. Sunt din plastic şi nu am ochii umezi. Normal. Vreau să zbor.” Fuck normality.

S-a născut Zgârie Nori. În 2007. Iustin şi Yawn, trecând la un nou nivel. Desprinşi de trecutul Rappace şi privind către un orizont altfel de normal. „Drumul cel mai scurt de la pământ la cer este un zgârie nori”. Drumul lor către altceva, visul celălalt. Au găsit în calea lor oameni care au rezonat şi au format un grup de idei şi sunete. Acum sunt zece şi privesc mai sus. Stilurile îmbinate aduc un suflu nou, clar, o întrepătrundere între vechi şi noi influenţe, aşezate cu grijă. Mesajul adună ură, bucurie, indiferenţă, o altfel de normalitate.

Debutul primelor concerte în formula aproape actuală se face în 2008. Sunt invitaţi la Radio3Net, cu moderator avându-l pe Eugen Mihăescu, unde au cules aprecierile realizatorilor, în urma prestaţiei live de acolo. Tot în 2008, lansează primul videoclip, la piesa „Visul tău”, rămas fără ecou în media românească, din păcate. Conceptul clipului este interesant, fiind realizat foarte bine.

Anul 2009, pe lângă noul toboşar, le aduce invitaţia la “Apropo TV”, realizată de Andi Moisescu, concerte la Timişoara, Ploiești şi Bucureşti. Au în plan numeroase alte concerte pentru acest an dar şi realizarea celui de-al doilea videoclip, la piesa “Îngerii şi iubirea”, având la bază romanul “Despre îngeri” al lui Andrei Pleşu.

Creaţia celor de la Zgârie Nori, complexă în esenţă, bazată pe îmbinarea celor şapte instrumente, a versurilor profunde, a combinării interesante de hip-hop, rock alternativ, blues, poate trip-hop, a instrumentaţiei bine alese, reprezintă o alternativă la muzica actuală, mai ales în afara sferei underground. Merită aprecieri iar evoluţia lor poate deveni spectaculoasă, dacă vor avea sprijinul necesar.

Zgârie Nori sunt:

Yawn şi Eugen Iustin-vocali

Adi Neacşu-bass

Bogdan “Bozzo” Iliescu-tobe

Călina Epuran-violoncel

Cătălin Coman-clape

Cătălin “Tzetze” Rădulescu-muzicuţă

Cristi Chelsoi-chitară electrică

Maria Colţatu-violă

Cristina Păun-backing vocals

A urmat şi interviul, Iustin şi Yawn răspunzând întrebărilor Revistei Cioburi. Vă prezentăm esenţa acestuia:

Revista Cioburi: De unde până unde Zgârie Nori?

Iustin: Ne-am căutat un nume şi am plecat de la ideea de „după blocuri”. Zgârie Nori e după blocuri, deci e mai mult decât hip-hop, e o construcţie care îţi dă perspective diferite de la nivele diferite, înseamnă parte pământ şi parte cer, înseamnă şi periferie, înseamnă şi centru, înseamnă şi interior şi exterior.

R.C.: Este mai important instrumentul de scris decât cel de cântat?

Yawn: Arta este un mijloc prin care te exprimi. Muzica şi poezia se subordonează inconstant una alteia, nu este una din ele pe primul loc. Un sentiment pe care îl transmiţi are acordurile astea şi versurile astea, ele slujesc ideii pe care vrei s-o transmiţi.

R.C.: Când aţi pornit la drum v-aţi propus cât timp să rezistaţi, până unde vă vedeţi?

Iustin: Nu ne spunem cât mai rezistăm, ce-am făcut, ce mai facem… Lucrurile se întâmplă foarte natural, ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla.

R.C.: Care este mesajul vostru şi cui îl adresaţi?

Iustin: În esenţă, noi prezentăm modelul de om care nu are modele.

Yawn: Fii tu însuţi! Dacă eşti tu însuţi şi-ţi trăieşti viaţa, înţelegând cu adevărat  clişeul cu Carpe Diem, s-ar putea să nu te deranjeze dacă vine unul şi-ţi înfige cuţitul în spate. Bine, este un exemplu extrem…

R.C.: Pe cine aţi călca pe cap?

Iustin: Pe nimeni. Noi nu credem că suntem modelul ideal pentru societate, noi nu putem judeca pe nimeni. Nu cred în chestiile de genul că nu trebuie să fim ca ăia sau ca ăia. De ce trebuie să merg la operă, de ce nu trebuie să merg la concert la Salam? Unde-i punctul zero, la ce ne raportăm? Chestia cu minorităţile exclud alte minorităţi mi se pare absolut imbecilă.

R.C.: Credeţi în globalizare?

Iustin: Globalizarea înseamnă, pentru mine, mai multe opţiuni. În primul rând, avem marea putere de alegere şi noi pentru asta milităm. Faceţi alegerile care vi se potrivesc.

R.C.: De ce nu votaţi?

Yawn: Bazându-ne pe ultima alianţă, făcută între două partide care la un moment dat erau concurente.

R.C.: Unde vă simţiţi mai confortabil, în natură sau între blocuri?

Yawn: Trebuie să existe un echilibru între ele. Eu, personal, îmi găsesc natura între blocuri, uşi, ferestre. Dar, normal, îţi trebuie şi o plecare la mare.

R.C.: Mesaj pentru fani…

Yawn: Vă salutăm!

Mai jos, vă puteţi delecta cu filmul discuţiei cu băieţii.  Aruncaţi un ochi şi pe site-ul trupei, www.zgarienorii.ro ,  unde puteți descoperi  piese care merită ascultate.

Definiţi-vă normalitatea. Fiţi indivizi, nu inşi.

sursa foto: www.zgarienorii.ro

Obsesiv, îmi tot spun că zgomotul nu este o soluţie. În forma lui brută, poate deveni foarte uşor distrugător de suflete sau comori. Zgomotul, în forma lui monotonă şi fără sens, ucide bogăţia adunată cu grijă din turle, grădini şi case. Cearta îi poate da o altă cale de urmat, dacă are cine să o facă. Zgomotul poate fi certat suav, melodios, profund, făcându-l îndrăgit. Vive la Noiz este dovada.

În 2006 a existat White Noise, nume ce a consolidat, pentru mai târziu, ideea de sunet. Un început furios, presărat de activitate şi apreciere. Probleme de copyright sau interpretări cu substrat rasist ale numelui au decis trecerea la un alt nivel. Astfel, Vive la Noiz a debutat în 2007, pe aceeaşi linie, obişnuind publicul destul de repede cu noua formulă. Anul 2008 aduce o relaxare a reprezentaţiilor, fapt ce le permite să se dedice modelării primului E.P., Dark Clouds and Silver Linings. Cu un sound având o altă abordare, reflectând conotaţii luminoase în ochii ascultătorului dedicat, E.P.-ul vede lumina în 2009, an ce marchează o nouă modificare a componenţei. Una din părerile de rău adunate în tolba regretelor, după cum spun ei, pentru că desele schimbări le întârzie drumul către orizont. Tot pentru 2009, sunt programate concerte în ţară dar şi la Budapesta, aşa cum sade bine unei trupe cu aspiraţii.

