Unirea care ne desparte

• Aberația de intelect, Idei fertile •
Avem centenar:
– Poporul român este atât de norocos încât și fără centenar rămânea la fel de prost;
– România este o țară atât de frumoasă încât sigur are ceva nașpa: oamenii, economia.. nu ne dăm seama exact;
– Românii își iubesc atât de mult țara că nu ar accepta niciodată să o fută alții;
– La 100 de ani de la marea unire am reușit imposibilul: la Poșta Română se poate plăti cu cardul;
– La fel ca în Decembrie 1918, avem un Prim-ministru inginer;
– Nici în 2018 Drumul Taberei nu are metrou;
– Comuniunea daco-romană dăinuie peste secole: încă folosim drumurile făcute de romani și avem aceleași fețe de daci;
– Diferența dintre Decembrie 2018 și Decembrie 1918 este de aproximativ 200 000 de unguri;
– Românul a fost poet și în 1918, este și în 2018: atunci erau Octavian Goga, Elena Văcărescu, George Topârceanu, acum îl avem pe Flick Domnul rimă;
– Sărbătoarea centenarului este prilej de mândrie: FCSB va dobândi marca Steaua;
– Anul centenar aduce primele reduceri de Black-Friday pe bune;
– Și în an centenar, Dinamo se pregătește intens pentru Champions League;

Un cuplu de maghiari din Covasna divorțează, după ce soția a născut un prunc ce purta o bentiță cu tricolorul României

• Aberația de intelect, Promo •

copil-bentitaStupoare în secuime, după ce o tânără mămică de etnie maghiară a dat naștere unui copil care purta pe cap o bentiță cu tricolorul românesc, informează Ugerpres.

Vestea a picat ca un fulger asupra proaspătului tătic care și-a anunțat deja intenția de a demara procesul de divorț, motivând că nu își explică nenorocirea decât prin faptul că soția sa l-a înşelat cu un patriot de origine română. Tânărul a rămas de neînduplecat chiar și după ce rudele şi apropiaţii l-au sfătuit să facă testul de paternitate pentru a înlătura din faşă orice îndoială legată de o întrebare absolut legitimă şi anume cine este tatăl copilului.

„Am mai auzit de o situaţie similară întâlnită undeva în Moldova, când un copil a venit pe lume alături de o sticlă de Teddy plină cu țuică. Dar am crezut că era pură fabulație sau că, în cel mai rău caz, medicul care efectua operația de cezariană a scăpat sticla unde nu trebuia. Ce s-a întâmplat acum în Covasna este un caz unic în istoria medicinei. Am discutat cu colegii mei şi am ajuns la concluzia că există doar două posibilităţi care ar putea explica fenomenul: ori soţia a avut într-adevăr un amant din comunitatea românilor, ori unul dintre cei doi soţi are origini româneşti şi nici măcar nu ştie”, a declarat la rându-i şocat, János Intervențiu, doctorul care a asistat la naştere.

 

Un ardelean a vandalizat sediul UDMR din comună după ce a pierdut Ardealul la Conquiztador

• Aberația de intelect, Promo •

Un tânăr împătimit al jocurilor pe calculator dintr-o comună clujeană a fost reţinut de organele de ordine după ce a spart geamurile sediului UDMR din localitate, a pătruns în clădire şi a vopsit mustăţile liderilor udemerişti din tabloruile de la intare în roşu, galben şi albastru. Nemulţumirea a plecat după ce acesta a pierdut Ardealul la Conquiztador în faţa lui janos_2003 şi unguru13, doi jucători lipsiţi de onoare care, spune el, s-au unit împotriva lui.

No, la împărţire totu’ o fu ok. Mi-am luat capitala la Cluj aşa cum fac eu de obicei şi am reuşit să-mi iau până la începerea atacului tot Ardealul. Pe mine nu mă interesează războiul de cucerire. Eu vreau doar să-mi apăr terioriile. Aşa cum am învăţat la şcoală că au făcut şi strămoşii noştri. Cel mai mult mă bucur atunci când se termină bătălia şi Ardealu-i tot al meu. Eu asta am urmărit mereu la jocul ăsta, a declarat pentru Ugerpres cel reţinut.

