Cu lotca prin Lunca

Inspirat de ce a putut scrie un venetic despre plaiurile natale (salut, Niculaie! http://alpinet.org/main/articole/show_ro_t_pledoarie-pentru-macin_id_3446.html), mi-am pus în cap sa trag o relatare antidoctă despre o vânare de ştiuci pe vânt, la umbra pomului lăudat. La Lunca (http://www.complexlunca.ro/), unde totul nu-i la fel. Oricât de des ai merge, găseşti câte ceva care să te bage în ceaţă. Dacă abordaţi vreun drum nocturn, prescurtând pe la Cernavodă spre Nazarcea, pe unde nici offroadul nu răzbate, puneţi „Blue Hotel” de Chris Isaac şi luaţi traseul închis, decopertat si de evitat (de doi ani de zile tot aşa-i). Pe alocuri tăiat fideluţă şi parcă destinat testării nervilor la proba de răbdare: „ce talent faci cu ăla de pe contrasens?”. Mai ales dacă „ăla” e vreun autocar legitim. Taci mâlc şi realizezi că cei 20 km economisiţi se complimentează cu urări citrice de la bucşe plus fix acelaşi timp pierdut ca pe drumul standard.

Trăitul pe lung al clipei, cu 20km/h, în rafale de „Lost Highway”. Vulpi multe pe traseu, stelele toate pe cer iar la orizont concert de muzică electrostatică roşie, cu luminiţe. Doar bate vântul şi creşte piatra în Dobrogea, cum să nu fie rost de boom energetic cu ventilatoare într-una. Muriţi!

Am mers alături de un drum ca la carte făcut de americani între Baia şi Ceamurlia cea de gripă aviară dădătoare… şi niciun magazin deschis după 10 noaptea. Noroc cu benzinăria flancată de babaici, de la intrarea din Jurilovca.

Pescuit, ţuică şi vin pe lac = festin, vorba lui Roger vâsleorul.

Alături de Valerică pescarul şi cu mine, reportacul, ne-am aflat trei „meşteri” în ale datului la rame, începând cu ora 5, că atunci senzaţia este.

Ăilalţi trei, profitorii, au investit într-un motor electric şi duşi au fost.

Cum să explici, mă, fiorul bălţii către tabăra adversă? În câteva secvenţe îmi răzbat gânduri despre păsăretul proaspăt dezemigrat, răsăritul pastelat, foşnetul menuet al stufului, oglindirea soarelui până în străfundul obscur al apelor, răbdarea mulinânda. Dar n-ai cum să răpui dezbaterea nici pomenind despre genetica masculină a vânătorului sau originea acvatică a neamului ori despre pacea absolută care spulberă orice chef de muncă atunci când ştii că vin serbările firului învârtoşat. Puterea priceperii depinde şi de tipul spicului ce dă culoarea şuviţelor: nativ sau aclimatizat, proaspăt sau trecut prin tăvălugul vieţii.

Miristea de după pârjol, încă punând beţe în talpa ghetelor, dar lasând loc holdelor de trestie din noul an, mocirla întunecată, greu de intuit şi neplăcut surprinzătoare pe moment, oasele matinal pătrunse de umezeală şi frig, infinitul stufărişului ori dogoarea tâmpă şi tihnită n-ai cum să ţi le însuseşti de la tastatură. Poate doar după o sticlă de vin la vreun bistro, şi numai punând la cale o nouă excursie, percepi din ce în ce mai intens o astfel de experienţă. Iar din poze poti doar să insinuezi temperatura între anotimpului ăsta atipic şi greu de imitat: o toamnă, calendaristic primăvăroasă, la momentul acordării cu o oră mai înainte a ceasului. Care aici, ca şi în Elveţia, nu se întâmplă. Ora e mereu aceeaşi, cea de iarnă. Slujbele se anunţă atavic, pe vechi, şi se ţin iulian.

Despre legenda lui Jurba, pădurea de stejar de unde s-a auzit clopotul, reţeta de „şti” şi cât de nemaipomenită e Dobrogea, data următoare, însă.

Ura! Etapa naturală, cea de bun augur, a udării minciocului, cu întârziere, s-a produs. Dupa ore în şir de bântuit după ştiuci şi terminând explicaţiile cu blisca, jumătatea pragmatică a participanţilor trece la secţiunea „pluta”. Iar succesul se arată a fi la fel de nepriceput. Căci scopul în sine nu este cel care trebuie căutat, ci plăcerea parcursului şi înecatul porilor cu viaţă, nerăbdătorilor este. Şi chiar dacă, la ora consemnării, o captură per căciulă nu mi se pare treabă, downshiftingul indus unora e numa’ bun. Excluzând secătuirea pompei de benzină, cazarea, barca ori taxa de pescuit, fireşte.