Stilul celor de la Vive la Noiz, încadrat în curentul indie, este un amestec armonios de sunete, cu influenţe din sfera rock’n’roll, alternative, un pic de funk, un pic de psychedelic, poate indie-pop. Cert este Floxin că o parte din fiecare membru al trupei se regăseşte în sunetul lor. Vocea feminină, nu des întâlnită la trupele underground, se mulează cu succes în melanjul redat de instrumente, alături de prezenţa scenică. Vive la Noiz este o trupă din Ardeal şi merită să-şi realizeze visul. Cu un mesaj optimist pe alocuri, poate trist şi melancolic prin alte locuri, băieţii şi fetele din trupă reuşesc să capteze atenţia, dovedind un real potenţial pentru viitor. Mult succes lor, Adela Bindea-vocal, Angela Seserman-chitară, Attila Szabo-bass şi Lehel Makfalvi-tobe.

Ca de obicei, Revista Cioburi a dorit să afle un pic din substratul Vive la Noiz. Iar ei au fost dispuşi să ne arate:

RevistaCioburi: Ce şi-a propus Vive la Noiz la apariţia sa?

Adela: Nu cred că aveam un plan şi nici măcar o idee despre unde vor duce repetiţiile, mai în joacă, mai în serios, din subsolul Casei de Cultură din Bistriţa. Ne doream doar să cântăm, indiferent dacă ne era dat s-o facem şi în faţa unui public sau nu.

R.C.: Ce numitor comun aţi găsit încă de la început?

Angi: Faptul că voiam să cântăm şi altceva decât Nirvana şi Metallica, faptul că voiam să facem muzica noastră, faptul că veneam cu un mesaj şi un feeling optimist.

Adela: Lipsa unei ambiţii de a ajunge ”mari” în sensul comun.

R.C.: Cum v-aţi propus să bătătoriţi calea spre succes?

Adela: O trupă nu e visul boem cu multe cântări şi oameni receptivi; presupune o muncă de sclav întâi: ore bune de repetiţii zilnice, bani investiţi şi probleme la tot pasul; dar, combinând efortul cu momentele de destindere, sperăm să trecem peste dificultăţi.

Angi: Iar mai pragmatic, în lunile iulie şi august vom face concerte în toate oraşele din ţară în care se mai cântă vara şi câteva pe litoral, la toamnă urmează apariţii radio şi tv cu un nou single (de fapt o piesă veche) şi sperăm un album cât de curând.

R.C.: Există proiecte care nu v-au reuşit?

Angi: Se întâmplă să nu iasă întotdeauna cum vrem noi dar întotdeauna privim partea bună a lucrurilor, the silver lining J

Adela: Sunt anumite proiecte pe care mai degrabă le-am amânat din cauza unor oprelişti temporare dar nu am renunţat la ele cu totul.

R.C.: Există realizări cu care vă mândriţi fără falsă modestie?

Angi: Ne mândrim că mai existăm.

Adela: Într-adevăr, în ziua de azi privim cum tot mai multe trupe se destramă, fie din motive interne, fie că nu sunt suficient apreciate, deci faptul că nu am renunţat încă, e un motiv de mândrie. Ne mai putem mândri şi cu EP înregistrat şi masterizat în cea mai mare parte de noi, cu ajutorul KMZ (studioul din Tg. Mureş).

R.C.: Care ar fi cea mai mare dezamăgire Vive la Noiz de până acum?

Angi: Ne pare rău doar de faptul că am avut foarte multe schimbări de componenţă, fapt ce ne-a încetinit foarte mult. Deşi trupa există de aproape patru ani deja, activitatea propriu-zisă se poate reduce la doi.

R.C.: Ce trăiri le transformaţi în notele de pe portativ?

Adela: Nu încercăm să le selectăm voluntar. Piesele compuse se regăsesc într-adevăr în gânduri sau evenimente pe care le trăim dar o bună dispoziţie fugară dinainte de compunerea unei piese poate să influenţeze la fel de mult ca o dezamăgire care ne-a marcat profund.

R.C.: Influenţele muzicale merită precizate?

Angi: Precizaţi-le voi J Noi nu ştim. Fiecare e cu „bagajul” lui muzical. Trupa în sine nu are influenţe directe.

R.C.: Ce a existat mai întâi în spatele melodiilor, versul sau muzica?

Angi: De cele mai multe ori, muzica. Sau întotdeauna? Niciodată n-am conceput piese cu un anumit scop, mesaj, text, acestea din urmă vin de la sine. La repetiţii facem multe jam-session-uri productive, din care rezultă teme sau structuri şi uneori şi versuri sau idei de versuri, care mai apoi se dezvoltă.

R.C.: Cât timp vă dedicaţi pentru a cânta?

Adela: Cântatul efectiv are loc aproape zilnic, cel puţin câteva ore dar din păcate nu e suficient să cânţi ca să ieşi la suprafaţă. Orelor de cântat li se adaugă ore de scris, comunicate de presă şi mailuri, de conceput postere şi tot ce ţine de impresariat; deci trupa e oarecum full-time.

R.C.: Merită munca pe care o depuneţi?

Angi: Merită fiecare supă la plic mâncată după ce banii se duc pe scule, merită fiecare noapte nedormită, merită fiecare examen ratat J Merită pentru că aşa ieşim noi din rutină şi pentru că muzica e esenţială pentru noi.

Adela: Satisfacţia noastră e un concert reuşit, public receptiv, chiar şi un singur om care ne spune că se regăseşte în muzica noastră. Nici nu cred că mi-aş dori să creştem fără să trecem prin etapa asta; reuşitele fără muncă nu au niciun farmec.

R.C.: Sunt diferenţe de mentalitate între cei care vă ascultă?

Angi: Avem un public foarte divers, ceea ce e bine. Mulţi dintre apropiaţii trupei vin cu sfaturi şi idei despre ce înseamnă Vive la Noiz sau ar trebui să însemne dar din păcate nu putem împăca pe toată lumea. Ne rezumăm la a fi în primul rând noi mulţumiţi de ceea ce suntem şi ceea ce cântăm iar cine vrea să ne asculte e binevenit la concerte, la o bere, la o discuţie.

Adela: Având în vedere faptul că abordăm stiluri diverse, e normal ca şi publicul să fie aşa; dar cred că muzica e în primul rând despre asemănări, nu despre diferenţe.

R.C.: Concertele sunt cu două tăişuri?

Angi: Pot fi. Se întâmplă să avem concerte foarte reuşite din punct de vedere al atmosferei şi al publicului dar să fie, totuşi, probleme cu sonorizarea. Sau invers.

R.C.: Este greu să produci un album non-comercial în România?

