Scurtă scenetă sub „s” şi „ş”. Subiect: sex

Şase seara. Sâmbătă. Sediul societăţii Scorbura SA. Şeful studiază ştatele.  Sictirită, secretara sprijină scaunul. Sunt singuri, sastisiţi şi se simpatizează.
Secretara şopteşte suav.
– Şefuuu’, socotiţi?
Simandicos, şeful suceşte sprânceana.
– Să spunem…
– Şi sumele suie sau stagnează?
– Suie, sistematic.  Salariaţi sifilitici…
– Sunteţi suuuper-supărăcios, şefu’. Ş-aşa sexy…
– S-o spui şi soacră-mii.
– Sigur, sigur…
– Sictir!
Şeful se supără. Secretara surâde şiret şerpuindu-şi sandala. Subit, stinge sursa, scoate sacoul şi slăbeşte sutienul. Şeful stă surprins şi savurează-n semiîntuneric scena. Şase secunde şi siluetele se suprapun. Secretara stă sub şef, şeful sub secretară. Se succed. Sunete sufocate survolează spaţiul singuratic scufundat-n semiîntuneric. Şi… S-a sfârşit.
Şeful se scoală, se-mbracă şi şopteşte satisfăcut.
– S-o ştergem, şi se strecurară silenţios spre scări.

Noi votăm, voi nu gândiţi!

Românul s-a născut să fie şef. Şef, şefuţ, şefuloi, manager (mai nou), sunt apelative pe care băştinaşii carpatini şi bărăgănieni le adoră. Idealul în viaţă, pe lângă mocangeală sau tone de bani, este postura de a da ordine de pe ultima treaptă a societăţii şi a răspunde cu replici de genul „că aşa vreau eu”. Intrând în detalii, ordinul se execută, nu se discută.

Făcând o paralelă cu perioada acestor zile, am remarcat diverşi indivizi care îşi arogă dreptul de a da ordine. Cei care acuză dictatura, dictează. În plus de acest lucru, răpesc turmei dreptul de a discerne şi de a gândi în vreun fel. Sunt şefii supremi, liderii de haită, masculii alfa ai unei societăţi oricum plină de răni iar cei care le aspiră balele trebuie să-i ia ca model unic şi pozitiv. „Că aşa vreau eu” devine similar cu „aşa spun eu”, „aşa e cel mai bine”, „aşa trebuie”, „aşa, clar?”. Trăiţi, măreţilor!

Alegerile reprezintă opţiunea poporului de a-şi alege reprezentanţii legiuitori sau liderii de opinie. Alegerile dau ocazia electoratului să pună în balanţă cele bune şi cele rele, să-şi scarmene bine neuronii înainte de a consuma tuşul pe buletinul de vot. Alegerile, aşa cum spuneam, dau ocazia apariţiei unor noi şefi sau păstrarea celor vechi. Din păcate, există un circuit închis, în care şefii votează şefi. Nesimţirea de a dicta norodului cu cine să opteze nu este cu nimic mai presus decât dictatura politică. Şi când te gândeşti că aceşti oameni îşi autodeclară aura de salvatori ai neamului, pe cine să mai crezi?

Clădirea de birouri nu este acasă

   corporatieCăderea dictaturii comuniste a însemnat pentru România, la un moment dat, infuzia de corporaţii şi a stilului de muncă văzut în serialul Dallas, la începutul anilor ’90. Adică băieţii în costume, fezandaţi şi gagicile cu fustă şi sacou, cu ochelari şi mecle de intelectuali economişti. Corporatiştii s-au dezvoltat din ce în ce mai mult în ultimii ani, pentru unii dintre ei lucrul în clădirea de sticlă devenind un cult. Toate bune şi frumoase, alte mentalităţi, mod de lucru organizat, evaluare şi remunerare funcţie de performanţă. O vrabie rătăcită în bucătăria redacţiei ne spune să nu visăm la mălai…

   În marea parte a cazurilor, corporaţia vine de peste hotarele României iar cei care împart iniţial şpăgile sunt expaţii rămaşi tartori până la formarea unor giboni locali. Evident, stilul de lucru iniţiat de aceştia este unul similar cu raportul maimuţă-banană-dresor, drept urmare nu durează mult până când frustrările şi bârfele de la cafea încep să miroasă a gunoi. Nimic de spus, mai ales că pentru băştinaşi stilul de lucru nu se prea pupa cu mişcarea de glezne de până atunci. Ideea de bază rămâne că ai dreacu’ expaţi au venit să ne calce în picioare şi să ne trateze ca pe culegătorii de trestie. Vrabia îmi atrage din nou atenţia că exagerez…