Şi excluzând inconsistenţa celor ce se vor din partea locului. De aia zic că la Lunca mai mereu ai parte de altceva, fără să mă refer la cât de întins e firul: nu te anunţă cât e taxa, unde e pe bani şi unde nu, care e metodologia de facturare, de ce data trecută era aşa iar acum e altfel.

În rest mă abţin şi rămân la trăirile neşlefuite ale sfârşitului de săptămână, făcut parcă în ciuda lui noiembrie (duminica a fulguit chiar), alături de întâlnirea cu răpitorul care a binevoit a stârni priviri înciudate undiţei mele: e caras, ba nu, e ciortan că-i galben, ba nu…

Era chiar legenda din Lunca: Exagerat Bibanul.

Max

Gheaţă la canal

Fiind, probabil, într-o perioadă plină de acalmie, televiziunile fac ce fac şi tot trebuie să scoată audienţă din piatră seacă. Dacă sezonul de crime şi violat babe ştirbe este cam sărac în evenimente, atunci, cumva, populaţia tot trebuie ţinută cu tensiunea la minim 18 cu 10.

De exemplu, suntem în mijlocul iernii. Pe toate canalele de ştiri se aude cam acelaşi lucru: „România este sub teroarea frigului”, „Românii crapă de frig”, „Apocalipsa iernii s-a abătut peste România”, „Gerul ameninţă din nou” etc. P#la mea, e frig.. Normal că e frig, e iarnă! În România, când e iarnă, e frig, e zăpadă, e ger, îngheaţă apa, sunt ţurţuri. Aşa e normal. Ce este atât de special să anunţi la televizor, în toiul iernii, că e ger?

Tare ar fi fost un Cătălin Radu Tănase care să fi spart tiparele, transmiţând plin de sudoare ştiri de genul: „În mijlocul lui ianuarie, Miercurea Ciuc a fost invadat de berze, păsările fiind bucuroase că mercurul din termometre s-a dezgheţat. Contactat telefonic, şeful bărzoi a spus că în următoarele zile vor trage aici un stol de cocori, unul de egrete şi câteva dropii plecate în vacanţă din Slobozia. Oricum, şederea va fi una temporară, deoarece păsările nu pot suporta temperaturile ridicate din această perioadă a anului, anormale de altfel (sunt aproape 0 grade!!) şi vor pleca spre Ucraina, acolo unde îi aşteaptă un grup de nagâţi veniţi de pe malurile Nilului încă din noiembrie.”.

Doamnelor, domnilor, Radu, afară este iarnă. Şi, incredibil, temperatura este sub 0 grade Celsius.

Daţi-mi o armă nucleară şi vă fac o Românie luminoasă. Episodul ENEL.

Prefaţă:

România nu este o ţară. România este o aglomeraţie de maimuţe care merită tot ce li se întâmplă. Una din mariile rotaţii din hypermarketuri (deseori, cea mai mare) este kilogramul de BANANE.

Capitolul I:

Sunt un consumator casnic de energie electrică. Livrarea curentului o datorez celor de la ENEL dar şi instalaţiei electrice din casă, montată în 1982. Pe 21 octombrie am primit factura ENEL în valoare de 600 lei (aproximativ), reprezentând şi costurile regularizării indexului pentru un an. Ca un bun plătitor ce sunt, am achitat-o.

Capitolul II:

Data stelară 6 Noiembrie 2010. Undeva, în galaxia Maimuţelor Electrice, sistemul computerizat al societăţii ENEL elibera factura numărul 0MF 11094397, în valoare de 1624, 24 lei. Consumul pentru luna conţinută în factură apare înregistrat în sistemul primatelor galactice în cuantum de 3953 Kwh (media lunară în ultimii patru ani fiind de aproximativ 100 Kwh). Factura este împachetată şi trimisă către boul de consumator. Către mine.