Adela: Nu produsul e cel mai greu pas. Unii au bani suficienţi să acopere costurile de studio. Dar nimeni nu scoate un album ca să-l ţină în sertar.

Angi: În general, când produci un album, îl produci în scop comercial, adică pentru a fi vândut. În momentul în care nu ai o casă de discuri/producţie, se limiteaza şi posibilităşile de promovare. Câte trupe îşi permit să îşi facă un videoclip profesionist din bani proprii?

R.C.: Or să vă lase nervii la un moment dat?

Angi: Sper că nu. Nu ne-au lăsat nici până acum, cred că dacă am ajuns până aici, o să putem continua încă mult timp. În plus, facem muzică pentru a ne relaxa J

Adela: Într-adevăr, am trecut proba de foc. Mai rău decât a fost nu cred că se poate, aşa că putem să fim optimişti de aici încoloJ

R.C.: De ce într-o ţară cu aproape 22 milioane de oameni nu există concerte pe stadion, numai cu trupe româneşti?

Angi: Cred că aici ţine de modul de gândire al organizatorilor, care investesc enorm în trupe din afară şi se aşteaptă ca trupele româneşti să sune profesionist dar să cânte pe bani puţini. Or echipamentul necesar unei trupe, să sune profesionist (mă refer aici doar la backline), costă la fel de mult cât pentru o trupă din străinătate.

Adela: Eu cred că mentalitatea publicului e motivul. Suntem prea obişnuiţi să apreciem tot ce vine din afară şi să ignorăm propriile valori.

R.C.: România este o ţară?

Angi: Ţara tuturor posibilităţilor… J

R.C.: Ce are Clujul în plus faţă de alte oraşe, muzical vorbind?

Adela: Trupele din Cluj au mai puţin acces la mass-media, ceea ce probabil îi descurajează în a se ghida după nivelul de comercial al pieselor.

Angi: Iar publicul e mai cald şi mai receptiv decât în multe alte locuri.

R.C.: Avem vreo şansă de progres?

Angi: Da, ne mişcăm încet dar sigur. Foarte încet…

R.C.: Numiţi-ne, vă rugăm, câteva trupe din România care merită aplauze.

Angi: Kumm, Urma, Blazzaj, Persona, Travka, Grimus, AB4, O.C.S., i-am vazut live pe Melting Carousel şi mi-au plăcut foarte mult, sper să mai aud de ei.

R.C.: Un cuvânt de final pentru cei care vă apreciază…

Adela: Datorită lor efortul nostru îşi găseşte un sens.

Angi: Mulţumim!

Atât a fost, deocamdată. Revista Cioburi vă recomandă să urmăriţi Vive la Noiz, prezentându-vă pe final primul lor videoclip:

sursa foto: www.vivelanoiz.com .

   Încă de la început trupa se bucură de o largă difuzare la posturile româneşti de televiziune, în decembrie 2000 urmând şi debutul live. Luna martie a anului următor îi prinde pe scena Fire Club din Bucureşti, acesta fiind începutul unui parteneriat care va ţine ani de zile. Cum era de aşteptat, primul album începe să prindă contur însă contractul cu cei de la A&A Records îi forţează scoaterea pe piaţă a unui E.P.. Băieţii aleg doar şapte melodii din cele doisprezece compuse deja şi, astfel, în martie 2003 iese pe piaţă Cocktail Verde, un material discografic bine primit de public, în concerte şi care furnizează şi piesa primului videoclip al formaţiei. Lipsa de implicare treptată a celor de la casa de discuri duce inevitabil la ruperea contractului şi alinierea trupei E.M.I.L. la condiţia celorlalte trupe româneşti, nevoite să-şi gestioneze parcursul doar prin forţe proprii.

   Urmează o serie de concerte care sporesc renumele trupei astfel încât apariţia lor la festivaluri de profil renumite este de aşteptat. Mânaţi de succesul acelor vremuri, cei de la E.M.I.L. se hotărăsc să înceapă lucrul la un nou album, album care va fi lansat oficial în noiembrie 2005. Rom, fum şi vanilie reprezintă o apariţie discografică aşteptată cu nerăbdare de public, dovada fiind şi faptul că lansarea a stabilit un record pentru România, respectiv 1200 de plătitori de bilete pentru o trupă independentă, la lansare de album. Turneul de promovare al acestei ultime realizări îi confirmă pe cei de la E.M.I.L. ca o trupă apreciată de public şi remarcată de organizatorii celor mai prestigioase festivaluri de la noi: Rock la Mureş (Periam), New School Revolution (Vama Veche), Tuborg live (Costineşti), Stufstock (Vama Veche), Motorock (Ploiesti), Five-O (Baia Mare), Punk-Rock Underfest (Bucuresti), Punkaid (Brasov, Iasi). De asemenea trupa cântă şi în deschiderea concertului Bloodhound Gang, la Arenele Romane. Urmează alte două apariţii: în deschiderea concertului trupei britanice Toy Dolls în cardrul festivalului Stufstock Greenfest 2007 precum şi deschiderea concertului legendarei trupe americane de punk-rock NOFX, concert care are loc la Bucureşti pe 11 septembrie 2007, în cadrul turneului mondial „Wolves in wolves clothing”. Trebuie menţionate şi invitaţiile de la Fete de la musique, Berlin dar şi B’estfest Bucureşti.

  Ultima perioadă i-a ţinut pe cei de la E.M.I.L. în studio pentru că foarte curând vor reveni în forţă pe piaţă cu albumul Ştiu, ţi se pare absurd…. Albumul se vrea a fi un manifest, aşa cum este prezentat de băieţi, şi va avea concertul de lansare în Vama Veche, în data de 25 iulie.

   “Ştiu, ţi se pare absurd… reprezintă un manifest. Alternativa noastră la curentul muzical comercial din showbiz-ul românesc. Atitudinea firească şi autentică împotriva unei adevărate mecanizări a societăţii. Mai mult decât atât, Ştiu, ţi se pare absurd… este o dovadă de devotament faţă de o scenă şi faţă de un curent muzical care ne-a schimbat viaţa”, este descrierea din comunicatul de presă.

   Noul album vine la aproape patru ani de la lansarea pe piaţă a discului precedent, Rom, Fum şi Vanilie şi conţine 11 melodii originale, compuse în perioada 2007-2009. „Ştiu, ţi se pare absurd… este un album simplu, despre noi, despre faptul că am înţeles şi am învăţat să ne asumăm identitatea”, spune Barbu (bass, E.M.I.L.), “iar astăzi ne simţim bine să fim printre cei care încă laudă albumele Metallica din anii ’80 şi care încă râd de mustaţa lăsată de o halbă de bere rece deasupra buzei celui mai bun prieten”.

   Trupa E.M.I.L. înseamnă:

• Sorin Bădulescu – voce
• Barbu Niculae – chitară bass
• Gabi Georgescu – chitară
• Andrei Stoianovici – chitară
• Eugen Imecs – tobe

   Revista Cioburi a pus câteva întrebări lui Stoi şi Gabi, cei doi chitarişti ai trupei, invitându-vă să urmăriţi reacţiile acestora:

RevistaCioburi: Cam mult rom, fum şi vanilie de la ultimul album…De ce a durat aşa mult?

