L’HARMATTANU’ blazat, liniştit şi mândru

Pe vremea când eram ceva mai tânăr şi cuptorul casei unde locuiam eu era defect, jinduiam la gătelile de le vedeam prin GoodFood. Şi când tentaţia este mare, singurul mod de a îi face felul este să .. îţi dai drumul. Nu înainte de a lua în considerare aspectele celeste, ocaziunea, ziua de salariu şi pantofii cei noi. Că nu sărbătoreşti oricând.

L’Harmattan: scump pentru că trebuia să merite. Cică şefi, ştabi şi alţi meşteri-corporatişti de filieră francofonă îl au în lista scurtă de restaurante. Liniştit, curat, fix în centrul vechi al Bucureştiului (pe strada Franceză), specific marocan. Chiar al naibii de liniştit. Mai aveam un pic şi aş fi ajuns în stadiul ăla de iluminare şi echilibru interior – citisem pe undeva – în care reuşeşti să te înţelegi din priviri. O vreme chiar am reuşit, m-am împăcat cu mine şi am simţit puterea prezentului. Dar asta nu înseamnă că gata cu articolul.

Aveam rezervare, ne-am aşezat ca într-un muzeu, meniul a venit fără să-l fi simţit sau cerut. Dupa o vreme, însă, am cerut traducător, altfel riscam să dăm în vreo boală a colonului aromat, cu banii luaţi şi fără să fi făcut măcar o poză a orgiei. Dar ne-am domolit, numai pentru că n-ar fi încăput toate pe masă. Vorba ceea, bani au şi ţiganii.

Cu L’ Harmattan m-am înţeles de minune, din priviri, din simţiri. Aş fi construit împreună dezastrul imediatului.  Îmi place să şochez papilele, să inund gâtlejul, să anesteziez senzorii, să pârjolesc orice stă  receptacului în cale sau să mentolez cerebelul, când experimentez vreun fel de mâncare. Adaptez reţeta când n-am fix ce îmi trebuie, întreb de eventuale alergii înainte de a invita cobaiul. Ba chiar mă asigur că plata prestaţiei va fi pe măsura senzaţiei (şi pot aprecia după sticla de vin pe care o uscam cam cât de departe o să meargă relaţia între bucătar şi victimă).

Cu toate am fost într-o rezonanţă perpetuă, de-a lungul serii. Până la desert. Aici a apărut diferenţa, argumentul „contra” şi moartea pasiunii. Căci eu, înainte de a livra punctul culminant, zâmbind cu gânduri subînţelese despre (răs)plată, ei bine, prefer să fac rondelele de portocale presărate cu scorţişoară folosind alt cuţit decât cel cu care am tocat ceapa pentru tocana cu nume indescifrabil,  servită la primul fel. E un fel de şut în ouă pe care ţi-l dai singur şi apoi te întrebi de ce blonda de la drept n-a mai sunat…

Merită să mergeţi în L’Harmattan chiar şi numai pentru experienţa transcedentală, în care cuvintele mai bine nu le rosteşti. Că riscă să iasă vorbe după aceea.

                                                                                                                                                                             MAX.

Restaurantul NORDSEE mă-sii

   În jurul prânzului, ăla mic şi gălăgios de sub coaste, pe stânga, începe să guiţe mai ceva ca un posesor de virus porcin, astfel încât mă obligă să bag ceva pe gură, numai să-l fac să tacă. Ceva comestibil, evident. Drept urmare, cum sună ora mesei, ţuşti către cel mai apropiat restaurant căci, nu-i aşa, pachetul de acasă nu-i pentru cei mândri. Eu prefer să le spun comozi.

   Şi iată cum m-am trezit azi, împins mai mult sau mai puţin de doi colegi (a-propos, Mareane, ai chelit un pic, salutări!) la restaurantul NORDSEE din mall-ul cel nou de la Apaca. Restaurant încorporat în zona trendy-fancy de food court (cum sună, nene!), alături de alte bălării capitaliste pline de colesterol şi colonei americani. În fine, am văzut peşte în vitrină, am mirosit mâncare, stomacul urla enervant, hai să stăm la coadă…Consider că acele momente au fost unele din cele mai proaste din viaţa mea şi nu prin faptul că le-am pierdut acolo ci prin faptul că am avut ocazia să iau decizia de a pleca în altă parte. Dar nu, nu am făcut-o. Şi am să mor încercând să-mi răspund la această întrebare.

   Restaurantul NORDSEE reprezintă, cel puţin din punctul meu de vedere, un alt local cu mâncare făcută în grabă, cu aromă capitalistă şi aspect de fast-food dar care, în mintea altora, este un loc unde îţi poţi satisface nenumărate fantezii cu fişi-fişi. O laie. Sunt aceiaşi peşti pe care îi poţi lua de la piaţă şi mânca liniştit acasă, gătiţi chiar mai bine. Plus câteva garnituri asemenea. Numai că aici, pardon mon cher, te costă de cinci ori mai mult. Şi când stai la coadă (în cazul meu, ca boul) admiri pecştucii cum se lăfăie ei prin platouri, cu nurii acoperiţi de pane şi fluturând codiţele lor sexy şi pline de ulei printre paleta şi furculiţa garcon-ului care serveşte cărniţa lor scumpă şi specială.. Naţie de fiţoşi, rumânii ăştia.