Capitolul III:

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu când mă gândesc că am plătit regularizarea aia de 600 de lei îmi dau seama că, involuntar, am făcut un pact cu mine. Am spus că începând din acel moment voi da indexul lunar, fie la tel verde (de care am aflat mai târziu, pentru că sunt un bou şi nu pot ţine pasul cu tehnologia), fie la tanti/nenea care îţi dezmiardă dimineţile de sâmbătă cu „luuuminaaaaaa!” (urmat de cioc-cioc în uşă). Gândindu-mă mai bine, atunci nu eram acasă şi am ratat urletul acela suav. Dar am sunat la numărul de telefon lăsat de domnul respectiv (atunci s-a nimerit să fie un nene) şi i-am comunicat indexul citit de mine (5307 Kwh, mai exact, adică un plus faţă de luna anterioară de 121 Kwh). Menţionez că nu am probleme cu văzul şi sunt stăpân pe acţiunile mele. Eh, amintiri…

În ziua de 21 noiembrie 2010, am desfăcut factura numărul 0MF 11094397, aterizată în acea zi în cutia poştală. Mi-aduc aminte şi acum sunetul strident produs în ţeasta mea de semnele de întrebare din ce în ce mai numeroase, care-şi căutau o ieşire către exterior. După ce am turnat pe gâtlej aproximativ un litru de apă, mi-am şters sudoarea de pe frunte şi lacrimile din cur, am pus mâna pe telefon şi am sunat la call-center (începusem să mă învăţ cu evoluţia din jurul meu). O voce mai puţin tremurândă ca a mea s-a făcut auzită la celălalt capăt al firului:

„-Bună ziua, numele meu este #¤”%#%&, cu ce vă pot ajuta?

-Bună ziua, mă numesc Boul de consumator casnic şi am o problemă cu ultima factură.

-Ce anume?

-Mi-a fost trecut indexul greşit.

-Cum aşa?”

A fost un moment de cumpănă. Chiar, cum aşa? Eu de ce nu m-am întrebat asta? Ce voi răspunde acum? Brusc, am avut senzaţia că sunt într-un univers paralel, unde reprezentanţii ENEL sunt oamenii perfecţi iar eu sunt consumatorul cel mai prost: le dau indexuri greşite, mă plâng tot timpul, fac reclamaţii peste reclamaţii. Un gând suav, de altfel.

„-Păi, cum aşa… Am transmis indexul colegului dvs. prin telefon şi l-a trecut greşit.

-Sigur l-aţi citit bine?

-Da, sunt mai mult decât sigur.

-Păi, în acest caz, eu nu vă pot ajut. Trebuie să mergeţi la centrul de care aparţineţi, faceţi o reclamaţie şi vă vor trimite pe cineva să citească indexul iar apoi se reglează.

-Am înţeles…

-Altceva?”

Am închis înainte să urez foarte multă muie angajatului model cititor de index.

Capitolul IV:

În data de 26 Noiembrie am reuşit să fac reclamaţia , cu număr de înregistrare cu tot, urmând să aştept telefonul magic, cel care să mă readucă în normalitate în relaţia cu cei de la ENEL (termenul era de maxim 30 de zile). Evident, eram la a treia încercare, primele două dăţi nereuşind decât să stau vreo oră la coadă şi să urmăresc tensionat lupta pentru  teritoriul filialei între maimuţele ce formau coada. Mai lipsea vocea Sandei Ţăranu pe fundal şi totul era exact ca la Teleenciclopedia. M-am întrebat atunci care ar fi fost efectul aruncării unei banane în mijlocul acelei gloate.

De curiozitate, l-am sunat pe nenea ăla să-l pun la curent cu deranjul produs. „Se mai întâmplă, dom’le! Eram şi eu răcit.”. Sper să răcească iar şi să nu-şi mai revină niciodată.

Capitolul V:

După cele 30 de zile scurse anost, timp în care am avut telefonul lipit de mine inclusiv la duş, ca nu cumva să ratez telefonul şansei vieţii mele, mi-am luat inima în dinţi şi am apelat din nou serviciul de call center. Mi-am pus şi eu nişte întrebări vis-a-vis de neplata acelei facturi contestate şi întreruperea furnizării de energie electrică. Am fost asigurat că fiind o factură contestată, nu se va folosi această procedură. Şi că să aştept cuminte în continuare până va veni zânul cititor de index să-mi regeleze factura. Ce să fac? Mi-am mai pus nişte fân în iesle şi am privit în continuare în ţeavă. Ca boul.