Gabi: A durat ceva pentru că, după pleiada de concerte urmate albumului din 2005, ne-am „închis” în sala de repetiţii pentru compunerea unui nou set de melodii. buy percocet online A durat ceva şi aceasta pentru că nu am vrut să dăm rasol, doar să avem mai repede un nou material discografic.

Stoi: Pentru că făcusem toţi o supradoză de „cocktail verde” şi „rom, fum şi vanilie” şi trebuia să ne revenim puţin după asta. Iar „rehab”-ul durează…

R.C.: Ne puteţi spune câte ceva, „pe sub tejghea”, despre următorul album, dacă nu vi se pare absurd, bineînţeles…

Gabi: „Ştiu, ţi se pare absurd…” este un album care marchează nişte schimbări în formaţia E.M.I.L., atât compoziţional, cât şi din punct de vedere al mesajului transmis. Este mult mai direct, mult mai bine produs, în total: o evoluţie.

Stoi: Se aude un violoncel pe ultima melodie de pe album şi ultimul vers al acesteia dă şi titlul albumului.

R.C.: Cât la sută este inspiraţie şi cât la sută transpiraţie?

Stoi: 85% transpiraţie şi 15% inspiraţia acestui miros al succesului.

Gabi: Inspiraţia am avut-o prin 2000, după care, până în ziua de azi, a urmat transpiraţia si, bineînţeles, va continua.

R.C.: Ce reprezintă această ultimă realizare?

Stoi: Un disc pe care înainte de orice ni-l datorăm noi, nouă. Asta a fost şi ideea de la care am pornit să-l compunem. La sfârşitul lui 2007 nu mai credeam că putem face încă un disc împreună iar faptul că am reuşit şi că el iese efectiv zilele astea e ceva extraordinar.

Gabi: Un pas înainte pentru noi ca muzicieni şi, de ce nu, ca oameni. Am ajuns în momentul în care ne cunoaştem foarte bine între noi, nu mai există secrete şi ca în orice „familie” trebuie să trecem la următoarea etapă. Barbule, stai liniştit, că nu te cer de soţie. J))))

R.C.: Lansările la apă unde se vor realiza?

Gabi: Lansarea acestui album va cuprinde trei etape mari şi late: pe data de 7 Iulie va avea loc o conferinţă de presă (la care sunteţi invitaţi) cu surpriza, pe 10 Iulie urmează a ieşi pe piaţă albumul „Ştiu, ţi se pare absurd…” şi va fi distribuit împreună cu revista Sunete iar pe data de 25 Iulie, în terasa Hand din Vama Veche, va avea loc „cea mai mare petrecere a verii”, concertul de lansare a albumului. Îi vom avea invitaţi pe cei de la Pistol Cu Capse.

Stoi: În plus faţă de ce a zis Gabi, mai am de adăugat că eu personal o să lansez şi un piton la apă, cu câteva ore înainte de concertul din 25 Iulie din Vamă…

R.C.: Iar PCC? Nu v-aţi săturat de ei? J

Stoi: PCC sunt nişte prieteni foarte apropiaţi, care ne-au şi ajutat foarte tare să realizăm acest album (în special Vlad PCC) şi pe care, asemeni unei zile onomastice, ne dorim să îi avem ca invitaţi la petrecere. Nu e pentru show ci doar pentru o seară importantă.

Gabi: Nicidecum. Sunt prietenii noştri, ne ştim de foarte mulţi ani şi ne vom şti mult timp de acum încolo.

R.C.: Aţi avut mai mult noroc decât alţii sau sunteţi mai buni?

Stoi: Sunt câteva trupe colege de beci care au avut mai mult noroc decât noi. Sunt şi mai multe trupe colege de beci care sunt mai bune şi mai serioase decât noi. Singurul nostru merit în povestea asta este devotamentul faţă de un stil muzical care ne place enorm şi pe care l-am cântat neconditionaţi de modă.

Gabi: Niciuna şi nici alta. Pur şi simplu, ne-am întâlnit, am zdrăngănit şi ne-am simţit foarte bine în pielea noastră şi unul cu altul în sala de repetiţii, precum şi în afara ei.

R.C.: Ce înseamnă E.M.I.L. azi, pe scena underground?

Stoi: O gaşcă de băieţi simpli care s-au încăpăţânat să cânte punk-rock indiferent de ce le-a fost prezis de către „cunoscători”. Şi care supravieţuieşte independent (fără producător sau casa de discuri), în aceeaşi formulă, după aproape zece ani. 

R.C.: Este greu să nu fii trupă dance în România?

Gabi: Nu, nu este greu. Cred că este mai greu să fii trupă dance în România. Sunt vreo câteva zeci de mii, care urmăresc îmbogăţirea peste noapte. Deci e mai greu pentru ei, pentru că cei care nu reuşesc să ajungă în discotecile din Mamaia, fac pariu că au frustrări că n-au maşină albă în faţa uşii, câte trei pitzi pe noapte, etc.

Stoi: Nu. Nimeni nu te sună să te trimită să faci playback la emisiuni TV îndoielnice, nimeni nu te trimite să prestezi la zilele oraşului X, nu faci sesiuni foto pentru ziare de scandal, nu te duci la evenimente mondene şi nu ai ca target final nunta cu un bătrân om de afaceri. De fapt, să nu fii trupă dance este cel mai mişto lucru de pe Pamânt!

R.C.: Pe cine apreciaţi cel mai mult dintre formaţiile româneşti?

Stoi: Pistol cu Capse, Chester, Dekadens, Recycle Bin, Cobe, Nişte Băieţi, The Dead Ceausescus – din cei apropiaţi ca stil muzical (mai mult sau mai puţin) de E.M.I.L.

Gabi:  ZOB e o trupă care nu trebuie niciodată neglijată şi pe care noi o ascultam de când eram puştani. Dar şi Timpuri Noi pe vremuri erau geniali. Adevăraţi deschizători de drum în România.

R.C.: Este necesară o revoluţie pentru ascultătorul român de muzică rock?

Stoi: Ascultătorul român de rock nu are nevoie de nicio revoluţie, el a luat nişte decizii foarte clare în momentul când a ales să asculte Korn în loc de 3SE sau Green Day în loc de DJ Tiesto.

R.C.: Vă visaţi bogaţi numai din muzică?

Gabi: Nici măcar nu urmărim acest aspect. Dorim să ducem o viaţă decentă, să ne bucurăm de berea băută cu prietenii noştri iar dacă toate astea s-ar putea realiza cu un eventual câştig de pe urma prestaţiilor muzicale, ar fi ceva extraordinar, dacă nu, mergem în continuare la job-uri.

Stoi: Sper din tot sufletul să nu se întâmple asta! Pentru că atunci prieteniile se vor strica şi spiritul E.M.I.L. va înceta să existe.

