Iubire interzisă

   Am urmărit cu sufletul la gură frumoasa poveste de dragoste, extrasă din culturalul Libertatea, dintre un cetăţean al localităţii Potârnichea şi iapa vecinului său. Din păcate, basmul celor doi s-a terminat trist, îndrăgostiţii căzând pradă gurilor rele din sat, invidioase pe iubirea celor doi.

   Ce s-a întâmplat? Nicolae Bocioagă (un tânăr în vârstă de 46, 50 sau 61 de ani, în funcţie de sursa poveştii), după ce a fost părăsit de soţia sa, a picat într-o depresie cruntă, jurând că niciodată nu va mai avea ochi pentru o altă femeie. Un crez de care, în timp, s-a ţinut cu tărie, fiind convins că nu va mai cunoaşte niciodată gustul dulce-amar al iubirii idilice. Dar, după o lungă perioadă de tăcere, inima i s-a mai înmuiat o ţâră. Prima care i-a ieşit în cale a fost gâsca lui Florin, un cetăţean al aceleiaşi localităţi. Deşi Nicolae Bocioagă s-a străduit să dea o şansă noii sale relaţii, aceasta a eşuat. Dar tânărul nu a renunţat, dându-şi o nouă şansă cu măgăriţa altui sătean. Nici de această dată nu a mers.

   Dar iată că, într-o frumoasă zi de toamnă, şansa i-a scos-o în cale pe iapa vecinului său alăturat. A văzut-o ieşind din grajd, cu cosiţele în bătaia vântului, unduindu-şi graţios picioarele cu nişte copite superbe către păşune. A ştiut că ea este aleasa. Zi după zi a urmărit-o discret, neştiind cum să-i şoptească cuvinte de amor. Îi lăsa aproape în fiecare seară câte un buchet superb de fân în iesle, uns cu dragostea sa…

   A fost suficient un singur nechezat şi o privire oacheşă pentru ca Nicolae Bocioagă (tânărul de 46, 50 sau 61 de ani, în funcţie de sursă) să ştie că a venit momentul să-şi ia inima în dinţi, sfoara în buzunar şi litrul de ţuică la bord. A pândit-o pe frumoasa iapă, a legat-o cu pasiune de gard, mângâind-o cu ţesala incitant prin păr şi pe spate iar apoi… apoi au făcut dragoste ca doi nebuni.

   Dar nu a fost să fie. Vecinii, invidioşi pe frumoasa poveste de dragoste a celor doi dar şi pentru că ştiau că iapa era promisă deja altcuiva (calului lui nea Gheorghe, se spune), l-au prins pe tânărul Nicolae, predându-l organelor de poliţie. Un final trist, cu un suflet iarăşi îndurerat şi cu o iapă lăsată pradă gândurilor negre şi cu ieslea privată de mirosul iubitului său…

 

   Enervaţi de idila celor doi, sătenii au prezentat denaturat istorisirea jurnaliştilor. Ca atare, în presă totul a fost împroşcat cu noroi: „Un zoofil a violat iapa unui vecin din Potârnichea. Vecinul a vrut s-o omoare, gândindu-se la ruşinea animalului. Apoi a vrut să-l bată pe Nicolae Bocioagă, zoofilul. Vecinii l-au predat poliţiei. Vecinul n-a mai omorât iapa, spunând că animalul n-are nicio vină. I-a schimbat locul de păşunat, s-o ferească de bestie.” Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!

De la Filip la sindromul Stockholm

M-am întâlnit deunăzi cu prietenul meu, Filip…Îl, ştiţi cel cu linii, întrebări, ţeluri şi cu boala năprasnică în cap. Eu îl tot cred un tembel dar mi-e greu să i-o spun. De fapt, mi-e milă de patetismul său. Ca de obicei, Filip privea tâmp în paharul cu licoare magică din faţa sa, închipuindu-şi tot felul de lumi (unele nici măcar nu erau ale lui, erau copiate), vărsând lacrimi de crocodil sau vorbind de izbăvirea sufletului. Filip, Filip…Cât de ipocrit poţi fi uneori…Dar asta rămâne între noi, nu-i spuneţi.