Capitolul VI:

În data de 29 ianuarie 2011 am primit Preavizul numărul 1300243993 (emis pe 19.01.2011) prin care eram înştiinţat că pe data de 04.02.2011 mi se va întrerupe furnizarea energiei electrice din cauza neplăţii facturii numărul 0MF 11094397, în valoare de 1624,24 lei. Factura contestată. Cea pentru care nu trebuia să fiu debranşat. „Mii de pule!”, mi-am spus, gândindu-mă dacă e bine să plâng. Mi-am propus ca lunea următoare de dimineaţă să fiu la prima oră la filiala ENEL pentru a-mi detona încărcătura de dinamită.

Capitolul VII:

Luni dimineaţă (31.01.2011), la ora 8.30 am vrut să-mi părăsesc grajdul pentru a merge la ENEL (fac 10 minute până acolo). Nu am putut să ies din casă. Cumva, iala se stricase. Cumva, am vrut iar să plâng. Cumva, mi-am dat seama că mai bine mănânc banane în locul fânului. Abia la ora 11 am ajuns la ENEL. Nu am stat, speriat de maimuţele care în continuare se luptau pentru teritoriu. Şi erau multe! Oricum, nu aveam banane la mine, deci experimentul meu era sortit amânării.

Capitolul VIII:

Miercuri, 02 februarie 2011. La ora 8.30 eram la filiala ENEL din Pantelimon. 8.30 este ora începerii programului. Nu am înţeles de ce maimuţele ocupau deja teritoriul de acolo. Multe maimuţe. Iar nu aveam banane. Şi nici fânul nu mi-l luasem. M-am aşezat la coadă.

După aproximativ 3(trei) ore, am ajuns primul la coadă. Câte emoţii! Urmam să le cunosc pe doamnele acelea din spatele monitorului, urma să le vorbesc! Vai, sunt un norocos! Mi-am dat geaca jos, pentru a nu transpira şi mai abundent.

„-Bună ziua…

-Bună ziua, care-i problema?

-Păi, uitaţi, am avut o factură greşită, am contestat-o, mi-a venit preaviz de debranşare…

-Aaa, staţi aşa, că nu sunteţi singurul. Daţi factura. Aşa… Aşa… Aşa… Gata!

-Gata ce?”

(m-am uitat pe ceas, trecuseră două minute. 3 ore pentru două minute…)

„-Păi, am trecut aici la creanţe că aveţi factura contestată şi că nu trebuie să fiţi debranşat. Ştiţi, colegii mei verifică întodeauna stadiul creanţelor înainte să meargă pe teren şi să debranşeze consumatorii. La dumneavoastră am trecut că nu trebuie, deci nu vă faceţi griji.”

Aş dori să mulţumesc părinţilor, prietenilor, bunului Dumneazeu, fanilor, pentru norocul care m-a lovit în acele clipe. În sfârşit, nu trebuia să-mi fac griji. Deja, eram relaxat şi mă puteam gândi la altceva. De exemplu, cum să fabric o armă nucleară.

„-Mda… Păi, şi cum rezolvăm, totuşi, cu cititul indexului? Nu puteţi trimite pe cineva să-l citească?

-Nu.

-De ce?

-Pentru este o firmă care se ocupă de asta.

-Aha… Un contact, ceva?

-Nu.

-Clar.

-Uitaţi, le-am dat mail şi lor să vină să vă citească indexul. Altceva?

-Nu.”

Ba da, mai era ceva. Muriţi!

…Ajuns la muncă, mi-am dat seama că povestea asta m-a costat vreo trei zile de concediu. Mă întreb cine or fi părinţii lui nenea ăla, denaturaţii naibii, care nu l-au învăţat cum să se ferească de răceală. Aş dori să le trimit nişte banane prin curier (dar şi progeniturii lor, cel care a decis că „se mai întâmplă” să-ţi baţi joc de consumatorul bou). Iar apoi, după ce voi fabrica arma nucleară o să ofer ţării un viitor luminos. Că eu s-ar putea să rămân fără lumină.

Epilog:

De astăzi mănânc banane.

Să nu ne vindem ilegal ţara!

Inspiraţi de modelul vestic al relaxării fiscale, un grup de producători din Timişoara a decis să acorde un set de facilităţi economice cumpărătorilor interesaţi în a le promova produsele în afara ţării. Astfel, au reuşit încheierea unui contract de succes cu un consorţiu francez, în urma căruia produsul finit românesc a luat drumul Franţei.