Tânărul rămâne în ofensivă şi acuză algoritmul de selecţie a întrebărilor susţinând că acesta a fost realizat după scheme iredentiste. Când au început să mă atace, calculatorul  alegea doar întrebări din istoria şi geografia ungurilor. Când au venit ungurii în Ardeal, care era numele iepei lu’ Bathory sau care e numele unguresc al marilor oraşe transilvănene . No fost nicio întrebare despre Avram Iancu sau despre Marea Unire. Da’ ce-i asta? Un joc de cultură generală românească sau unu’ de cultură generală maghiară?



Dacă va fi găsit vinovat tânărul riscă o amendă usturătoare, 30 de zile de muncă în folosul comunităţii maghiare şi, ceea ce e mai important, va fi penalizat cu 5000 de puncte din PAJ.

Senzaţional: românii vor să-i atace pe nemţi!

• Politica e un pornostar, Promo •

   Supăraţi pe faptul că Germania refuză în continuare adoptarea deciziei prin care România să adere la spaţiul Schengen în 2011, parlamentarii români au luat o înghiţitură de rachiu, să-şi dreagă glasul, şi au început uşor să ridice creasta către nemţi. Bravii noştri reprezentanţi s-au gândit că dacă foştii colegi de arme de la Stalingrad nu ne lasă să zbenguim ca ei prin zona aia de Europa exclusivistă, atunci nici dumnealor nu aprobă derogarea prin care germanii să poată avea încă trei europarlamentari peste limita admisă de Tratatul de la Lisabona până la următoarele alegeri, cele din 2014.

   O iniţiativă salutară, vorba colegului Bilă dar ieşită din context. Adică, de ce dom’le, ăia mari pot să mai devieze aşa, un pic, de la regulamente iar noi, ăştia mici şi oropsiţi trebuie să respectăm toate regulile? Păi, de aia:

-ăia mari (Germania) respectă regulile la ei acasă.

-noi (ăşti micii şi proştii) nu respectăm nicio lege la noi acasă.

-ăia mari (Germania) decartează cel mai mare buget în visteria U.E.

-noi (idem) futem fondurile U.E. aiurea (implicit ale ăstora mari).

-de ce musai acum ne trebuie nouă Schengen…?

-noi suntem într-un mare noroi (mai sus de frunte) şi ne-am trezit acum să facem pe interesanţii.

 

   Este firesc ca un stat să-şi vadă interesul dar nu în momente nepotrivite. De ce nu ne-am arătat coaiele pe masă când a venit delegaţia F.M.I. şi doar ne-am scărpinat la ele? Păi, stimabili tocători de bani publici degeaba, nu credeţi că e cazul să întoarcem iar armele împotriva nenorociţilor de nemţi?

Ţara arde şi babele îngenunchează

• De-ale lu' Păcală, Promo •

   Iată că, în prag de protest naţional al sindicatelor şi al votului pentru moţiunea de cenzură, turma de enoriaşi mioritici a pornit către băloşirea moaştelor sfinţilor crucii lu’ Dumnez… Mă iertaţi. Spuneam că înainte cu o zi de blocarea capitalei de către necredincioşii în sfinţii din Guvern , s-a făcut o repetiţie prin blocarea centrului de către credincioşii în sfinţii din biserică.

   Ca în fiecare an, sărmanii, atât cu duhul, cât şi cu buzunarul, se aşează cu miile la cozi pentru a cere unei entităţi, care sălăşluieşte doar în capul lor, tot ceea ce viaţa şi propriile forţe nu le pot oferi. De la copii aduşi fără voia lor, până la bătrâne care abia pot urca două trepte, românii ajung chiar şi la îmbrânceli penibile doar să lingă un pic moaştele vreunui personaj monden decedat al lumii bisericeşti.

