Un număr semnificativ de francezi au solicitat autorităţilor din Hexagon retragerea cetăţeniei franceze mai multor personalităţi de marcă precum Eugène Ionesco, Constantin Brâncuşi sau Henri Coandă pe motiv că au avut origini româneşti.

„Exodul românilor în patria noastră nu a început de azi, de ieri. Dacă ne-am hotărât să stârpim răul, s-o facem din rădăcini. E inadmisibil ca nişte români să fie aşezaţi pe acelaşi piedestal cu marii oameni de cultură francezi. Dramaturgie mai absurdă ca a lui Ionesco n-am mai văzut iar Brâncuşi e o adevărată pagubă la casa omului. Nici nu vreau să mă gândesc cât material a băgat în Coloana Infinitului… Să nu mai vorbim de Coandă al cărui efect a făcut ca mii de români să sosească zilnic cu avionul la noi în ţară”, a declarat pentru HotMuse Xeno Fobby, un tânăr magrebian sătul să îndure infracţiunile românilor din Franţa.

Autorităţile române nu au rămas indiferente şi au reacţionat prompt la iniţiativa fără precedent a francezilor. „E treaba lor dacă vor să recurgă la astfel de măsuri. După părerea mea, eu cred că acesta este un moment prielnic ca românii să-şi mai recupereze din adevăratele valori”, a declarat pentru aceeaşi sursă citată mai sus ministrul afacerilor externe, Teodor Baconschi.

Cine ştie, poate că cerşitul dă mult mai bine în franceză.

„E păcat că inaugurarea unui astfel de stadion pe care bucureştenii şi românii în general îl meritau a fost perturbată de apariţia unor necuvântătoare. Dacă nu e gazonul bun, nu e bine că nu se investeşte. Dacă e gazonul prea bun, nici aşa nu e bine că atrage cârtiţele. Am alertat deja Poliţia Animalelor pentru demararea unei anchete. Sunt convins că familia de cârtiţe responsabilă pentru acest incident va fi prinsă şi adusă în faţa legii chiar dacă va fi nevoie să se scormonească pe sub tot stadionul”, a declarat pentru ProstSport edilul Capitalei, Sorin Oprescu.

Organizatorii susţin că animalele buclucaşe au început să-şi facă apariţia după ce Marcel Pavel a terminat de interpretat imnul României, fiind atrase de inconfundabila voce a acestuia. „Este absurd să dăm curs unor asemenea speculaţii. Toată lumea ştie că muzica mea este una comercială şi nicidecum una underground. Dacă după ce aş fi cântat eu şi-ar fi făcut apariţia pe teren văcuţa de la Milka aş mai fi zis. Dar nişte cârtiţe?! Nici nu poate fi vorba de aşa ceva….”, a replicat artistul pentru sursa citată mai sus.

Surprinzător, francezii nu pun rezultatul de egalitatea pe seama calităţii gazonului. „Meciul era sortit unui rezultat de zero la zero. De fiecare când golul plutea în aer, atmosfera incendiară creată de publicul român a făcut ca acesta să se umple cu o masă de  aer cald şi să se ridice şi mai mult deasupra terenului. În asemenea condiţii erau şanse extrem de mici ca una din echipe să marcheze vreun gol”, a declarat printre altele selecţionerul echipei Franţei.

Da, mi-a lipsit foiala Bucureştiului.
Da, simţeam că lipseşte ceva în liniştea ce cădea încă de la primele semne ale serii.
Da, mi s-a părut exagerat când gazda s-a alertat teribil sa nu primească observaţii sau chiar amenda din cauza fumului de la grătar (grătar făcut într-o gradină de vara, la marginea oraşului – grădini făcute şi închiriate de primărie ca oamenii să aibă oaze de “evadare”) .

Dar, revenind la întrebarea prietenului meu, nu am văzut nimic supracalifragilistic. Lucrurile erau făcute pur şi simplu cu simţul răspunderii, bine, practic şi cât se poate de estetic.
Şi oamenii păstrau ceea ce aveau.
Totul era întreţinut şi exploatat.
Nimic deosebit: nu am văzut nimic care sa nu fi poată fi făcut şi aici.
Nici o supertehnologie, nici un efort supraomenesc. Doar normalul, în cea mai simplă şi contemporană definiţie a sa.