Un alt aspect pozitiv al acestui caz este faptul că cei doi producători români, în speţă o familie de rromi din Timişoara, a reuşit să introducă pe piaţa din Franţa un produs bio 100%, conceput în condiţii naturale în totalitate. Produsul, adică puradelul celor doi producători, a fost livrat în stare proaspătă, investitorii francezi (adică o altă familie din Franţa) având posibilitatea să cumpere copilul ieftin şi în rate. Iată cum, tocmai pentru a reuşi penetrarea pieţelor vestice, micii producători autohtoni adoptă strategii care să nu alunge interesul potenţialilor cumpărători occidentali.

Din păcate, statul a intrat pe fir (vreun funcţionar zelos care n-a primit şpagă, probabil) şi a pus beţe în roate operaţiunii, arestându-i pe cei doi producători rromi, motivând că legile actuale din România nu permit tranzacţiile cu puradei. Sanchi!

În aceste condiţii, îi sugerăm fie regelui Cioabă, fie împăratului Iulian, fie domnului Bercea Mondialu’, aceşti piloni ai vastei economii tuciurii, să opereze un set de măsuri (conforme cu legile în vigoare) care să faciliteze creşterea economiei. De exemplu:

-listarea la bursa din Londra a vrăjitoarelor de magie albă.

-banii adunaţi la nunţi şi petreceri să fie transformaţi în obligaţiuni, depuse în oficiile de cămătari.

-să fie promovat brand-ul turistic Welcome to the Carpathian living-room, având ca imagine calul în loc de frunză.

-să se încheie un barter între Arcelor Mittal şi producătorii de ceaune, aceştia imprimând sigla magnatului indian pe produsele făcute din fierul furat din curtea combinatului de la Galaţi (frate, frate da’ brânza…).

-reclamele la BRD să fie făcute cu Bănel Nicoliţă în loc de Hagi, Nadia Comăneci şi Ilie Năstase.

-Ministerul Turismului să ofere gratuit rromilor plecaţi peste graniţă tricouri cu mesajul Vizitaţi România! (pe spate) şi o poză cu Dracula (pe faţă) – echipament de vară iar iarna să le ofere cojoace şi costume populare româneşti.

-vizitele oficiale în străinătate ale preşedintelui să se facă în căruţă (personalizată cu accesorii populare româneşti şi dotată cu pliante turistice).

Noi zicem că se poate, voinţă să existe.

Presa de sărbători

   Am aflat de pe blogul Laurei Andreşan (via Libertatea) că lunea aceasta a împlinit 29 de ani. În loc să cânte păsărelele în jurul dumneaei, Laura a fost tristă „din motive ce nu ţin deloc de aniversare”. Cine ştie, o fi fost pe ciclu şi petrecerea la care trebuiau să vină vecinii de la unitatea militară de vis-a-vis s-a amânat. Cu toate acestea, duduia concluzionează „So, să curgă alcoolul!”. Măcar alcool dacă spermă nu.

**********

   Tot din presă am aflat că o familie de români, stabilită în S.U.A., a fost săltată de trupele S.W.A.T. pentru că au preparat bucatele de Crăciun în stil tradiţional, adică au început prin tăierea porcului în curtea din faţa casei, oripilându-şi vecinii. Iată, se pare că această tradiţie românească nu este acceptată de ţara vecină şi prietenă de peste ocean, deşi urmaşii tăietorilor de capre încep să devină majoritari pe acolo (trăiţi domnu’ Obama!). Eu nu am înţeles de ce a fost nevoie de intervenţia trupelor S.W.A.T…  Mă gândesc că familia respectivă a fost filată vreun an de zile de agenţii C.I.A., N.S.A, F.B.I. şi după ce băieţii si-au dat seama că treaba e de porc au chemat trupele speciale. Păi să intervină D.I.I.C.O.T.-ul şi Jandarmeria şi la noi la bloc, dom’le!

**********

   În Coreea de Nord a început să fie la mare căutare rahatul. Şi nu vorbim de specialitatea turcească, ci de specialităţile care se produc în laboratoarele puturoase ale fiecărei case (după care se trage apa sau se aştern nişte paie, depinde după caz). Motivul ar fi lipsa îngrăşămintelor naturale de pe piaţa nord-coreeană (embargo). O idee care ar putea fi adaptată în România, în rândul pensionarilor fără bani de medicamente. Aceştia ar putea să vâneze şerpi, să culeagă alge sau mucegaiul de pe pereţi pentru a-şi extrage componentele de bază ale medicamentaţiei necesare. În cazul celor care urmează tratamente calmogene le recomandăm fie etno-botanicele, fie să cultive de acum înainte mac.