    Evident, conform specificului local, unde e aglomeraţie, e loc de scos ceva bani. Iar la o adunare de acest gen, trebuie bătut fierul pe partea religioasă. Ca atare, în zonă s-au instalat vânzătorii de acareturi dumnezeieşti, în numele Domnului, normal. Răsfoind presa celor cu mintea odihnită, am aflat noutăţile acestui sezon de moaşte, în materie de iconiţe, icoane, cruci, cruciuliţe, piuliţe, şuruburi sfinţite etc. Aşadar, enoriaşii datori la întreţinere şi cu mâncare doar pentru jumătate de lună, au putut achiziţiona fericiţi (şi în numele Bărbosului Suprem, normal) icoane-veioză, icoane şi cruci cu leduri, cruci fosforescente, cristale gravate cu laser şi multe alte simboluri religioase tehnologizate. N-am auzit, în schimb, să fie de vânzare batmani în miniatură (să şi-i agaţe taximetriştii cu parbrizul îndoit de cruciuliţe, pe post de preoţi de pluş) sau apă sfinţită la pachet cu vin (alb demisec) sfinţit, adică un fel de baterie sfinţită.

    Pe lângă asta, am aflat cum diverşi credincioşi au venit să se milogească în faţa oaselor sfinte, pentru a li se împlini diverse fantezii. După cum vedeţi în imaginea de mai jos (sursa Libertatea) tânărul student Costi, un om nefericit de altfel, a venit să se plângă de faptul că ia doar note mici iar rugămintea sa a fost să ia note mari la examene (o logică de fier, nu?). Atât de nefericit este Costi din cauza asta încât a atins moaştele cu carnetul de student (!). Specialiştii redacţiei sunt convinşi că tânărul Costi poate lua note mari dacă ar deschide un pic cursurile şi ar învăţa.

   Poate n-ar fi o idee chiar aşa rea, până la urmă, ca lucrurile să funcţioneze atât de simplu. Luând exemplul tânărului care speră să-şi rezolve problema notelor mici doar atingând moaştele cu carnetul de note, să ne gândim cum şi-ar putea rezolva enoriaşii problemele cu hemoroizii, problemele cu erecţia sau problemele cu tractul intestinal, atingând osemintele cu ce cred dumnealor de cuviinţă. Cei care au probleme cu capul am văzut eu că speră să rezolve afecţiunea ating moaştele cu buzele.

 

moaste

Nunta la români

• De-ale lu' Păcală, Editorial •

După naştere şi moarte, singurele două evenimente certe în viaţă, cel mai semnificativ moment al conştiinţei colective este indiscutabil nunta. Momentul mult aşteptat de miresica îmbrăcată în rochia de prinţesă – ce afirmă suspinând că a aşteptat această clipă toată viaţa, mult evitat de mirele care într-un final a cedat presiunilor, la ţanc venit pentru părinţii gata să organizeze evenimentul aşa cum ei n-au fost lăsaţi s-o facă, se profilează ca o adevărată corvoadă pentru însurăţei. Heirupul mirilor, de vineri de la brad şi până duminică la potroace,  statul după invitaţi, că e doar petrecerea invitaţilor, nu a tinerilor proaspăt căsătoriţi , stresul că nu ies socotelile şi multe altele, fac ca nunta să devină din evenimentul dedicat exclusiv celor doi miri, un real chin pentru aceştia.

Situat într-o zonă de confluenţă ca cea a Balcanilor, poporul român a dobândit de-a lungul istoriei un bagaj etnografic extrem de diversificat. Iar când e vorba de nuntă, avem la tradiţii şi la obiceiuri, căcălău, Măria ta. Dar cum era şi firesc, noile vremuri şi-au lăsat adânc amprenta asupra acestor obiceiuri. Unii înţeleg acest lucru, alţii nu. Iar când oamenii ţin cu tot dinadinsul să-şi conserve tradiţiile transmise din moşi-strămoşi, de prin colbul satelor şi al caselor din chirpici, în asfaltul oraşelor şi al blocurilor de beton, se iscă penibilul. Păi una era când alaiul îşi urma traseul, la pas, pe uliţele prăfuite ale satului, în chiote de veselie şi alta e când alaiul îşi parcurge traseul, la bordul unor maşini, în sunetul asurzitor al claxoanelor. Păi una era când se încingea hora miresei în bătătură şi alta e când te apuci să dansezi în parcarea din faţa blocului sau în jurul mesei din sufragerie, dans în varianta zip, stresat să nu dai peste vreun bibelou şi să stârneşi o criză de isterie soacrei mici.