   Schimbarea de direcţie se întâmplă în momentul în care primul român accede într-o funcţie privilegiată şi rezervată străinilor. Colegul de „suferinţă” al salahorilor închipuiţi devine, deodată, torţionarul de serviciu. Destule poveşti adunate de la lume, schimbă raportul de forţe între banană şi maimuţă, în sensul că expaţii se transformă în tablouri cu fundal albastru iar românii şefi apar doar în portrete pătate cu căcat. Nu este o generalizare, evident dar, din păcate, meteahna de a deţine neapărat punga cu directive este o trăsătură principală a „managerului” neaoş. Iar nevoia de a arăta cine poate umili cel mai mult se manifestă destul de des prin birourile firmelor capitaliste.

   Sărăcia, aşa cum o cunoaştem majoritatea dintre noi, a indus starea de a ţine strâns între dinţi  fiecare firimitură de lături întâlnită în cale. Ideea poate fi dezvoltată în dublu sens. Pe de o parte, băieţii cu urletele în dotare, nu scapă niciun moment în a-şi salva scaunul furnizor de potol iar pentru acest lucru utilizează toate mijloacele neortodoxe faţă de subordonaţi (şi nu numai). Pe de altă parte, însă, vina o putem atribui celor care înghit cu privirea în pământ sudălmile venite din susul scării ierarhice. Din păcate, prea puţini angajaţi reacţionează împotriva dejecţiilor la care sunt supuşi, apărându-şi drepturile legale. Aceeaşi nevoie de a-şi păstra sursa de venit îi opreşte în a stopa atitudinea mizeră a „şefilor” iar rezultatul este sistemul descris mai sus.

   Presupun că o reacţie, diplomată şi susţinută, în cazurile de abuz faţă de angajat ar putea domoli răbufnirile nejustificate şi umilitoare ale celor care duc subordonarea la nivel de tortură. Chiar dacă munca pentru care este plătit nu ar fi de partea celui abuzat, tot nu ar trebui permisă comunicarea de tip neanderthalian în relaţia şef-angajat. Până la urmă , nimeni nu este proprietatea nimănui iar societatea actuală are alte pretenţii. Sindicatele sunt o soluţie, poate, împotriva acestui fenomen dar şi aici se poate ajunge într-o altă extremă. Ar trebui, în primul rând, ca sistemul să fie desfiinţat de cei care îl întreţin. Ar fi utilă atitudinea curajoasă a celor care şi-o iau în barbă, fără a degenera în situaţii de prost gust. Resemnarea nu este o soluţie. Până la urmă, muşuroiul nu poate fi construit fără aportul lucrătorilor de bază.