***********

    Familia Ţiriac junior a fost la un pas de tragedie: Ion Ion Ţiriac a inhalat nişte vapori de clor la un hotel din Poiana Braşov şi a ajuns la spital. Tragedia nu ar fi constat în faptul că ăla mic ar fi putut s-o mierlească ci pentru că ar fi fost posibil să-i placă aromele respective şi, automat, ar fi plămădit un nou viciu. Oricum, ar fi fost, Ion Ion se simte bine. Până la urmă, e obişnuit cu inhalatul.

**********

   O gagică de 12 ani şi-a înjunghiat prietenul de 22 de ani, pe fondul unor accese de gelozie dar şi în urma consumului de alcool. Alcoolul cu siguranţă nu este de vină, din moment ce distinşii cetăţeni sunt din Odobeşti, loc cu îndelungă tradiţie în ale trasului la măsea. Bănuim că tipa l-a prins pe tip flirtând cu cea mai bună prietenă a ei, Maricica de 9 ani (proaspăt admisă în clasa I) şi atunci, orbită de sentimente de furie, a decis să pună capăt relaţiei. Să-şi caute, dom’le, un bărbat serios, că anii trec şi apoi e prea târziu să facă şi copii.

Sunt ignorant de România. Gen.

De ce? Pentru că așa vreau eu. Pentru că mi-e silă. Mă uit în jurul meu. Sunt de 10 ani în capitală. Că m-a trimis mama la facultate. Gen. Mda…La fel ca mine, mai toata generația mea precum și mulți alții din generațiile care au urmat. Nu putea să mă trimită naibii în Hjkfjhghgunlkkriuyr? Cu siguranță  mi-ar fi fost mai bine. Gen.

Și ne-am realizat maică de nu mai putem duce… Adică cei realizați au credite la casă, mașină și frigider, restul sunt pârliți. Mă uit că în 10 ani Bucureștiul s-a schimbat doar așa, pe ici pe colo. Ici în bine, colo-n rău. Dar neinteresant. Mă gândeam că de câteva luni bune sunt ruptă de sceneta intitulată viața politico-socială a României. Cum nu dispun de o cutie a prostimii, găsesc că am lucruri mai importante decât să frunzăresc presa pe net. Ce am de câștigat? Nimic,  poate, dar mai salvez niscai neuroni să nu crape de draci. Ce am de pierdut? Nimic poate, doar ratez o piesă de teatru foarte proastă, care nu se mai termină. Și sincer, îmi doresc cu ardoare să urmăresc această șaradă de pe alte meleaguri. Că de terminat, nu o să se termine prea curând. Gen.

Și noi ne amuzăm. Facem caterincă. Facem miștouri de ei. Și ei de noi, cu vârf și îndesat chiar. Asta ne e soarta. Soarta de oameni sictiriți. Aș propune să adoptăm în limbajul nostru colorat, gen, ca în loc de saluturile uzuale care încep cu „bună” – “bună dimineața” – gen, noul salut – „Hai sictir!”. Nu ar fi mai corect și cinstit? Pentru cine e bună dimineața când se duce la muncă iar mai apoi să dea juma’ de chenzină pe rate? Nu ar fi mai adevărat :  „Hai sictir !”, gen?

Pentru că sunt ignorant de România. Pentru că nu mai sper nimic, nu-mi mai pasă de nimic. Gen.

Pinguinulfurios

Guvernul Boc loveşte în copulaţie!

Inspirat, probabil, de modelul guvernului Boc, şi anume că orice pare sau este mare trebuie musai tăiat, un bătrân de prin Cluj şi-a făcut o fină analiză a scrotului şi a remarcat o inegalitate între cele două testicule. Şi cum diferenţele nu sunt acceptate între două sisteme care, practic, au aceleaşi performanţe, domnul respectiv şi-a aplicat o ordonanţă de urgenţă pentru reducerea  cheltuielilor cu spaţiul din scrot. Astfel, folosind lama bine ascuţită a unui cuţit, s-a apucat să-şi taie din coiul mai mare, pentru a egala în dimensiuni cei doi locuitori ai planetei Scrotland. Ceea ce nu vă dorim şi dumneavoastră.