Revenind în ţara, am simţit (cum au simţit mulţi din cei ce au fost pe-“afara”) izbitura gunoiului, a delăsării, a nesimţirii şi a nepăsării.
Chiar asta a fost senzaţia: că m-am întors într-un grotesc coş de gunoi.
Ciudat… Până şi animalele ţin curat pe lângă culcuşurile lor…

Dunăre

Eu nu sunt genul de politician care să revină asupra afirmaţiilor. Dacă am susţinut iniţial că nu vom absorbi fonduri europene în cazul în care nu vom reorganiza administrativ România, aşa va rămâne. Nu mă interesează pe mine ce cred domnii de la UE. E foarte uşor să stai la un birou toată ziua bună ziua şi să supraveghezi atent cum se mişcă fondurile. Sunt curios câţi dintre aceşti domni au ieşit vreodată pe teren şi au pus mâna pe o coasă, pe o toporişcă sau măcar pe o paletă de tenis de masă? Aşa că să ne scutească cu dezinformările astea ieftine şi să ne lase să ne facem treaba cum ştim noi mai bine. Oficialii UE nu ştiu ce spun! A declarat pentru HotMuse premierul român.

Emil Boc a continuat atacurile dure la adresa oficialilor UE precizând că va propune o diminuare a salariilor comisarilor de la Comisia Europeană cu până la 50%. Voi aduce în discuţie în următoarea şedinţă de guvern o reducere a salariilor comisarilor europeni. Este inadmisibil ca în timp ce oameni muncitori, cetăţeni onorabili ai României, trăiesc pe un salariu de mizerie domnii aceia să aibă lefuri de mii de euro.

La scut timp după declaraţia premierului, conştienţi de gafa făcută, oficialii UE şi-au prezentat scuzele într-o scrisoare deschisă adresată executivului de la Bucureşti.

Deşi nu se ştie exact cum s-a procedat în Polonia, în România sunt cele mai mari şanse ca teroriştii să fi cedat când li s-a spus că dacă nu vor colabora vor fi eliberaţi şi încadraţi în sectorul bugetar autohton.

Trăitul pe lung al clipei, cu 20km/h, în rafale de “Lost Highway”. Vulpi multe pe traseu, stelele toate pe cer iar la orizont concert de muzică electrostatică roşie, cu luminiţe. Doar bate vântul şi creşte piatra în Dobrogea, cum să nu fie rost de boom energetic cu ventilatoare într-una. Muriţi!

Am mers alături de un drum ca la carte făcut de americani între Baia şi Ceamurlia cea de gripă aviară dădătoare… şi niciun magazin deschis după 10 noaptea. Noroc cu benzinăria flancată de babaici, de la intrarea din Jurilovca.

Pescuit, ţuică şi vin pe lac = festin, vorba lui Roger vâsleorul.

Alături de Valerică pescarul şi cu mine, reportacul, ne-am aflat trei “meşteri” în ale datului la rame, începând cu ora 5, că atunci senzaţia este.

Ăilalţi trei, profitorii, au investit într-un motor electric şi duşi au fost.

Cum să explici, mă, fiorul bălţii către tabăra adversă? În câteva secvenţe îmi răzbat gânduri despre păsăretul proaspăt dezemigrat, răsăritul pastelat, foşnetul menuet al stufului, oglindirea soarelui până în străfundul obscur al apelor, răbdarea mulinânda. Dar n-ai cum să răpui dezbaterea nici pomenind despre genetica masculină a vânătorului sau originea acvatică a neamului ori despre pacea absolută care spulberă orice chef de muncă atunci când ştii că vin serbările firului învârtoşat. Puterea priceperii depinde şi de tipul spicului ce dă culoarea şuviţelor: nativ sau aclimatizat, proaspăt sau trecut prin tăvălugul vieţii.

Miristea de după pârjol, încă punând beţe în talpa ghetelor, dar lasând loc holdelor de trestie din noul an, mocirla întunecată, greu de intuit şi neplăcut surprinzătoare pe moment, oasele matinal pătrunse de umezeală şi frig, infinitul stufărişului ori dogoarea tâmpă şi tihnită n-ai cum să ţi le însuseşti de la tastatură. Poate doar după o sticlă de vin la vreun bistro, şi numai punând la cale o nouă excursie, percepi din ce în ce mai intens o astfel de experienţă. Iar din poze poti doar să insinuezi temperatura între anotimpului ăsta atipic şi greu de imitat: o toamnă, calendaristic primăvăroasă, la momentul acordării cu o oră mai înainte a ceasului. Care aici, ca şi în Elveţia, nu se întâmplă. Ora e mereu aceeaşi, cea de iarnă. Slujbele se anunţă atavic, pe vechi, şi se ţin iulian.

