Gothic

Fiecare picătură de sânge scursă în pământ mă salvează de mine. Eu, așa cum îmi spun astrele, devin din ce în ce mai negru, mai infect, având muzici demonice sub piele iar fiecare frunză atinsă de suflul meu ajunge țărână. Eu cu mine ducem o bătălie apocaliptică, distrugând în jur câmpuri de flori, păduri cu basme ascunse printre crengi, inorogi cu priviri de cristal. Hoarde de îngeri negri, având măști pline de mucegai, îmi  invadează porii, sorbind chimic orice strop de sudoare care îndrăznește să alunge sclavii monstrului din mine…Sunt resemnat în fața unui anotimp nuclear, menit să ardă viață și moarte, și sunt legat pe veci în temnițele ascunse din turnurile păcătoase ale unui destin plin de venin.

Fiecare picătură de sânge ajunsă pe covorul de paie din jurul meu aduce focul purificării. Îmi privesc brațele devenite cioburi, numai bune de a oferi carne haitei de lupi cenușii care mă năpădește, și încerc să caut o lacrimă pentru izbăvire. Mă lupt în continuare cu mine, în veșnicul teatru de război necreștin, sperând că Luna îmi va arăta calea unui drum către stele…Mă zbat să-mi desprind rădăcinile adânc înfipte în nisipuri mișcătoare, încerc să-mi frâng trupul în mii de părți ce pot fi luate de vânt și duse departe de chipul negru care-mi pune ceață în ochi dar nu reușesc. Implor vulturii cu ochi de sticlă de deasupra mea să-mi zmulgă suflul bucată cu bucată, eliberându-mă de mine…

Fiecare picătură de sânge pierdută în povestea scrisă de penița unui destin care nu poate fi al meu grăbește distanța către ultima filă. Încerc să păstrez literele care-mi pot oferi versurile unei melodii angelice dar, când deschid palmele, găsesc fire de nisip măcinate de furtună. Închid ochii minții, lăsându-mă condus către epilogul bătăliei cu mine și îmi las mâinile devenite cioburi să împrăștie venin peste coroanele copacilor seculari ce ascund povestiri pline de catharsis. Culeg petale de nonsensuri, crezând că pot făuri peisaje cu sens și nu reușesc să mă ridic. Sunt prins aproape de Hades, cu privirea Cerberului în coaste și obosesc cu gândul izbăvirii în ochi. Lupta cu mine nu o pot câștiga niciodată…

Rece

stea

 Se lasă frig, apare un nor,

Mă tot intreb: cum să omor

Lumina ce mă înconjoară,

Într-o secundă, să nu doară ?

 

Nu plouă dar e ceață acum,

Mă tot întreb: cum să fac scrum

Pădurea, iarba, chiar și luna ?

(”într-o clipită!”, șopti lumea).

 

Se lasă frig, apare-o stea,

Mă tot întreb: de ce-s pe ea

Înconjurat de flori și sânge ?

Mă uit în jos: doar mama plânge.

22 Decembrie 2008, cu Iliescu (încă) în prim-plan. Se va termina blestemul ?

    Suntem în Decembrie 2008. Mai exact, 22 Decembrie 2008. Acum nouăsprezece ani se dărâma un regim jignitor pentru orice naţiune. Spontan sau nu, protestul popular a reuşit scrierea unui alt capitol din istoria României, sângele întins peste străzile martore acestui eveniment fiind pecetea rămasă pentru urmaşi. Indiferent care a fost scenariul de bază al mutării politice din Decembrie 1989, cert este că orizontul poporului a căpătat altă culoare. Durerea a devenit speranţă. Cei care şi-au jelit morţii, fie atunci, fie în perioada neagră a regimului comunist, au renăscut privind către şansa copiilor încă neatinşi de plaga dictaturii.
   Suntem în 22 Decembrie 2008. Ion Iliescu, primul preşedinte al României „libere” a participat, alături de alţi români, la comemorarea eroilor căzuţi pentru libertate acum nouăsprezece ani. A fost huiduit şi lovit cu ouă de un bătrân, după ce ieri a primit o rafală de monede. Gestul, condamnabil în opinia unora, a stârnit, probabil, o umbră de satisfacţie în sufletul altora. Nu sunt în măsură să judec incidentul. Este definitoriu pentru PSD-ist, în schimb, răspunsul dat de fostul preşedinte: „…este opera unor dezaxaţi care trebuie ignoraţi. Este ura tâmpită a unor oameni lipsiţi de cultură, lipsiţi de moralitate elementară şi de respect”. Stimate domn, să ne gândim un moment cum a tratat aceşti „dezaxaţi” regimul care v-a crescut pe dumneavoastră. Regimul în care v-aţi format convingerile şi în timpul căruia aţi pus semnătura pe documentele ce declanşau distrugerea de vieţi. Să ne gândim la „ura tâmpită” faţă de valorile anticomuniste, faţă de cultură, faţă de opinii individuale. Să privim moralitatea torţionarilor, a poliţiei politice, a întregii nomenclaturi. Să ne amintim de lipsa de cultură, fapt care a dus la cretinizarea unei naţiuni întregi. Şi, nu în ultimul rând, haideţi să ne gândim la ignoranţa faţă de morţii din Decembrie ’89, aşa cum aţi construit-o dumneavoastră. De ce nu aveţi onoarea să nu mai întinaţi idealurile tinerilor de atunci ? Când veţi sfârşi, domnule Iliescu ?
   Suntem în 22 Decembrie 2008. În urmă cu aproape o lună au avut loc alegeri. Alegeri libere, aşa cum se întâmplă de nouăsprezece ani în România. Aşa cum şi-au dorit oamenii ieşiţi în stradă în Decembrie 1989. România de azi nu seamănă cu cea de acum aproape două decenii, asta-i clar. În schimb, tumoarea a rămas aceeaşi, manifestându-se sub forme din ce în ce mai odioase. Iar leacul împotriva sa va fi cea mai bună ofrandă adusă eroilor comemoraţi zilele acestea.