Un alt element caracteristic majorităţii nunţilor de la bloc este că nimeni nu se ştie exact care este pasul următor. Şi cât de în temă te-ai afla cu tradiţiile locului, este aproape imposibil ca cineva să nu comenteze şi să nu se mire cu glas tare că la el/ea nu se ţine aşa. În aceste situaţii, cel care are întâietate este, în general, acordeonistul. El este cel care le dictează protagoniştilor, pas cu pas, ce e de făcut, în timp ce aceştia, cuprinşi de emoţia momentului – sanchi,  execută maşinal indicaţiile.

Un alt episod de referinţă este cel desfăşurat în biserică, episod în care însurăţeii îşi pun pirostriile. Moment de maximă importanţă pentru babele din audienţă. O oră de stat în faţa altarului cu ochii geană pe nevastă să nu care-cumva să te calce pe picior că te-ai nenorocit – o să te aibă sub papuc toată căsnicia – în timp ce un preot sau un sobor de preoţi (de la caz la caz) te plictiseşte recitând versete biblice. La sfârşitul slujbei, are loc validarea acesteia.  Dacă ai optat pentru o variantă de slujbă Professional, cu tot pachetul, costul este pe măsură. Dacă vrei să scapi mai repede şi alegi varianta Express, costurile sunt la fel. Întortocheate mai sunt căile Domnului…

Pe parcursul celor trei zile ale evenimentului, bârfele sunt ca la ele acasă. Auzi lumea şuşotind: I-a rupt turna? Eu n-am văzut. Auzi tu, cum să nu-i rupă tura!? sau Uite, fă, că şi-a găsit şi asta bărbat. Ce noroc a avut a dracu’ sau Ia uit-o şi pe soacra mare. Zici că e împăiată.

Ajunşi la salon, tinerii mai au o singură grijă. Să le vină invitaţii. Fără ei,  s-a dus şi avansul la apartament. Tot la salon, cam între peşte şi sarmale, e imposibil ca vreo rubedenie să nu o ia pe ulei şi să nu înceapă să lanseze sistematic, cât o ţin plămânii, urări de bine pentru miri, socri sau naşi, ridicând paharul plin cu vin deasupra unui coc de cucoană special amenajat pentru seara cea mare. Apoi, vrei nu vrei, trebuie să se fure şi mireasa. Cine a mai văzut nuntă fără furatul miresei?! Răscumpărarea ei aduce după sine, pe lângă navetele de bere sau sticlele de whisky cuvenite răpitorilor, şi umilirea lui ginerică care este pus să facă tot felul de lucruri, chipurile trăsnite, de la cântat, dansat, declaraţii de dragoste, toate acestea desfăşurându-se spre deliciul nuntaşilor.

Cel mai emoţionant moment al nunţii rămâne fără doar şi poate dezgătitul miresei. Redat de glasul gâjâit al unui lăutar obosit, de o guristă cu glas duios sau de CD-ul cu însăşi Maria Ciobanu, cântecul de jale Ia-ţi mireasă ziua bună umple babele de lacrimi. Mireasa se aşează pe un scaun, cu gândul că mai e puţin şi a scăpat, şi îşi lasă naşa să îi prindă baticul pe cap, aducând-o astfel în rândul femeilor gata să ia cratiţa în primire. Iar versurile cântecului au un singur scop. S-o facă să sufere. O smulg de la sânul protector al familiei, îi calcă în picioare grădina cu flori, o asmut împotriva mă-sii, lui taică-său, soră-sii şi o pasează fără reţineri soacră-sii. Ce poate fi mai edificator că poporul nostru ştie să sufere?

Apoi atmosfera se destinde cu recuperarea jartelei. Ginerică îşi vâră în văzul tuturor capul sub rochia miresei extrăgând în dinţi, cu mâinile la spate, jarteaua. Moment numai bun să-şi ia noapte bună de la ce nu va vedea cu siguranţă în noaptea nunţii, pentru că, nu-i aşa, mireasa, sleită de puteri după atâtea sârbe şi hore, va cădea răpusă de oboseală. Nu are cum să lipsească nici momentul aruncatului buchetului. Acest obicei tradiţional românesc de sorginte americană lasă întotdeauna două, trei tinere domnişoare cu buza umflată şi loc de miştouri pentru răutăcioşii piliţi, puşi pe şotii.