Despre legenda lui Jurba, pădurea de stejar de unde s-a auzit clopotul, reţeta de “şti” şi cât de nemaipomenită e Dobrogea, data următoare, însă.

Ura! Etapa naturală, cea de bun augur, a udării minciocului, cu întârziere, s-a produs. Dupa ore în şir de bântuit după ştiuci şi terminând explicaţiile cu blisca, jumătatea pragmatică a participanţilor trece la secţiunea “pluta”. Iar succesul se arată a fi la fel de nepriceput. Căci scopul în sine nu este cel care trebuie căutat, ci plăcerea parcursului şi înecatul porilor cu viaţă, nerăbdătorilor este. Şi chiar dacă, la ora consemnării, o captură per căciulă nu mi se pare treabă, downshiftingul indus unora e numa’ bun. Excluzând secătuirea pompei de benzină, cazarea, barca ori taxa de pescuit, fireşte.

Şi excluzând inconsistenţa celor ce se vor din partea locului. De aia zic că la Lunca mai mereu ai parte de altceva, fără să mă refer la cât de întins e firul: nu te anunţă cât e taxa, unde e pe bani şi unde nu, care e metodologia de facturare, de ce data trecută era aşa iar acum e altfel.

În rest mă abţin şi rămân la trăirile neşlefuite ale sfârşitului de săptămână, făcut parcă în ciuda lui noiembrie (duminica a fulguit chiar), alături de întâlnirea cu răpitorul care a binevoit a stârni priviri înciudate undiţei mele: e caras, ba nu, e ciortan că-i galben, ba nu…

Era chiar legenda din Lunca: Exagerat Bibanul.

Max

De exemplu, suntem în mijlocul iernii. Pe toate canalele de ştiri se aude cam acelaşi lucru: „România este sub teroarea frigului”, „Românii crapă de frig”, „Apocalipsa iernii s-a abătut peste România”, „Gerul ameninţă din nou” etc. P#la mea, e frig.. Normal că e frig, e iarnă! În România, când e iarnă, e frig, e zăpadă, e ger, îngheaţă apa, sunt ţurţuri. Aşa e normal. Ce este atât de special să anunţi la televizor, în toiul iernii, că e ger?

Tare ar fi fost un Cătălin Radu Tănase care să fi spart tiparele, transmiţând plin de sudoare ştiri de genul: „În mijlocul lui ianuarie, Miercurea Ciuc a fost invadat de berze, păsările fiind bucuroase că mercurul din termometre s-a dezgheţat. Contactat telefonic, şeful bărzoi a spus că în următoarele zile vor trage aici un stol de cocori, unul de egrete şi câteva dropii plecate în vacanţă din Slobozia. Oricum, şederea va fi una temporară, deoarece păsările nu pot suporta temperaturile ridicate din această perioadă a anului, anormale de altfel buy acomplia online without a prescription (sunt aproape 0 grade!!) şi vor pleca spre Ucraina, acolo unde îi aşteaptă un grup de nagâţi veniţi de pe malurile Nilului încă din noiembrie.”.

Doamnelor, domnilor, Radu, afară este iarnă. Şi, incredibil, temperatura este sub 0 grade Celsius.

România nu este o ţară. România este o aglomeraţie de maimuţe care merită tot ce li se întâmplă. Una din mariile rotaţii din hypermarketuri (deseori, cea mai mare) este kilogramul de BANANE.

Capitolul I:

Sunt un consumator casnic de energie electrică. Livrarea curentului o datorez celor de la ENEL dar şi instalaţiei electrice din casă, montată în 1982. Pe 21 octombrie am primit factura ENEL în valoare de 600 lei (aproximativ), reprezentând şi costurile regularizării indexului pentru un an. Ca un bun plătitor ce sunt, am achitat-o.

Capitolul II:

Data stelară 6 Noiembrie 2010. Undeva, în galaxia Maimuţelor Electrice, sistemul computerizat al societăţii ENEL elibera factura numărul 0MF 11094397, în valoare de 1624, 24 lei. Consumul pentru luna conţinută în factură apare înregistrat în sistemul primatelor galactice în cuantum de 3953 Kwh (media lunară în ultimii patru ani fiind de aproximativ 100 Kwh). Factura este împachetată şi trimisă către boul de consumator. Către mine.