R.C.: Lăudaţi-vă cu o apariţie live…

Gabi: Cu două apariţii live: în deschidere la NOFX, la amfiteatrul Mihai Eminescu şi în deschidere la No Use For A Name, în cadrul Punk Rock Underfest 4.

Stoi: Concert aniversar „E.M.I.L. – 5 ani de excese, abuzuri şi imoralităţi”, la clubul B52 în Iunie 2005. A fost singurul concert de underground la care am văzut oameni care să rămână pe dinafară din cauza aglomeraţiei. Good times…very good times…

R.C.: Care ar fi profilul fanului E.M.I.L.?

Stoi: Orice om cu mintea eliberată de stress-ul cotidian şi care vrea să bea o bere cu cel mai bun prieten, planificând vacanţa de vară.

Gabi: În general oamenii care populează cluburile de gen din România. Nu toţi, unii dintre ei J)

R.C.: Cu ce procent ajută pilele în domeniul muzical?

Stoi: Pilele ajută numai în primii ani de activitate când aparent îţi deschid nişte uşi. Dar mai departe trebuie să ai ceva de spus cu trupa pe care o ai ca să poţi să exişti în continuare. Iar dacă nu eşti sincer faţă de public mai mult de maxim doi ani nu ai cum să rezişti. Publicul nu poate fi păcălit cu pilele.

Gabi: Măi…nu ştiu ce înseamnă pile în domeniul muzical. Consider că formaţia E.M.I.L. nu face parte din acel domeniu muzical în care se poartă astfel de proaste obiceiuri. Sincer. Pilă se cheamă şi faptul că patronul unui club din Bucureşti te cunoaşte de când erai mic? Dar acolo e deschis pentru oricine. Contactezi clubul, te duci la o discuţie, eventual cu un suport audio şi se stabileşte dacă se cântă sau nu.

R.C.: Alcoolul are legătură cu creaţia? 

Gabi: Nu cred. Având în vedere că am încercat de multe ori să ne vedem la repetiţii sâmbăta dimineaţa sau duminica dimineaţa. Nu am reuşit niciodată J) Deci, pe noi,  nu ne ajută la creaţie.

R.C.: Unde vă vedeţi în zece ani, din punct de vedere muzical?

Stoi: Cântănd la chitara mea Epiphone Les Paul Junior, pe staţia mea de chitară Marshall…Only three chords…

Gabi: Probabil în aceeasi formulă, cu aceleaşi instrumente de gât. Probabil peste alţi zece ani muzica se va tehnologiza şi mai tare, probabil vor exista foarte mulţi oameni care vor asculta muzică de „plastic” dar noi vom ramane la fel, în lumea şi nebunia noastră de autişti. Ştiu, ţi se pare absurd… J

R.C.: Are România vreo şansă de progres?

Stoi: În România progresul muzical faţă de anul 2000 este major. Acum, în 2009, există cluburi care să ţină concerte live în orice seară, există un radio de rock pe FM, o presă de nişă scrisă şi online, există artişti străini care vin să susţină concerte live, există magazine de instrumente muzicale şi există Bring The Noise. Şi sunt şanse să progresăm încă pe atât în următorii 10 ani.

Gabi: Şanse de progres există în orice ţară, în orice domeniu, pentru fiecare om în parte. Important este dacă ştii să aplici, să pui în practică şi să profiţi de anumite situaţii încât să ajungi în momentul de progres.

R.C.: Spuneţi-ne, vă rugăm, două chestiuni care vă scot din sărite la orice oră.

Stoi: Şoferul maşinii BMW albă şi comportamentul lui în trafic sau atitudinea unui manelist faţă de partenera sa.

Gabi: Nu există.

R.C.: Există soartă?

Gabi: Există. Fiecare om are stabilit un drum şi nimic nu e întâmplător. Bine, acum mai depinde şi de omul respectiv cum îşi „managiueşte” soarta şi dacă descoperă la timp care este treaba lui. Pe urmă este prea târziu…Bat câmpii, nu?

Stoi: Categoric există. Uite, Dukadam a apărat patru penalty-uri în finala Champions League iar Dinamo în 2009 a condus tot sezonul şi a ieşit pe locul 3. Totul e parte dintr-un masterplan.

R.C.: V-aţi născut în secolul care trebuie?

Stoi: Mi-ar fi plăcut să trăiesc în anii ’30 şi să cânt într-o orchestră de swing.

R.C.: Care ar fi prima decizie luată, în condiţiile în care aţi fi o zi preşedinte?

Stoi: Aş corecta sistemul de învăţământ care este în declin total. Se încearcă să se implementeze un model capitalist peste unul comunist şi nu funcţionează iar elevii şi studenţii sunt cei care suferă şi îşi distrug vieţile.

Gabi: Nu pot să mă gândesc la aşa ceva pentru că sunt apolitic, nu cred în acest domeniu, sunt pe lângă acest „eveniment”.

R.C.: Daţi un sfat cititorilor…

Stoi: Dacă ai trupă, repetă mult, cumpără-ţi scule din oricâţi bani reuşeşti să strângi şi niciodată nu pune formaţia pe planul doi – indiferent de ce job ai!

   Le mulţumim celor doi membri ai trupei şi vă invităm să fiţi cu ochii pe apariţia materialului discografic E.M.I.L., începând cu data de 10 iulie!

foto by George Popescu, poqe.com

  

   O muzică bună înseamnă muzica pe care poţi scrie poezie. Aşa aş defini eu, în baza reperelor personale, orice melanj de sunete care ia forma unui cântec îndelung şi tacticos mestecat de ureche şi creier. Lumea din jurul nostru oferă o listă pantagruelică de zgomote, de multe ori dăunătoare spiritului şi fără legătură cu setea de armonie a portativului. România încă ascunde muzica bună, în ciuda sacrificiilor realizate de gardienii acesteia. Timpul va arăta dacă a meritat sau nu.

   Timişoara este o sursă de energie muzicală destul de activă în ultimii ani. Numeroase formaţii plecate de aici au ajuns repede printre preferatele publicului de underground, indiferent de stilul adoptat. Persona este o descoperire relativ recentă, dacă putem numi aşa cei şase ani trecuţi de la apariţia ei în tabloul underground românesc, respectiv din 2003. Persona este un nume inspirat din filmul omonim al lui Ingmar Bergman (de precizat că „Persona” nu este ultimul său film, pour les connaisseurs J ). Toţi membrii trupei au fost implicaţi în alte proiecte muzicale, corespondente generaţiei de muzicieni apăruţi după 1989, înainte de reunirea sub actuala titulatură. Astfel, Gaben (Gabriel Cherlia) a cântat la chitară aproape şapte ani în Neurotica, formaţie cu care a înregistrat un album şi a concertat în România dar şi în Ungaria sau Germania. Coco (Corin Maris) a cântat la bass în Era Ticăloşilor, formaţie de pionierat în hard-core-ul românesc. Floyd (Adrian Paraianu) a fost tobarul legendarei trupe de punk Haos.