Când totul se sfârşeşte, tinerii căsătoriţi îşi fac socotelile şi îşi acordă o binemeritată lună de miere de o săptămână la Sinaia sau pe însoritele meleaguri ale Greciei, asta depinde, desigur,  în funcţie de anotimp. Apoi, toarnă vreo doi, trei copii, el îşi face o amantă iar ea îşi creşte în linişte odoarele. Şi uite aşa vor trăi româneşte până la adânci bătrâneţi.

Colaterale venite din trecut

• Editorial, Frustrări din cartier •

Să nu-mi spună nimeni că România este o ţară dizgraţioasă, numai bună de a fi acoperită sub un grandios nor de napalm. Nimic mai fals. România este, în cea mai mare parte a ei, un tărâm desenat cu atenţie de natură, cu mici detalii perfecte ce pot fi surprinse doar de un obiectiv macro cosmic. Dar România este tânără. Fiind tânără, este proastă, pentru că nu i-a plăcut aşa mult cartea şi a dat-o mai mult pe golăneală, precum o fetişcană superbă, venită de la ţară, cu sâni perfecţi, picioare numai bune de adulmecat şi ochi care îţi taie răsuflarea. România e atât de naivă încât îşi ţine cu dinţii locuitorii săi, românii, copiii ei, adunaţi din aventurile cu turiştii turci, tătari, nemţi, austrieci sau, în general, cu orice turist migrator şi tare în coaie. Românii, spre deosebire de fetişcana care i-a adunat în jurul ei, sunt ca o grămadă de plozi care cer tot timpul de mâncare, fac mizerie, strică toate jucăriile pe care mă-sa le fură de cele mai multe ori, urlă, se cacă pe unde îi apucă şi nu reuşesc niciodată să treacă în clasa următoare. România, încă arătoasă, începe să dea semne de uzură, fiind mai tot timpul după curul  puradeilor ei români.

România a avut la un moment dat nişte rude, să le zicem părinţi (sau bunici), fiecare dintre aceştia având la un punct şansa de a păşi pe un alt drum. Asaltată de turiştii evului trecut, neamurile României ar fi putut să ajungă fie austrieci (unii spun că unguri), fie turci, fie ruşi sau, pur şi simplu, ar fi putut rămâne rumâni. Soartă sau nu, iubire sau nu, ambiţie sau orice alt rahat proiectat istoric, însă rubedeniile din trecut ale României au decis că e mai bine să rămână unite, cu riscul de a pierde din plozii care trăgeau atunci de fustele lor. Curve sau nu, rudele bătrâne au dat muie turiştilor (după ce au supt pule străine secole întregi) şi au plămădit ca într-un spectacol de iluzionism ieftin fetişcana cea frumoasă, cu sâni, ochi şi pulpe de Cosânzeană. România s-a născut chinuit, prematur dar a crescut frumoasă şi fără bube în cap. Plozii de lângă ea, cei pe care îi criticăm vehement unii dintre noi, vorbesc româneşte în majoritate şi se poartă ca atare.

Eu nu urăsc România. Poate urăsc românii, doar pentru că nu se pupă cu viziunile mele cotidiene. Nu-i condamn. Urăsc, în schimb, Unirea. Mare, mică, nu are importanţă. Şi urăsc şi mai mult bunicul meu Ardeal pentru că, în loc să arunce o privire la vecinii săi mai mari şi mai gospodari, s-a uitat la ochii frumoşi ai rudelor vorbitoare de aceeaşi limbă, dorindu-şi să locuiască sub acelaşi acoperiş cu acestea. Iar eu, colateral, mă număr printre plozii trişti ai României, privind cu jind la roşeaţa din obraji a nepoţilor vecinilor din Vest.

Şmecheria la nivel de artă

• Martor şi tartor, Promo •

Ultima evadare din câmpul muncii m-a surprins în postura de a interacţiona, vrând-nevrând, cu o sumedenie de noi personaje. Până una alta, un lucru deloc împovărător. E bine să mai cunoşti şi alţi oameni. Dintre toţi aceşti interlocutori necunoscuţi cu care am stabilit un minim contact verbal, doar unul singur a reuşit însă să-mi stârnească un interes mai accentuat. Şi când spun interes mă refer la acea curiozitate ştiinţifică care râcâie un antropolog în încercarea de a descoperi la subiectul său primat comportamente nemaivăzute până atunci.