Lăsând la o parte lipsa clară de creier a omului (oricât de puţini neuroni ai avea, nu-ţi pui niciodată problema să-ţi tai dintr-un coi, la dracu’!), nu am putut să nu remarc faptul că evenimentul este încadrat (pe site-ul unde l-am găsit) de câteva ştiri cu tentă politică (foto mai jos). Ceea ce mi se pare normal. După ce cititorul se plictiseşte de aceleaşi contre între partide, aceleaşi măsuri nepopulare şi ineficiente ale guvernanţilor, hop, se trezeşte din letargie aflând cum cineva, undeva (în România), s-a automutilat din varii motive. Apoi, mai băleşte la nişte poze exotice, mai vede o sculă nouă apărută pe piaţă, mai aruncă privirea la o pereche de ţâţe şi gata, s-a terminat ziarul. Şi programul de muncă, evident.

Nu vreau să concluzionez în niciun fel. Vroiam doar să spun că un nene şi-a tăiat un coi. România, cu presa şi mogulii ei cu tot, e tot în Europa.

stire

Afacerile de succes pornesc din România

   Iurie Darie şi nevastă-sa au început să-şi arate prin reviste bucăţile de piele boţită, probabil ca o consecinţă a scăderii pensiilor. Şi dacă tot a mers, cele două exponate fugite de la muzeul Antipa s-au gândit că n-ar strica o suplimentare a veniturilor prin punerea în funcţiune a aparatului reproducător sub lumina reflectoarelor. Dacă e actorie, să fie până la capăt!

   Din aceeaşi categorie de ieşire în decor, am aflat din presă că purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei, Christian Ciocan (aka Ciocanul Creştin) are în căpuşorul acela special de poliţist o idee de afacere numai bună de bătut în cuie: lansarea unei linii de chiloţi bărbăteşti care să-i poarte numele (şi nu urmele). Domnilor, staţi liniştiţi, nu veţi găsi pe piaţă chiloţii „Ciocan” (atâââât!) ci „Christian Ciocan”, bumbac 100% şi (atenţie!) by Botezatu. Adică, un fel de barter între posesorul de Ciocan şi iubitorul de ciocan.

   Sperăm ca purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei să fi lansat un trend cu această idee senzaţională, astfel încât să putem găsi pe piaţă, cât de curând, următoarele produse: chiloţii de damă „Cosmina Păsărin”, linia de mezeluri „Florin Salam”, sistemul home-cinema „Romeo Surdu”, telefoanele mobile „Adrian Mutu”, undiţele „Daniel Buzdugan” sau  aparatele de aer condiţionat „Sorin Ovidiu Vântu”. Şi, neapărat, coniacul „Traian”.

Povestea în care p#la amicului meu este mai lungă decât braţul justiţiei române

     Printr-o nefericită întâmplare, un prieten a avut ceva acte de înmânat pe la Judecătoria Sector 2. Evident, alături de dosarul cu pricina, amicul meu a trebuit să lase acolo şi câteva sute de neuroni nevinovaţi, prinşi la mijloc în confrunatarea cu sistemul. Sistemul de căcat, da.

   Firul evenimentelor începe pe la ora 9.00 dimineaţa, la biroul Judecătorului de Serviciu. De ce la ora 9.00 şi nu mai devreme sau mai târziu? Pentru că vocea de la Informaţii (sau Relaţii clienţi, oricum nu contează titulatura, tot sictir şi dezinformare este) i-a comunicat domnului despre care povestesc faptul că programul începe la ora 9.00 şi durează până la ora 14.00. Tehnic vorbind, funcţionarii de acolo încep la ora 9.00, aşa e, doar că joncţiunea libidinoasă cu clientela (fie ei justiţiabili sau avocaţi) purcede de la ora 10.00.  O mică scăpare, putem trece cu vederea. Ce mai înseamnă în ziua de azi o oră în plus sau în minus..?

   Bun. Ajunşi acolo, amicul şi soţia constată că sunt pe poziţia a şasea la faza finală a calificărilor pentru accesul în biroul de Registratură. Evident, în cele 60 de minute participanţii la maratonul nervilor de oţel au crescut în număr, suficient cât să se creeze numeroase schimburi de opinie, păreri vis-a-vis de orice dar şi sfaturi cu aere de superioritate ale avocaţilor. Dar, cel mai important lucru, această adunătură de proşti plătitori de taxe la statul infect român a format o coadă! Da, o coadă, acest element distinctiv al poporului mioritic, acest brand de ţară autentic. „Explore the Carpathian garden but, please, make a coada!”.