Exerciţiu involuntar de sinceritate al lui Mircea Badea

Câinele de pază al „democraţiei” motăneşti, adică Mircea Badea, a avut iar un exces de zel în bătălia pe care o duce împotriva lui Traian Băsescu. De această dată, dumnealui a urmat exemplul jurnalistului Muntandar al-Zaidi, cel care şi-a aruncat şoşonii după George Bush. Bineînţeles, scena gândită de Mircică a fost una imaginară, în sensul că „dihorii” săi au fost aruncaţi simbolic, către un Traian Băsescu închipuit după ecran. Motivele care stau la baza acestei manifestări sunt cunoscute şi nu are rost să fie amintite aici.
Una peste alta, personajul angajat în reţeaua de Antene nu vede cu ochi buni viitorul spaţiului său de emisie, cel puţin nu în cadrul aceluiaşi trust. De altfel, pe blog-ul său, Badea bate nişte aluzii vis-a-vis de această chestiune, cauza fiind, printre altele, alianţa politică născută în aceste zile. Haide, bre nea Mircea, păi de ce ai motive de panică ? Ce legătură are politicul cu presa ? Sau, mă rog, ce legătură are politicul cu presa lui nea Voiculescu ? Şeful tău e un om corect, obiectiv şi nu intervine în colorarea opiniilor matale şi ale colegilor matale, nu ? Că dacă era aşa, sigur te luai şi de el şi-l dădeai de pământ…Care-i treaba, de fapt ? Aaa, spui că ţi-e frică de îngrădirile care ar putea să apară de acum înainte, că, vezi Doamne, presa îşi va pierde din drepturi şi că emisiunea pe care o faci tu de patru ani „cu chinuri” va intra în proces de alterare. Păi, stai un pic…Despre ce alterare vorbeşti ? Nu o să mai poţi a-ţi arunca năduful peste Băselu şi gloata sa ? De ce ? Cine te va opri ? Şeful tău…? Pentru că este în coaliţia de la putere acum ? Vezi, involuntar ai recunoscut…Pentru că dacă ţi-e frică de schimbarea de direcţie a sudălmilor matale doar pentru că Dănuţ intră la putere înseamnă că (până) acum, fiind membru al opoziţiei, patronul îţi trimitea mesaje cu un alt parfum. Parfum pe care pantofiorii tăi de frustrat l-au degajat cu brio către ţinta dictată tot de şeful tău. Şi chiar aşa, de ce ţi-e frică ? Mai sunt şi alţii de înjurat, acum în opoziţie, care-i problema ? Sau, fără să-ţi dai seama, ai început să o iei personal ?
Nu (mai) sunt un fan al preşedintelui României. Şi este foarte bine că oamenii politici, în general, sunt călcaţi în picioare de către jurnalişti (cu siguranţă merită toţi). Eu sunt de părere că ar trebui admonestaţi grobian de tot poporul, însă acesta este un alt subiect. Mă îngrijorează faptul că în România lui 2008 nu există presă independentă. Şi îmi creşte tensiunea observând acest fenomen, mai ales acum, la comemorarea morţilor din decembrie 1989. Sângele apă nu se face, la fel cum morţii sunt cu morţii iar viii sunt cu viii. Este deosebit de trist faptul că morţii de la „revoluţie” sunt degeaba, dacă privim din acest punct de vedere. Cine lecturează printre rândurile jurnalismului românesc, vede limpede slugărnicia afişată politic. Iar Mircea Badea, prin temerile sale, tocmai a demonstrat acest lucru.
 

Discuţiile unui şoarece corporatist, la punctul de fierbere

„Stimate şef, sunt în urmă cu multe lucruri. Am o listă întreagă de parcurs dar întârzierea nu se datorează, şi sunt sigur de asta, capacităţilor mele de a roade tot felul de dosare. Am reuşit să trag o linie pentru a cuantifica, într-un fel, realizările din ultimele săptămâni. Sunt de acord, lista rezultată este foarte scurtă. Nu, nici eu nu înţeleg de ce lista este atât de mică, raportată la perioada trecută. Probabil, pe undeva, timpul are o scurgere inutilă. Eu încă nu am găsit-o. Şi chiar aş vrea să descopăr defecţiunea pentru că îmi generează impresia de a da în gol, sentiment similar cu sexul când eşti rupt de beat, neplăcut de altfel. Paradoxal, deşi îmi doresc reducerea pauzei, în ideea de a reduce timpii petrecuţi la muncă, ar fi bine să avem la dispoziţie 24 de ore pentru finalizarea agendei zilnice. Măcar să ştim, eu şi alte rozătoare asemeni mie, că odată ajunşi acasă ne putem gândi relaxaţi la soţie/prietenă/soţ/amant/altele, putem mânca privind cu mintea în farfurie şi nu la clădirea corporaţiei, putem să ne propunem pentru a doua zi, după finele de program, o vizită la teatru sau în parc. Dar nu. Refuzul de socializare şi transcendere familială ne apasă până adormim, fie în faţa unui pahar de alcool, fie cu ochii pierduţi prin cameră. Planurile zilei următoare sunt altele şi au legătura exlusivă cu tabele, termene limită, cerinţe ale angajatorului. Întrebările de genul „tu nu faci, tinere, copii ?” au început să fie agasante. Nu, nu fac. Spermatozoizii mei au alte priorităţi. Nu au timp.Au alte dead-line-uri. Şi, din câte observ, agenda lor este făcută pentru un timp foarte îndelungat. Încep să cred că singura cale de acces la ei va fi cu programare.

Sintetizând, nu am reuşit să fac ultima cerinţă apărută în capul listei de priorităţi. Dar promit că o voi rezolva. Solemn, promit acest lucru. Va trebui să găsesc, mai întâi, un magazin cu timp. Ieftin şi mult. Cu neuroni la kilogram.”

 

Deocamdată, şoarecele corporatist mai lucrează în acelaşi loc. Şeful său a trecut cu vederea acest e-mail primit de la rozătoare, zâmbind pierdut. A mărit, în schimb, lista. La muncă, nu la întins mâna !