   Ca să n-o mai lungesc, evitaţi să mâncaţi la NORDSEE, fie că e în mall Băneasa (bine, dacă ajungeţi pe acolo, se poate să nu îi serviţi prietenei/soţiei/etc. o mâncare dietetică de peşte cu numai câteva zeci de lei NOI, ce dracu’ mă…Nu fiţi oameni răi…) fie că este în mall Cotroceni. Mâncarea e bună dar, la naiba, poţi hrăni un sat de somalezi cu preţul unei mese de o persoană. Serios, la naiba…

 

P.S.: Bonurile reprezintă, fiecare, masa unei singure persoane. Iar „păstrăv afumat proaspăt” nu înseamnă că în farfurie a fost un păstrăv întreg. Să spunem că a fost servită o mică parte dintr-un junior al unei familii de păstrăvi.

Scump dar reală!

Bună ziua,

Înco dată specialiști noștrii în evenimente mondene și cultulare și artistice au dat lovitura! Au descoperit ceva ce șefu poa să cumpere, că șefu are bani și putere, nu ca Mircea Badea care are decât figuri în cap și ca șeful lui.

Deci decât în paginile siteului nostru puteți găsi ceva ce este esorbitant de scump dar frumos care românul de rând nu poate să cumpere dar poate uni din cititori noștri poate, deci vă rugăm să scrieți dacă puteți pe adresa noastră ca să apăreți la știri apoi, să vă știe țara.

Dar despre ce este vorba ca să nu mai lungim urechile la cititori noștri și să întărâtăm curiozitatea celor care ne citesc? Este vorba despre un accesoriu scumpă, tot un fel de revistă dar nu ca a noastră ci una din hârtie, care are litere tipărite împreună cu cristale din acelea scumpe care românul de rând nu poate să le cumpere că e criză și că guvernanții își bate joc de țară și noi ne-am hotărât să demarăm prima campanie de manifestare pentru că nu se mai poate așa! NOI VREM DECÂT RESPECT! De ce să nu poată și cititori noștri și locuitori ai țări să cumpere revistă scump?

realitatea

Restaurant Arena, demn pentru sectorul 2

Pe bulevardul Basarabia, undeva la intrarea către viitorul stadion naţional Lia Manoliu, există o serie de birturi de cartier, căutate mai ales vara, pentru terasele spaţioase şi pentru bruma de verdeaţă prăfuită de lângă. Într-una din serile trecute, obosit de frecatul mentei de la serviciu, m-am decis să-mi liniştesc stomacul la una din aceste locaţii.

Restaurantul Arena, situat la numerele 37-39, pe bulevardul Basarabia, aşa cum spuneam mai sus, este un local din categoria celor de cartier. Şi când spun de cartier, mă refer la Pantelimon, care este în apropiere sau, extrapolând, la sectorul 2 cu primarul Onţanu care este din acelaşi aluat cu adevăratul-primar-care-este. Prietenii şi locuitorii care nu votează de scârbă ştiu la ce mă refer. Deviez de la subiect, ştiu. Aşadar, intru pe terasa restaurantului cu pricina, mânat de foame şi, inevitabil, de sete. Aleg partea acoperită a terasei, cu un răvăşitor decor rustico-orientalo-românesc. Adică lampioane chinezeşti înconjurate de ardei gras, roşii şi cepe roşii de plastic. În această zonă, mesele şi băncile sunt din lemn, ţărăneşti, gen. Mi-a plăcut foarte mult cum natura făcea parte din acest peisaj, respectiv am admirat familiile de paianjeni şi insecte care locuiau paşnic pe sub bănci sau pe la colţurile meselor. Am gândit că e mai bine să nu disturb comunităţile acestora, drept urmare ne-am mutat în cealaltă zonă a terasei, sub cupolă. Cupolă care este reprezentată de o mare minge de fotbal, inscripţionată cu numele unei mărci de bere şi galbenă. Aici, mesele sunt de patru persoane, având combinaţia lemn-metal, întocmai ca scaunele ataşate. Haideţi să comandăm!

Ospătarii, băieţi drăguţi şi amabili de altfel, ne-au servit prima dată cu meniul. Pe copertă era scris, cu litere de „aur”, Selgros Cash and Carry. Profi, ce să mai…”O porţie de ficăţei, vă rog.”, vine prima strigare. „Îmi cer scuze, nu avem.”, urmează contraatacul. „ăăă, salată de murături aveţi?”. „Nu.”. Bine. Stomacul rezistă. „Pulpe la ceaun şi piure, vă rog.”. În sfârşit, ceva care este pe stoc. În jumătatea de oră scursă până la sosirea mesei, am verificat un pic nivelul cotelor apelor Dunării din meniu. Micul ajunge la 2,5 lei. Băh, Boc, băh…Berea la un rezonabil 4,5 lei Bergenbier la sticlă. Ciorbele ca-n centru. Inegal şi incoerent, aş spune. În fine, vine mâncarea, senzaţional! Hopa, nu e chiar aşa. „Nu vă supăraţi, pulpele de pui, din ce pui sunt, mai exact?..Adică nu sunt pui de găină, nu?”. Stupoare. La fel mă simţeam şi eu. Ori comandasem pulpe de pui dintr-o specie de găină pitică, ori erau pulpe de pui de altă pasăre, categorie mică. Pe cât de mici, însă, pe atât de tari. M-a salvat piureul din cartofi, calitatea fiindu-i dată de vechime. Cel puţin, aşa a crezut bucătarul. Iar nota de plată, comparativ cu cele consumate, o adevărată comoară (110 lei, patru persoane, cu un singur fel de mâncare şi un rând de băutură). Pentru patron, desigur.

Concluziile le trage fiecare. Restaurantul Arena, chiar dacă are un televizor (sau două?), un pic de răcoare şi mesele mai răsfirate tot nu salvează imaginea unui local de cartier, neîngrijit şi cu spiritul locuitorului meltean de bloc. Partea interioară mai găzduieşte nunţi sau botezuri, tot în stil de cartier. Iar toaletele mai bine le evitaţi. Credeţi-mă pe cuvânt. Deci, nu.