   Sărind peste primul rând de neuroni sacrificaţi pe talerul justiţiei, amicii mei aşteaptă intrigaţi deschiderea uşii de la biroul cu pricina. Tic-tac, tic-tac, tic-tac… Pam-pam! În uşă apare el, Nemuritorul, Stăpânul holurilor şi operaţiunilor de ghidare, Marele păzitor de funcţionari şi cafele, Purtătorul de cămaşă albastră şi pantaloni negri (să ne înţelegem, echipament de vară), ei bine, Jandarmul! Botezat ad-hoc Darth Wader. Şi începe calvarul şi transpiraţia. „Cine e la Legalizare? Dumneavoastră? A, nu? La Depunere? Acte dosar? A, la Ridicare acte? Poftiţi! Staţi doamnă, aşteptaţi! La ce sunteţi? Legalizare? Depuneţi sau ridicaţi? Poftiţi? Cine e următorul la Depunere?”… Şi aici intră în scenă prietenul meu: „Noi suntem!!!” Şi au intrat. Dar la care din cele cinci birouri? „Fiţi amabil, un dosar de divorţ…?”. Şi Darth Vader, trăgând cu nesaţ un Bar de IQ negativ prin masca de păr din nas spuse: „ Aha! Păi dumneavoastră nu sunteţi la Depunere acte, în acest caz!”. „Păi, ba da, am venit să depunem actele, cererea… Nu?”. „Păi, nu! La Depunere se depun actele în cazul unui proces deja deschis. Dumneavoastră sunteţi la Acţiune pentru că deschideţi o acţiune nouă”. Mămucîîî, ce acţiune demnă de războiul stelelor verzi a avut amicul meu prin cap… Evident, s-a reîntors la coadă cu nevasta şi stai în p#la mea şi aşteaptă ca gibonul să iasă în uşă să scuipe „Acţiuneee!”.

   Între timp lumea se vânzoleşte, timpul trece, neuronii mor, transpiraţia iese şi prin cur iar Acţiunea morţilor mă-sii rămâne ascunsă undeva în gâtul stăpânului negru de uşă. Când în sfărşit se aude cuvântul magic, stupoare! „Domnu’, nu intraţi acum, e rândul doamnei avocate.”. Mii de tunete şi fulgere! Sau, mai degrabă, mii de p#le în gâtul şi-n ochii gibonului, Tribunalului, sistemului… „Adică, nu era rândul meu..?”, întrebă un pic gâtuit amicul meu. „Păi, nu că acum e rândul doamnei avocate. Ştiţi, aşa e regula, un civil, un avocat, un civil, un avocat..”. Se băgă şi avocata care urma să păşească triumfătoare pragul biroului Zeului de serviciu: „Aşa este, să ştiţi, este o regulă internă. Alternativ un avocat, un justiţiabil.” Să moară caca! Un justiţiabil! Ce mândru se simţi prietenul meu! „Păi doamnă, dacă sunt justiţiabil, ce am în minus faţă de un avocat? Am venit ca prostul de atâtea ore?”. „Mergeţi, dom’le, şi întrebaţi conducerea! Aşa e regula!”, scuipă venin Darth Wader. Poţi să nu renunţi la luptă? Futu-i…

   Într-un final, avocata de dinainte, acea rasă ariană superioară pulimii de la coadă, iese triumfătoare şi cei doi prieteni intră la Marele Judecător de Serviciu al Clanului de bugetari obosiţi şi sictiriţi, depun actele (chestiune de câteva minute viteză), semnează cereri, lasă timbre, completează formulare, mai lasă nişte copii, neuroni, păr alb, îşi scuipă în sân şi află că finala va fi peste 6 luni! „Cum, dom’le, trebuie să aşteptăm încă 6 (şase) luni pentru încă cinci minute de dat m#ie sictirului unui alt judecător?”. Ei bine… da! Dacă aşa a spus calculatorul… Bine, există soluţia depunerii unei cereri de preschimbare a  termenului, adică o altă coadă, o altă cerere, acelaşi Darth Wader, încă o cohortă de neuroni morţi. M#ie, mă, ţară bananieră!

   Nu este prima dată când sistemul se cacă pe contribuabilul mărunt şi tolerant. Enervant, nu? Nu era mai bine dacă în loc de „La revedere, mulţumim!” (#¤%#¤%&#&!!), cei doi cetăţeni ar fi spus „Mulţumim, vă dorim un minus 25% la mai mare!”…?