    Istoria Persona a început când Gaben, Coco şi Floyd s-au strâns alături de Cătălin Mocanu într-o casă abandonată din cartierul timişorean Kuntz pentru nişte rock’n’roll jamming, treabă care s-a dezvoltat pas cu pas în compunerea primelor cântece proprii. Era momentul când influenţele trupei veneau din diverse direcţii, începând cu Stone Roses sau Radiohead şi până la Sonic Youth sau Pixies. Inevitabil, după un an de colaborare, Persona a susţinut primul concert, reacţia audienţei fiind una pozitivă şi de bun augur pentru membrii formaţiei. În toamna lui 2004 au fost înregistrate primele 2 demo-uri, respectiv Home in the Arms şi Computer Breakdown, compoziţii difuzate la posturile regionale de radio. Tot acum, Persona a fost invitată la TVR unde au înregistrat o variantă live a piesei Murder.

   În 2006, Cătălin a decis să părăsească trupa, devenind noul vocal al trupei clujene Kumm. Persona a acceptat situaţia ivită astfel, continuând în formula de trio pentru o perioadă, Gaben fiind cel care şi-a asumat rolul de vocal. În primăvara lui 2007,  Joy se alatură trupei la chitara acustică Tot în acest an formaţia înregistrează încă două noi piese, A Ride on Love Street si Momentary Lack of Passion, cu aceeaşi reacţie entuziastă a publicului. Melodiile au un sound foarte clar, vesel şi îmbină perfect viziunea muzicală trupei.

   2008 reprezintă o confirmare a ceea ce Persona devenise până atunci, amplificând seria concertelor în marile oraşe ale României şi participând la festivaluri de profil, alături de trupe trupe dEUS (B), Kultur Shock (USA), Air Traffic (UK), Trash Fashion (UK) şi Robots in Disguise (UK). Anul 2009 începe cu ocuparea primului loc în topul CityFM a piesei Momentary Lack of Passion, timp de două săptămâni. Urmează apariţia trupei la Alternativa (PRO TV) dar şi primul concert în afara ţării, la Budapesta, în celebrul club A38.

   În prezent băieţii lucrează la albumul de debut, Suburbia Afterlife, care intră în stadiul de mixat si masterizat, Persona cautand un label pentru lansarea lui. Criticii de profil au încadrat stilul formaţiei într-unul cu puternice influenţe britanice însă componenţii Persona preferă o definiţie mai complexă, izvorâtă din trăirile lor, precizând mereu că muzica lor nu poate fi stict etichetată, mai ales că background-ul muzical şi influenţele fiecărui membru, rafinate de experienţa şi maturitatea artistică acumulată în timp se împletesc într-un stil unic Persona.

   Revista Cioburi, susţinătoare a fenomenului underground din România, şi-a îndreptat tirul de întrebări către trupa timişoreană, pentru a înţelege mai bine drumul început de băieţi în 2003. Nu este suficient dar cu siguranţă este un pas înainte:

RevistaCioburi: V-a luat mult până aţi ajuns Persona?

Gaben: E un proiect din copilărie de care suntem foarte mândri.

Cristian: Ne-a luat câţiva ani, având în vedere că toţi am mai cântat iniţial în mai multe trupe care abordau tot atâtea genuri. Câteva mai cunoscute ar fi Neurotica, Haos sau Era Ticăloşilor.

R.C.: De ce nu brit-pop?

Gaben: Ne place să credem că muzica noastră trebuie ştampilată cu o etichetă mai cuprinzătoare – indie pop în cadrul fenomenului rock’n’roll.

Cristian: Pentru că nu suntem britanici. Indie rock’n’roll, poate.  

R.C.: Aveti prestanţă doar cu un album?

Cristian: Avem un album în lucru. Acum este în stadiul de mixaj şi sperăm în toamnă să îl avem gata şi să găsim un label să-l scoatem. Prestanţă nu ştiu dacă avem. Ziceţi-ne voi.

Gaben: Piesele care au ajuns pe album au fost alese din vreo 40 de melodii Persona, doar pentru că atâtea intră pe un album. În concerte cântăm, de obicei, în jur de 20 de piese şi le alegem în funcţie de locul unde “prestăm”.

R.C.: Vestul este aproape…De ce aţi ales estul?

Gaben: Estul ne-a ales pe noi. Am avut câteva concerte şi în vest, de exemplu cel din Aprilie de la Budapesta şi am reuşit şi acolo să facem lumea să se mişte.

Cristian: Suntem în vest, vestul Rusiei, Turciei. Chestiune de perspectivă. 

R.C.: Merită B’ESTFEST Persona sau Persona merită B’ESTFEST? (n.r.: trupa concertează la acest festival, pe 4 iulie 2009)

Cristian: Da. J

Gaben: E un festival important pentru România dar noi tratăm toate concertele cu aceeaşi seriozitate şi aplomb şi încercăm să facem un show bun de fiecare dată.

R.C.: Spuneţi-ne un proiect important în următorii doi ani…

Gaben: Marele plan e să punem pe bandă cât mai multe piese, să avem concerte şi în vest şi să facem un clip pentru una din piesele de pe albumul Suburbia Afterlife.

R.C: Cântaţi doar pentru anglofili?

Cristian: Nu. Dovada e că am inclus în unele concerte şi un cover de la Noir Desir şi una din piesele lor in franceză, nu în engleză. Cântăm pentru toţi oamenii din lume care vor să ne asculte. Şi pentru câţiva care sunt expuşi la muzica noastră, fără să vrea. Pe ăştia vrem să îi aducem în prima categorie.

Coco: Cântăm pentru că ne place şi pentru toţi cei care ne plac

R.C.: Sunt Kumm peste voi?

Cristian: Kumm adică?

Gaben: Suntem prieteni şi, deşi poate voi stârni zâmbete, nu cred că între trupele noastre există “concurenţă” şi ne bucurăm să bem o bere cu ei la concertele unde ridicăm praful pe scenă împreună.

R.C.: România înseamnă pierdere de vreme pentru trupele de gen?

Gaben: Pentru trupele underground româneşti e un efort să menţină ştacheta sus fără să apară la radio şi tv şi poate părea o nebunie să-ţi faci un band în ziua de azi. Noi o facem cu pasiune şi nu avem altă şansă decât să mergem înainte.

Cristian: În niciun caz. Sper ca trupele care consideră pierdere de vreme să se fi desfiinţat deja.

R.C.: De ce nu ascultă românii rock?

Coco: Greşit, românii ascultă rock! Probabil că ascultă un număr mai mic de oameni decât acum 10 ani dar sunt destui cei care apreciază muzica bună.

Cristian: Cum să nu asculte? Iris e printre cele mai de success trupe româneşti. Românii au ascultat, ascultă şi vor asculta rock. Evident, subgenurile rock-ului ascultate în România se diversifică continuu.

R.C.: Ce înseamnă muzica bună?