Îmi povestea că a avut un vis. O revelaţie, cică. El devenise regele unui imperiu cu zâne, eroi, balauri, urzeli dar intrase într-o depresie. Auzi, regele deprimat…Da, regele era deprimat pentru că pierduse binele şi răul. Fără bine şi rău, rolul său dispărea şi, uite aşa, regele nu-şi mai găsea menirea. A chemat vraci după vraci, de peste mări şi ţări, vrăjitori, magi, nimeni nu putea să pătrundă privirea din ce în ce mai rece a regelui, devenit din stăpân sclavul propriilor tenebre. Filip, amice, e un vis…Nu, Filip devenise rege. El, aşa închipuit cum îl ştiam, a trecut graniţa dintre real şi ireal iar acum pierduse, într-adevăr, binele şi răul. Iar eu îl priveam la fel de tâmp, căutând o explicaţie logică a acestui fapt…

Îmi povestea că zânele şi eroii săi îl părăsiseră, dezamăgiţi de neputinţa unui rege. Iar el, cu priviri metalice, alerga după un sens răpit de timp, sperând că doar aşa îşi va putea păstra imperiul, înfloritor odată…Recunosc, m-a speriat un moment Filip al meu. Şi mă durea, oricât de idiot l-aş crede, că nu reuşeam să pătrund capsula în care se ascunsese, să-i pot da o palmă a realităţii. Eu cred că toţi ne rătăcim la un moment dat şi simţim nevoia unei evadări, regi sau umili supuşi, muritori sau nemuritori dar limita unui discernământ solidar cu raţiunea nu poate fi depăşită. Cine ştie, Filip, printr-un miracol, îşi activase o zonă a creierului nefolosită de obicei şi acum iată-l prins în pădurea din vis.

L-am lăsat pe Filip cu ipohondriile sale. Mă gândesc la faptul că, răpit şi abuzat de balaurii săi, Filip nu şi-a depăşit angoasa. Şi mai cred că sindromul Stockholm pune stăpânire pe el. O să întreb un specialist, să fiu sigur. Şi o să-l iau şi pe Filip cu mine. Sigur mai are o şansă.

Şansa bate victoria

    Nea Piţi a bifat încă un meci cu rezultat negativ pentru naţionala de fotbal a României. Croaţii ne-au bătut cu 2 la 1, într-un meci în care puţinii spectatori au fost cu gândul la tragica dispariţie a lui Marian Cozma, la trimiterea de mesaje către absentul Mutu sau la reafirmarea „iubirii” pentru ciobănaşul Becali. Tocana de pe teren au văzut-o, în cea mai mare parte, telespectatorii. Un meci anost, lipsă de concentrare, potenţial de revenire nul. Piţurcă continuă să se agaţe de scaun, devenind tot mai clar că nu munca pe care ar trebui să o facă îl ţine acolo. Iar băieţii cu semnătura tot ascund praful sub covor.
   Ca de obicei, există declaraţii de după meci şi o gloată de papagali care despică mai apoi fiecare broască ieşită din gura celor din faţa microfoanelor. În acest caz particular (care, de fapt, devine acut), olteanul de la cârma naţionalei spune aşa: „Am întâlnit un adversar valoros.[…] În prima repriză am practicat un fotbal de calitate, am demonstrat că putem învinge orice echipă.[…]. Nu este foarte important rezultatul.[…] Noi am câştigat direct, pe poartă, iar croaţii au câştigat cu şansă". Vorbe de duh, izvorâte dintr-un automatism al discursului de proastă calitate. Un antrenor care nu are nicio treabă cu fotbalul actual. Lăsând la o parte jucătorii, declaraţiile ascund o îmbărbătare penibilă, al cărei efect este declinul accentuat. Cineva care afirmă că a demonstrat că poate bate orice echipă, deşi rezultatul este în defavoarea sa, înseamnă că nu ştie care este regula victoriei. Bre, nea, Piţi, ca să baţi pe cineva într-un meci, trebuie să dai mai multe goluri decât ăilalţi! Nu e ca la table, unde zarul mai mic poate să-l facă pe ăla mai mare! Eşti retard?
   „Pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă” spune o zicală mioritică. Aşa cum pe noi niciodată nu ne ajută şansa. Noi suntem tot timpul câştigătorii morali şi corecţi. Suntem campioni mondiali la aşa ceva. În schimb, nu avem niciodată şansă. Toată lumea are noroc, numai noi nu, sărăcuţii… Bre, nea Piţi, noi nu avem cap! Nu avem antrenor, jucători, echipă! Asta îţi trebuie pentru a obţine victorii, las-o naibii de şansă! La table funcţionează, aici nu. Lasă-ne!
   Jocul de aseară mi-a reconfirmat temerea că pentru naţionala de fotbal a României viitorul nu sună deloc bine. Oricâţi Mutu şi Chivu ar apărea, tot la gară vom fi. Din păcate, mentalul şi contextul naţional are amprentă şi aici. Atât timp cât vor fi numai valori individuale, şi nu echipă legată cu un conducător deştept, suntem sortiţi penibilului. Adică, aşa cum ar spune antrenorul Piţurcă, nu avem nicio şansă de a câştiga.