Fac pe această cale un apel către Costel. Nu știu cine este Costel și a făcut dumnealui, știu doar că tatăl unei fete, prietena lui Costel, vrea ca acest individ să vină cu fiica lui acasă. Să treacă peste trecut, peste greșeli și să vină acasă. Eventual, cu o litră de pileală, să discute perspectivele relației lor.
Finalul unei zile de muncă te lasă, de obicei, cu mintea destul de șifonată și cu rare idei despre orice activitate extra-profesională. Puținele imagini care te îndrumă către cuibul personal conțin, de obicei, una din combinațiile bere+somn, bere+sex, mâncare+somn, bere+mâncare sau orice altceva+orice altceva. Orice eveniment ieșit din comun și care tulbură matricea anterioară, fie te scutură un pic, fie te lasă la fel de rece precum gheața care te așteaptă în frigider. În acest peisaj monoton m-a vizitat un apel telefonic în această seară.
„-Alo, da!
-…da!
-V-ascult, cine e la telefon?
-Tu ești?
-Da, eu sunt cu siguranță, dar pe mine mă căutați?
-Costel, tu ești băiatule?
-Îmi pare rău, ați format greșit numărul. Vă rog să verificați.
-Costel, tu ești?
-Nu și nu mai insistați.”
Privesc pe geamul mașinii și mă gândesc la praful de pe drum. Orașul își scutură ultimele picături de căldură peste valul metalic din trafic. Sună telefonul.
„-Alo, da!”
-Costel, de ce ai închis?
-Nu înțelegeți, ați greșit numărul…
-Costel, ce faci tată?
-Nu, nu sunt Costel…
-Mă băiete…Veniți, mă, acasă! Haideți acasă…
-Îmi pare rău, ați greșit numărul. Vă rog, o să închid.
-Ce să fac, mă, eu fac bine. Da’ voi de ce nu mai treceți pe la mine? Vino, mă, că vreau să-mi văd fata. Adu-mi puiul acasă.
-Domnule, ați greșit.”
Mă gândeam că omul fusese sfătuit de neuronii săi ce mestecau alcool să-și ia inima în dinți și să facă un apel către Costel. Ce puteam să fac? Nici de râs nu-mi venea. Claxoanele din jurul meu m-au făcut să tresar. O rază cărămizie mângâia un coș de gunoi vărsat pe trotuar. Sună telefonul.
„-Alo, tot dumneavoastră?
-Costel, de ce închizi, mă?
-Domnule, nu sunt Costel!
-Haideți, mă acasă, că vă aștept. Haideți…
-Cine sunteți?
-Hai, mă, veniți să stăm de vorbă.
-Unde să venim?
-În Larga, mă, la căşile voastre.
-Domnule, vă rog…”
Nici nu mi-am dat seama că se făcu seară de-a binelea. Mi s-a descărcat bateria. Afară, s-a mai răcorit un pic.
Costel, du-te, măi, acasă! Fă un om fericit!
Dialogul este real, cuvintele nu sunt reproduse cu exactitate. Povestirea, însă, este neschimbată.