Personajul a cărei tipologie urmează a fi disecată în continuare, era un domn cărunt, cu părul rar şi lins, purtat pe spate cu concursul gelului în exces, gesticulând mult şi inutil din mâini în încercarea de a explica interlocutorului său tot felul lucruri banale, în concepţia sa de o covârşitoare importanţă, uşor peltic, repetând excesiv după fiecare explicaţie dată întrebarea mă-nţelegeţi?, tic verbal care, în condiţiile afirmaţiilor mele maşinale, îi conferea treptat o anume siguranţă în discuţie. Cu un mers legănat, descriind cu sandalele sale de mall unghiuri de nouăzeci de grade, cu o burtă scursă peste pantalonii scurţi înfloraţi, denotând un soi de opulenţă decadentă, subiectul nostru a împrăştiat pe tot parcursul promenadei, care nu a durat mai mult de jumătate de oră, pe lângă multitudinea de învăţăminte de viaţă şi un damf dulceag de băutură, licoare care deşi i-a impregnat efectul unui patefon stricat, a reuşit negreşit să-i releve şi partea necenzurată a caracterului său. După spusele sale, până mai acum un an ar fi ocupat o funcţie importantă în administraţia guvernamentală dar, odată cu ultima remaniere, i s-a făcut o propunere pe care nu a putut-o refuza şi anume primirea a 24 de salarii compensatorii şi implicit ieşirea la pensie. Acum, are propria-i afacere şi propriile-i concepţii despre viaţă.

Ceea ce m-a fascinat din prima clipă la acest personaj a fost modul în care reuşea să rezume rezolvarea tuturor situaţiilor după grile bine definite, mizând pe ideea că orice şi oricine are un preţ. Nu contează funcţia deţinută, naţionalitatea sau condiţia socială asumată. Dacă ştii cum să dai banul, nimeni nu te refuză. Oricine poate fi cumpărat. Şi un euro dacă îl dai până la urmă; n-are importanţă; gestul contează. Simplul fapt că l-ai „omenit”, îl face să cedeze. La fel şi cu negocierea în situaţii mai complicate. Pai dacă treci pe roşu şi te prinde Poliţia, tu cu cine vorbeşti? Cu ăla tânărul sau cu ăla bătrânul? Normal că negociezi cu poliţistul mai în vârstă. El ştie cum e mersul lucrurilor. Ăla tânăr e încă necopt. Iese cu tot felul de idei din şcoală. Un set de concluzii trase de un expert al genului după ani de experienţă în domeniu. O adevărată lecţie de cum poţi ridica şmecheria la nivel de artă.

Nefiind încă prins în acelaşi miraj al alcoolului şi contrariat în totalitate de expunerile sale cu caracter didactic, am ales numai variante scurte şi prompte de răspuns. O polemică cu un astfel de personaj, într-o aşa stare avansată de şmecherie şi de ebrietate nu s-ar fi diferenţiat de o dispută verbală avută cu un aparat de radio. Şi nu ştiu de ce, dar am impresia că după sfârşitul discuţiei noastre a rămas cu un gust amar în gură. Şi nu atât de la vin cât de la concluzia că şi-a irosit timpul cu un inadaptat. Zilele ce au urmat, ne-am ignorat reciproc la modul cel mai respectuos; el, o antologie de şmecherie şi eu, un simplu fraier.

De ce maneaua?

• Editorial, Frustrări din cartier •

Adusă în Balcani din vistieria culturală a Imperiului Otoman, maneaua se lăsa cântată şi ascultată doar la curţile domneşti sau în grupurile marilor boieri ai vremii. După o lungă perioadă în care a stat ascunsă în negura timpului, ea a fost adoptată, la jumătatea secolului trecut, de către comunităţile ţigăneşti drept o alternativă facilă a muzicii lăutăreşti şi promovată ca şi o altfel de muzică de petrecere, dându-i-se o cu totul nouă faţă. În zilele noastre, maneaua a atins apogeul. Întrebarea care se pune este de ce?