Cristian: Muzica bună e aceea care face să vibreze coarda sensibilă în fiecare. Şi raspunsul meu la întrebare este un etern clişeu. Iar faptul că folosesc un clişeu şi zic că e un clişeu e cel de-al doilea din răspunsul meu.

Coco: Păi, normal, rock…şi jazz şi…derivate

R.C.: Politicienii au împărţit ţara în două Românii. Acelaşi lucru îl puteţi spune despre publicul care vă ascultă?

Gaben: Nu suntem trupă politică.

Coco: Nu ştim de cele două Românii dar am vrea să împărţim şi noi publicul în două: cei cărora le place rock-ul şi cei cărora le place rock-ul foarte mult.

R.C.: În ce perioadă din trecut aţi fi vrut să cântaţi şi în ce trupe?

Gaben: În anii 2000 poţi să arunci o privire către anii ‘60, ‘70, etc. şi să te bucuri de ce s-a facut atunci. Eu sunt fericit cu prezentul. 

Cristian: Mie în precambrianul târziu, într-o trupă electro. 

R.C.: Timişoara mai are resurse pentru rock?

Gaben: Sunt câteva trupe noi  care promit şi sper să reuşească deşi pare greu la început. Mă bucur că s-au înmulţit cluburile unde poţi cânta.

Cristian: Da, evident.  Şi acum vine din spate generaţia celor de 14-18-20 de ani, printre care sunt mulţi oameni talentaţi şi implicaţi mai de timpuriu în muzică, ceea ce nu poate fi decât bine. De mulţi o să mai auziţi în viitor şi o să ajungeţi să îi întrebaţi chestii.

R.C.: Cu ce vă place să vă lăudaţi prin presă?

Coco: Cu muzica, pentru că asta facem.

Cristian: Nu ne lăudăm. Suntem modeşti.

R.C.: Nu aveţi bani de videoclipuri?

Coco: Bani de videoclipuri se găsesc, doar cu posturile tv care să difuzeze acele videoclipuri e mai dificil pentru că la ora actuală comercialul a pus stăpânire pe tot ce mişcă.

Cristian: Probabil ăsta e şi motivul principal pentru care nu am investit încă într-un videoclip. Nu vrem să avem un videoclip pe care să îl ţinem în sertar şi să îl arătăm la prieteni şi familie cum, din păcate, s-a întamplat cu prea multe trupe în ultimii ani. Cu puţină mobilizare puteam să îl facem din fondurile noastre dar difuzarea lui presupunea mai mult decât putem duce în momentul ăsta.  Ni s-a parut natural să investim mai întâi în scule, apoi în album (autofinanţat şi ăsta) şi mai târziu o să vedem şi de clip.

R.C.: Sunt persoane pe care nu aţi înceta niciodată să le înjuraţi?

Coco: Nu.

Cristian: Da dar nu unele anume. Persoane generice–idiotul, cretinul, netotul, etc.  

R.C.: Cum vreţi să-i convingeţi şi pe alţii să vă asculte?

Coco: Cu o muzică bună şi sinceră, cu concerte de calitate.

R.C.: Care este profilul fanului Persona?

Cristian: Habar n-am. Ştim oameni de toate vârstele, categoriile sociale, culorile, religiile , etc. cărora le place muzica noastră.

R.C.: Vă pasă de prezidenţiale?

Coco: Ne pasă de România, deci evident nu suntem indiferenţi la cine conduce ţara.

Cristian: Da. Mie, personal, îmi pasă şi de cele din Moldova sau Iran.

R.C.: Simţiţi mândria de a fi români?

Cristian: În levitra kaufen fiecare zi.

Coco : Din ce în ce mai rar dar ţara a intrat într-un proces lent de schimbare în bine  …poate, într-o zi…

R.C.: Daţi un sfat poporului…

Coco : Nu se poate aşa ceva; nu poţi sfătui un popor.

Cristian: Eventual un îndemn?  Rock ‘n’ roll people!!!

   Formaţia PERSONA este:

Gabriel Cherlia (Gaben)–vocal şi chitară,

Corin Maris (Coco)–Bass şi backing vocals,

Adrian Paraianu (Floyd)–drums and percussion,

Cristian Craciun (Joy)–chitară acustică/chitară.

   Revista Cioburi salută comunicarea excelentă a trupei, le mulţumeşte pentru muzică şi vă oferă la final o reprezentaţie live a băieţilor, de la Stufstock-ul de anul trecut:

  

   Scena rock românească este una fadă, unde maxim cinci trupe ajung la urechile ascultătorului ca fiind cunoscute. Există, în schimb, o lume paralelă unde îşi trag sufletul o groază de formaţii care nu au găsit, deocamdată, puntea de legătură cu lumea irişilor sau a holografilor, lumea ascultătorului de gen de altfel. Şi, din păcate, va mai dura o infinitate până când piaţa muzicală neaoşă va fi aliniată celor normale, unde fiecare stil muzical în parte are pâinea sa de mâncat. Noi, cei care ne dorim schimbarea în acest sens, trebuie doar să ţinem curentul în viaţă şi să-l arătăm celor care nu cunosc existenţa lumii amintite mai sus.

   În 1995, trei băieţi cu vise şi gânduri muzicale, au pus-o de-o trupă care, ulterior, avea să reziste până în prezent. AVATAR apărea, astfel, în Craiova, având în 1996 primul demo înregistrat. Un an mai târziu, Holy Infection, aduce mai mult de 1000 de exemplare vândute în palmaresul trupei. Cu multă muncă, formaţia reuşeşte încheierea unui contract cu cei de la Bestial Records în 1999, lucru benefic, de altfel, pentru primul lor album, The Alchemist, înregistrat în 2000. Lansarea aduce destule recenzii peste graniţele ţării, în Germania, Serbia, Italia sau Franţa. Urmează şi primul videoaclip în 2001, piese aleasă fiind Inner Alchemy. Adunând experienţa de până atunci, trupa sparge gheaţa festivalurilor de profil, trecându-şi în CV concerte la Hellhammer Festival în Serbia, Spring Metal Festival (Salzburg), acesta din urmă fiind startul unui turneu în Austria şi Germania, în 2005. Reprezentaţia băieţilor în deschiderea celor de la Megadeth ar putea fi notată ca o performanţă de reţinut, la fel cum ar putea fi cea de la deschiderea Crematory sau Sepultura. Ei o apreciază, se pare, pe cea de la Behemoth.

