Sindromul săracului

Nu suntem săraci de-acum. Adică de vreo doi ani, de când a răbufnit criza. Nici de când a venit noua guvernare. Sau ultimul preşedinte. Nu suntem săraci nici de când am făcut primul împrumut post-decembrist la FMI.

Ne-am născut săraci şi am rămas cu asta în sânge. Acţiunile multora sunt, în mare parte, pentru a-şi demonstra că au scăpat de sărăcie.

Nu intrăm în restaurante mai de doamne ajuta doar pentru că nu avem chef să gătim acasă sau pentru a ne delecta cu anumite specialităţi culinare.

Nu cumpărăm ţoale de firmă pentru că avem gust şi ştim ce e calitatea. Faptul că luăm ceva “de firmă” ne e suficient.

Nu intrăm într-un anume local pentru a ne clăti papilele cu un vin bun. Nu ne strângem într-un pub pentru că ne era dor să mai schimbăm o vorbă unii cu alţii (dovada că jumătate din timpul de “socializare” e dedicat up-date-urilor de status pe Facebook sau de răspuns la tot soiul de comment-uri pe site-uri similare).

Nu achiziţionăm ultratehnologie prin bârloguri pentru că le-am folosi într-adevăr (ooo, şi ce sisteme audio am vazut prin unele locuri doar pe post de mobilă, ca de, nu putem deranja vecinii – trebuie, nu-i aşa, să le respectăm dreptul la fericire sau, cum îmi place mie să zic, antrenamentul pentru veşnica şi neîntristătoarea odihnă).

Nu.

Toate acestea sunt pentru a ne demonstra nouă că am scăpat de sărăcie.

O sărăcie impusă şi de faptul că, şi să fi avut bani, nu prea aveai ce să cumperi cu ei.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) erau trei-patru mărci de pantofi. Cam tot atâtea de televizor. Sau radio. Sau magnetofon.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) erau 4-5 soiuri de prajituri în cofetării. Şi două de suc.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) era o aventură să ai un video în casă.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) era super şmecherie să ai o jucărie chinezească – iar liniile chinezeşti şi creioanele cu guma în capăt erau o confirmare a unui status de nivel mediu “în lume”.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) mingiile de piele sau de vinilin erau scoase din casă nu pentru a fi bătute pe maidan, ci ca o dovadă a faptului că există!

Pe vremea lui Ceaşcă era pericol de puşcărie dacă aveai în casă mai multe alimente decât puteai să cumperi pe cartelă (puştanii de azi nu înţeleg poanta lui Toma Caragiu din scheciul “Mefisto” când Dumnezeu îl lasă pe mâna Dracului pe unul care, prins în casă cu o sută de kile de ulei a dat vina pe El, motivând că îi trebuia uleiul pentru candelă). Cartela aia! Am mâncat cea mai cruntă bătaie din viaţa mea de la mama când am pierdut nenorocita aia de cartelă! Abia undeva, după 20 de ani am înţeles cam ce însemna…

Lista ar putea continua mult şi bine. În fine…au trecut.

Revoluţia a însemnat imediat libertatea de a cumpăra. De toate. Orice. Pentru că se putea!

Şi lumea a început să cumpere! Până la ultimul leu! A fost o mini-demenţă atunci: se făceau vizite “hai să vedem ce şi-a mai luat cutareasca…”

Iar noi am crescut cu sindromul ăsta. Nu pentru că am fi înţeles foarte bine ce se întâmpla dar pentru că aşa am văzut la ai noştri.

Nu-mi spuneţi că există o logică în a-ţi lua o plasmă în casă sau nu ştiu ce gamă de electrocasnice în condiţiile în care ratele pot să însemne şi jumătate din salariu. Sau, cum spuneam la început, în a avea nu-ştiu-ce ce sistem audio în condiţiile în care atunci când vrei să măreşti volumul începe concertul de percuţie de ţevi, pereţi şi calorifer. Sau să iei ceva doar pentru că “toată lumea are…”

Problema e că ai noştri copii se ridică din cauza sindromului ăstuia al nostru al sărăciei  cu un alt sindrom: al avuţiei.

Şi noi ne uităm la ei şi îi bodogănim şi îi criticăm că nu ştiu să aprecieze banul.

De la cine să înveţe asta? De la părinţii care au bucătaria Nekermann, cu ultra-tot-ce-trebuie dar care mănâncă de la Mc’Donalds?

***

Sindromul sărăciei îl simt de fiecare dată când, vrând să ies la o sticlă de vin cu tata într-un local, “să ne mai clătim ochii” – sanchi, pentru a-i demonstra că mi-e bine, că îmi permit să beau o sticlă de vin oraş –  îl văd reticent şi cum încearcă să mă convingă: “Da’ nu mai bine luăm DOUĂ sticle de la chioşc şi stăm acasă…?”

Dunăre.

Băşina moare ultima

O cunoştinţă mai veche, Gigel, a trăit majoritatea vieţii lui în cadrul rural pitoresc trecând prin toate etapele unei copilării la ţară.

A venit în Bucureştiul minunat pe la 17 ani pentru a lucra la negru în domeniul construcţiilor, sperând la un trai mai bun, o femeie care să-i fie nevastă şi, ulterior, să-şi trăiască bătrâneţea crescându-şi nepoţeii după legile firii şi ale bisericii. Gigel nu a excelat niciodată la capitolul inteligenţă, ştie asta, însă întotdeauna s-a bazat pe o aură divină care-l înconjura.

Moştenind o sumă consistentă de bani de la un unchi fugit pe vremea comuniştilor din ţară , Gigel fiindu-i singura rudă apropiată din punct de vedere al gradului, toate obiectivele lui s-au văzut zdruncinate.

A început să-şi dorească mai mult decât o primată cu o singură pereche de ţâţe, mai multă imagine în mediul social, încerca permanent să epateze persoane pentru care el nu reprezenta nimic în afara tatuajului „sac de bani” pe frunte.

Maşini scumpe schimbate lunar, roiuri de miss femele în călduri, cercuri dubioase, de prieteni cluburi în care nu ar fi călcat nici în zi de salariu… asta era viaţa lui acum.

Împroşca aere mai rău decât un compresor cu piston rusesc, îşi neglija familia, prietenii, se credea de neatins.

În doi ani de zile a cheltuit toţi banii. Nu mai deţinea nici lichidităţi, nici active.

Acum lucrează ca zidar, nu are prietenă, stă intr-o garsonieră in Baicului, unde plăteşte chirie.

Bea ţuică la bodega cartierului cu o dexteritate învăţată pe Dorobanţi. Se făleşte că a avut de toate, dar nu a rămas cu nimic. E mândru de el.

Banii au dispărut, băşinile i-au rămas.