Atracţia românului pentru muzica de petrecere, afinitatea pentru versuri licenţioase sau împărtăşirea ideilor din versurile manelelor, toate acestea au dus, alături de inexistenţa unor repere muzicale şi lipsa unei minime educaţii în acest sens, la crearea şi accentuarea mult controversatului fenomen al manelelor de astăzi.

La sfârşitul anilor 2000, maneaua încă era văzută ca un nou stil de muzică de petrecere. Lumea agrea sau dezavua maneaua în aceeaşi măsură în care tolera sau nu muzica de petrecere. Versurile sterile, opulenţa dizgraţioasă a interpreţilor sau mesajele acestora devenite deja stereotipuri nu deranjau. Vinul şi voia bună le luau faţa. Fenomenul era încă sub control. Imediat ce s-a constatat că maneaua prinde la public şi că se fac bani frumoşi de pe urma ei, noi şi noi ageamii au aderat la acest gen. În 2002-2003, când s-a constatat amploarea fenomenului şi s-a lansat o puternică ofensivă împotriva acestui gen muzical, era prea târziu. Maneaua era deja pe val.

Lumea bună de astăzi urăşte visceral maneaua, omiţând în multe din cazuri să se întrebe şi de ce a fost posibilă o asemenea propagare a acesteia în societatea românească. Astăzi, în plină manelizare – aşa cum multora le place a spune – a devenit ceva de bon-ton, este un mod de a te evidenţia pozitiv, atunci când spui că urăşti maneaua. Dacă urăşti maneaua eşti implicit zece clase peste cel care o ascultă. Un aspect valabil, în genere, ţinând cont de nivelul intelectual al celor ce cochetează cu acest stil muzical. Însă, totuşi, nu te poţi considera mai breaz doar pentru că nu agreezi un stil muzical.

Lăsând la o parte carenţele cultural-artistice şi afinitatea balcanică pentru şpriţ şi petrecere, personal cred că propagarea manelei, în forma ei actuală, a avut o aşa mare aderenţă la publicul român, pentru că modul în care amintesc maneliştii de îmbogăţirea subită de pe urma fraierilor şi excesul de şmecheire pe secundă înregistrată pe bandă, se potrivesc ca o mânuşă pe societatea românească post-decembristă. Românul nu ştie să preţuiască munca sau lucrurile obţinute prin muncă din moment ce în epoca trecută, statul se angaja să-i asigure un loc călduţ atunci când venea vorba de înregimentarea în câmpul muncii. El preferă să îi cadă din cer, nefăcând mare lucru, întocmai cum este amintit obsesiv şi în versurile manelelor. Munca cinstită este apanajul fraierilor. Fraierii munceşte. Şmecherii pă fraieri îi prosteşte este un slogan din ce în ce mai des întâlnit, nemaiavând legătură cu originea etnică sau statutul social al celor care-l susţin sau îl promovează. Dacă mai socotim şi proverbiala trăsătură de descurcăreţi a locuitorilor spaţiului mioritic, caracteristică exploatată la maximum în versurile manelelor, devine şi mai limpede de ce a prins atât de bine maneaua la români.

Maneaua a reuşit să se instaleze în societatea românească, definind noi tipologii sociale ale individului. E suficient să afli despre cineva că ascultă manele şi să ai tendinţa în a-l eticheta incult sau avid de şmecherie.

Problematica manelelor nu a fost creată şi întreţinută de cei care o ascultă sau o promovează; adevăratele cauze ale acestui fenomen stau în spatele motivelor ce au determinat auditoriul să adere la un astfel de curent muzical. Muzica în sine nu este decât o extensie a trăirilor sau a nevoilor persoanei ce o ascultă. Iar pentru a ameliora efectul manelizării, e nevoie să se umble mult mai adânc în măruntaiele problemei şi nu este suficientă doar o marginalizare a fenomenului.

Hegemonia manelelor va intra în regresie atunci când societatea românească va da primele semne de vindecare. Până atunci va fi nevoie de un substitut care să răsune în urechile devoratorilor de gen, luând locul manelelor. Că acest substitut va fi muzica tradiţională românească, muzica lăutărească autentică sau oricare alt tip de muzică neaoşă sau nu, rămâne de văzut. Golul va trebui umplut cu ceva.