Capitolul III:

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu când mă gândesc că am plătit regularizarea aia de 600 de lei îmi dau seama că, involuntar, am făcut un pact cu mine. Am spus că începând din acel moment voi da indexul lunar, fie la tel verde (de care am aflat mai târziu, pentru că sunt un bou şi nu pot ţine pasul cu tehnologia), fie la tanti/nenea care îţi dezmiardă dimineţile de sâmbătă cu „luuuminaaaaaa!” (urmat de cioc-cioc în uşă). Gândindu-mă mai bine, atunci acomplia buy online nu eram acasă şi am ratat urletul acela suav. Dar am sunat la numărul de telefon lăsat de domnul respectiv (atunci s-a nimerit să fie un nene) şi i-am comunicat indexul citit de mine (5307 Kwh, mai exact, adică un plus faţă de luna anterioară de 121 Kwh). Menţionez că nu am probleme cu văzul şi sunt stăpân pe acţiunile mele. Eh, amintiri…

În ziua de 21 noiembrie 2010, am desfăcut factura numărul 0MF 11094397, aterizată în acea zi în cutia poştală. Mi-aduc aminte şi acum sunetul strident produs în ţeasta mea de semnele de întrebare din ce în ce mai numeroase, care-şi căutau o ieşire către exterior. După ce am turnat pe gâtlej aproximativ un litru de apă, mi-am şters sudoarea de pe frunte şi lacrimile din cur, am pus mâna pe telefon şi am sunat la call-center (începusem să mă învăţ cu evoluţia din jurul meu). O voce mai puţin tremurândă ca a mea s-a făcut auzită la celălalt capăt al firului:

„-Bună ziua, numele meu este #¤”%#%&, cu ce vă pot ajuta?

-Bună ziua, mă numesc Boul de consumator casnic şi am o problemă cu ultima factură.

-Ce anume?

-Mi-a fost trecut indexul greşit.

-Cum aşa?”

A fost un moment de cumpănă. Chiar, cum aşa? Eu de ce nu m-am întrebat asta? Ce voi răspunde acum? Brusc, am avut senzaţia că sunt într-un univers paralel, unde reprezentanţii ENEL sunt oamenii perfecţi iar eu sunt consumatorul cel mai prost: le dau indexuri greşite, mă plâng tot timpul, fac reclamaţii peste reclamaţii. Un gând suav, de altfel.

„-Păi, cum aşa… Am transmis indexul colegului dvs. prin telefon şi l-a trecut greşit.

-Sigur l-aţi citit bine?

-Da, sunt mai mult decât sigur.

-Păi, în acest caz, eu nu vă pot ajut. Trebuie să mergeţi la centrul de care aparţineţi, faceţi o reclamaţie şi vă vor trimite pe cineva să citească indexul iar apoi se reglează.

-Am înţeles…

-Altceva?”

Am închis înainte să urez foarte multă muie angajatului model cititor de index.

Capitolul IV:

În data de 26 Noiembrie am reuşit să fac reclamaţia , cu număr de înregistrare cu tot, urmând să aştept telefonul magic, cel care să mă readucă în normalitate în relaţia cu cei de la ENEL (termenul era de maxim 30 de zile). Evident, eram la a treia încercare, primele două dăţi nereuşind decât să stau vreo oră la coadă şi să urmăresc tensionat lupta pentru  teritoriul filialei între maimuţele ce formau coada. Mai lipsea vocea Sandei Ţăranu pe fundal şi totul era exact ca la Teleenciclopedia. M-am întrebat atunci care ar fi fost efectul aruncării unei banane în mijlocul acelei gloate.

De curiozitate, l-am sunat pe nenea ăla să-l pun la curent cu deranjul produs. „Se mai întâmplă, dom’le! Eram şi eu răcit.”. Sper să răcească iar şi să nu-şi mai revină niciodată.

Capitolul V:

După cele 30 de zile scurse anost, timp în care am avut telefonul lipit de mine inclusiv la duş, ca nu cumva să ratez telefonul şansei vieţii mele, mi-am luat inima în dinţi şi am apelat din nou serviciul de call center. Mi-am pus şi eu nişte întrebări vis-a-vis de neplata acelei facturi contestate şi întreruperea furnizării de energie electrică. Am fost asigurat că fiind o factură contestată, nu se va folosi această procedură. Şi că să aştept cuminte în continuare până va veni zânul cititor de index să-mi regeleze factura. Ce să fac? Mi-am mai pus nişte fân în iesle şi am privit în continuare în ţeavă. Ca boul.