   În 2006 înregistrează EP-ul Tentacles, stilul trupei fiind acelaşi death-metal care i-a călăuzit încă de la început. Perioada următoare i-a solicitat destul de mult, formaţia fiind angrenată în diverse evenimente în ţară dar şi în Europa. Momentan lucrează la ultimul lor album, pregătit a fi lansat în curând şi având în spate câteva surprize care nu ne-au fost, logic, dezvăluite. Componenţa prezentă a trupei este următoarea:

Dan Scurtu – lead guitar

Marius Popeangă – vocal ( drums 1995-2001)

Marian Călin – drums (2001-prezent)

Cătălin Brînzan – bass (2001-prezent)

Cătălin Diaconu – guitar (2008-prezent)

   Şi pentru că am dorit să aflăm câteva impresii ale băieţilor vis-a-vis de problemele şi viziunea Cioburi, precum şi frustrările lor în raport cu popularitatea foarte scăzută pe piaţa locală, am adresat o serie de întrebări lui Dan Scurtu şi Marius Popeangă. Mircha ne-a oferit şansa de a vedea ce a ieşit:

RevistaCioburi: Când, cum, cu cine?

Popeangă: În liceu, repetiţii în sala de festivităţi, cu o chitară Reghin şi nişte tobe Doina, Scurtu şi cu mine.

Scurtu: Aş mai adăuga efectul de chitară care prindea posturi de radio şi pickupul folosit în loc de staţie.

R.C.: Avatar şi mai cum?

Popeangă: Am avut mai multe „nume”: brutal death metal, prog black/death metal, swedish/melodic death metal, death + hardcore, etc.

R.C.: Cât de beţi eraţi când aţi început?

Popeangă: După câte-mi amintesc, nu eram beţi deloc, eram chiar foarte treji. La noi mereu beţia, dac-a fost, a fost după repetiţie sau după concert.

Scurtu: Eram beţi, cred, dar nu de alcool.

R.C.: De ce rock?

Popeangă: Pentru că doar pe bază de rock se poate face metal. Iar metalul era cea mai marginală formă de artă muzicală în anii 90. Mă rog, şi azi lucrurile stau cam la fel dar atunci ne loveam de obstacole aproape insurmontabile.

Scurtu: Rock, what is rock? Are you a rocker? No, what is a rocker? METAL!!!

R.C.: Ce v-a facut să rezistaţi atât timp şi unde se găseşte?

Popeangă: Dacă ţi-aş răspunde pura plăcere de-a cânta, presimt c-o să zici că e o formulă stereotipă. Să ştii însă că adevărurile gol-goluţe se spun simplu. Aş mai putea zice că lipsa muzicii ar lăsa goluri prea mari în noi, ca să ne gândim vreun moment să renunţăm. Se adună câţiva prieteni, care ascultă cam aceleaşi muzici şi care nu doar ies la şprituri împreună, ci şi cântă împreună. Cum să nu rezişti?

Scurtu: Unde mergi? La repetiţie? Iar? Da. Nu te-ai mai plictisit? Nu. Ies bani? Nu. De ce cânţi? Fuck off!!

R.C.: Va este scârba de societate?

Popeangă: Mie mi-e foarte scârbă. După alegerile europarlamentare, am simţit din nou nevoia acută să plec undeva departe, unde să nu mai ştiu nimic de România.

Scurtu: Depinde care societate

R.C.: A mers Avatar la vot?

Popeangă: Cred că doar eu am fost la vot. Şi mi-a tremurat mâna înainte de a pune ştampila. O să revin la obiceiul meu de a-mi anula conştient buletinul de vot, în semn de protest.

Scurtu: Am silă şi lipsă de respect faţă de cei implicaţi în politica. Viermi bipezi toţi politicienii români.

R.C.: Cum îi convingeţi pe oameni să vă asculte?

Popeangă: Nu prea-i convingem. Nu suntem „true”.

R.C.: Laudaţi-vă cu un concert…

Popeanga: Odată, prin 2004, au venit la o cântare de-a noastră în Club A aproape 500 de inşi. Acum, dacă avem 200 de oameni la un concert, suntem fericiţi. Şi poate că e mai bine acum.

Scurtu: Cel din Salzburg, în deschiderea Behemoth. Cred că poza spune tot:

R.C.: Cum stă munca la următorul album?

Popeangă: Stă bine, mai avem nişte detalii de pus la punct şi urmează să vedem cum e cel mai bine să îl promovăm, pentru că, dintr-un anumit punct de vedere, va fi o premieră absolută pentru ţara asta. Nu c-ar interesa pe cineva în România.

Scurtu: Va fi ALBUMUL, nu următorul album. Văd că Marius nu a dezvăluit detalii, nu o să o fac nici eu. Pot spune doar că munca stă mult mai mult decât bine.

R.C.: Horia Moculescu, Marius Moga, Timbaland sau Ross Robinson ar trebui să vă producă un viitor album?

Popeangă: Cred ca m-aş mulţumi cu Ross Robinson. Pare un tip care se pricepe. J

Scurtu: Chiar dacă ne-am permite un producător renumit, aş prefera să fie produs de noi înşine, doar să avem la dispoziţie timpul necesar şi oamenii potriviţi.

R.C.: Până unde vreti să ajungeti?

Popeanga: Până la adânci bătrâneţi.

Scurtu: Măcar până la etajul 1.

R.C.: Ar trebui să fie mândru de voi Banul Craiovei?

Popeangă: Doar dac-ar avea ceva minte-n cap. Ar putea măcar să bage nişte bani în Ştiinţa să redevenim campioni după 1000 de ani.

Scurtu: Sau să bage banii în ceva folositor. J

R.C.: Credeţi în viaţa înainte de moarte?

Popeangă: Cu siguranţă. Trăind-o din plin pe asta de dinainte de moarte, avem siguranţa că ne-am scos pârleala, în caz că, după ce crăpăm, ne luăm cumva ţeapă.

Scurtu: Personal, nu cred că mai apuci să întrebi cine a stins lumina.

R.C.: Românii ar trebui sa stie engleza?

Popeangă: Ce să facă cu ea? Ce, îţi trebuie engleza să pricepi ce zice maneaua? Ai vreun avantaj în a prinde doi mici şi-o bere-n plus când te calci în picioare la vreun festivism organizat de vreun politician coclit, dacă ştii engleza? Oricum, tare mi-e teamă că-n viitor o să învăţăm chineza. Şi nu de plăcere.

Scurtu: Ar fi bine, până una alta, să învăţăm ţigăneşte.

R.C.: Mititelu, Dinel sau Neţoiu?

Popeanga: Acum o săptămână ţi-as fi răspuns fără reţineri, Mititelu. După ce Craiova a ratat cum a ratat Europe League, nu ştiu ce să mai spun. Eh, o să spun tot Mititelu, ce să fac. Ba nu, nu mai zic nimic.

R.C.: Adresaţi un mesaj inteligent…

Popeanga: Fraţi metalisti! Nu plecaţi urechea old school la noile stiluri de metal! Nu vă lăsaţi înşelaţi de poliritmia trupelor noi! Nu daţi nicio şansă curentelor inovative, diversioniste! Noi suntem români, nu uitaţi asta!

Scurtu: Mesaj inteligent? Hm… FUCK VIKING FOLK PAGAN CRAP METAL!!!

    Le mulţumim celor de la AVATAR pentru amabilitate şi, ca de obicei, prezentăm pe final o doză suplimentară pentru curioşi.