Capitolul VI:

În data de 29 ianuarie 2011 am primit Preavizul numărul 1300243993 (emis pe 19.01.2011) prin care eram înştiinţat că pe data de 04.02.2011 mi se va întrerupe furnizarea energiei electrice din cauza neplăţii facturii numărul 0MF 11094397, în valoare de 1624,24 lei. Factura contestată. Cea pentru care nu trebuia să fiu debranşat. „Mii de pule!”, mi-am spus, gândindu-mă dacă e bine să plâng. Mi-am propus ca lunea următoare de dimineaţă să fiu la prima oră la filiala ENEL pentru a-mi detona încărcătura de dinamită.

Capitolul VII:

Luni dimineaţă (31.01.2011), la ora 8.30 am vrut să-mi părăsesc grajdul pentru a merge la ENEL (fac 10 minute până acolo). Nu am putut să ies din casă. Cumva, iala se stricase. Cumva, am vrut iar să plâng. Cumva, mi-am dat seama că mai bine mănânc banane în locul fânului. Abia la ora 11 am ajuns la ENEL. Nu am stat, speriat de maimuţele care în continuare se luptau pentru teritoriu. Şi erau multe! Oricum, nu aveam banane la mine, deci experimentul meu era sortit amânării.

Capitolul VIII:

Miercuri, 02 februarie 2011. La ora 8.30 eram la filiala ENEL din Pantelimon. 8.30 este ora începerii programului. Nu am înţeles de ce maimuţele ocupau deja teritoriul de acolo. Multe maimuţe. Iar nu aveam banane. Şi nici fânul nu mi-l luasem. M-am aşezat la coadă.

După aproximativ 3(trei) ore, am ajuns primul la coadă. Câte emoţii! Urmam să le cunosc pe doamnele acelea din spatele monitorului, urma să le vorbesc! Vai, sunt un norocos! Mi-am dat geaca jos, pentru a nu transpira şi mai abundent.

„-Bună ziua…

-Bună ziua, care-i problema?

-Păi, uitaţi, am avut o factură greşită, am contestat-o, mi-a venit preaviz de debranşare…

-Aaa, staţi aşa, că nu sunteţi singurul. Daţi factura. Aşa… Aşa… Aşa… Gata!

-Gata ce?”

(m-am uitat pe ceas, trecuseră două minute. 3 ore pentru două minute…)

„-Păi, am trecut aici la creanţe că aveţi factura contestată şi că nu trebuie să fiţi debranşat. Ştiţi, colegii mei verifică întodeauna stadiul creanţelor înainte să meargă pe teren şi să debranşeze consumatorii. La dumneavoastră am trecut că nu trebuie, deci nu vă faceţi griji.”

Aş dori să mulţumesc părinţilor, prietenilor, bunului Dumneazeu, fanilor, pentru norocul care m-a lovit în acele clipe. În sfârşit, nu trebuia să-mi fac griji. Deja, eram relaxat şi mă puteam gândi la altceva. De exemplu, cum să fabric o armă nucleară.

„-Mda… Păi, şi cum rezolvăm, totuşi, cu cititul indexului? Nu puteţi trimite pe cineva să-l citească?

-Nu.

-De ce?

-Pentru este o firmă care se ocupă de asta.

-Aha… Un contact, ceva?

-Nu.

-Clar.

-Uitaţi, le-am dat mail şi lor să vină să vă citească indexul. Altceva?

-Nu.”

Ba da, mai era ceva. Muriţi!

…Ajuns la muncă, mi-am dat seama că povestea asta m-a costat vreo trei zile de concediu. Mă întreb cine or fi părinţii lui nenea ăla, denaturaţii naibii, care nu l-au învăţat cum să se ferească de răceală. Aş dori să le trimit nişte banane prin curier (dar şi progeniturii lor, cel care a decis că „se mai întâmplă” să-ţi baţi joc de consumatorul bou). Iar apoi, după ce voi fabrica arma nucleară o să ofer ţării un viitor luminos. Că eu s-ar putea să rămân fără lumină.

Epilog:

De astăzi mănânc banane.