Misterul dispariţiei petelor solare, cauzat de cercetătorii de la Ariel

Ariel-pete-solareOamenii de ştiinţă par din ce în ce mai îngrijoraţi de dispariţia petelor solare de pe suprafaţa Soarelui, fenomen care i-a uimit pe astrofizicieni. Mai mult decât atât, Soarele emite o lumină mai caldă, mai proaspătă, mai catifelată.

„Nu ştim ce se întâmplă, nu mai putem trimite nave în spaţiu. Deşi Soarele pare mai curat acum, cine a făcut asta nu a strâns şi deşeurile spaţiale, care s-au aglomerat în jurul Pământului. Măcar să le fi ascuns sub stratul de ozon..”, s-au plâns specialiştii de la N.A.S.A.

În cele din urmă, misterul a fost elucidat. Se pare că un grup de cercetători de la producătorul detergentului Ariel au testat un nou produs care urma să fie lansat la următoarea eclipsă. „Ne-am gândit că rezolvasem deja cele 99 de pete, pe care detergenţii din generaţia veche le curăţau. Am vrut să încercăm ceva nou, revoluţionar.”, a spus purtătorul de cuvânt al companiei. „Acum ne gândim la un înălbitor care să cureţe găurile negre, dar nu vă pot da mai multe detalii.”, a concluzionat acesta.

Apel umanitar

Zilele trecute am fost nevoit să părăsesc bârlogul îmblânzit de suflul aerului condiţionat pentru a-mi rezolva câteva probleme administrative. Afară, aşa cum s-au panicat toate mijloacele media, soarele îşi făcea de cap cu bietul popor mioritic, aruncând suliţă după suliţă către asfalt, ridicându-l astfel în grad pe domnul Celsius.

Într-o atmosferă total ostilă nivelului meu psihic de suportabilitate, mă căzneam să ajung la punctul terminus al problemei de rezolvat, sperând să păstrez în cadrul structurii mele anatomice măcar un litru de apă. Orbit de fotonii aruncaţi de sorinel fără chibzuinţă, cu picioarele afundate în trotuar până la glezne şi cu hainele prespălate de vreo trei ori deja, observ în faţa mea o jumătate de familie, respectiv un nene cu progenitura sa. Domnul, condus la masa verde cu un sec 5-0 (sau demisec, poate) de către suma gradelor Celsius şi gradelor lui Bachus, ţinea kinderul de mână mai mult ca un contra-balans, încercând din răsputeri să urmeze o traiectorie rectilinie. O scenă deloc ieşită din comun pe scena republicii România.

Ce m-a răzvrătit a fost frântura de discuţie pe care am surprins-o în momentul în care am trecut pe lângă cei doi bipezi.

„-Tati, am mâncat prea mult?

-Taci, dă-te dreacu’!”

We are the Carpathian garden. Please save us.

Visul de după-masă

   Toropit de gradele domnului Celsius dar şi de exodul sângelui din creier către stomac (efect al unui prânz copios), am început să visez cu ochii deschişi la un loc în care să pot atinge cu adevărat starea pură de nimic. De a nu face nimic.

   Şi visul meu începe cu o plajă fină, pustie, calmă… Stau pe un şezlong pe malul apei, o apă turcoaz, limpede, călduţă iar valurile mă lovesc uşor peste genunchi, mângâindu-mi fiecare por al pielii. Soarele zâmbeşte blând către mine, învăluindu-mă cu atâta grijă încât să nu simt niciun fel de jenă din cauza lui. Din când în când o adiere suavă trece prin dreptul meu, scuturând-mi băluţa care mi s-a instalat în colţul gurii din momentul în care am început să gust nimicul…

…Şi stau. Stau pur şi simplu, fără să fac nimic. Lenea îmi cucereşte tot organismul, oferindu-mi noi viziuni asupra momentelor care necesită efort. Din acest motiv prefer să mă piş pe mine, lăsând urina să zburde pe picior în jos, spre apă, acolo unde marea o preia ca pe o soră mai mică. Valurile mă vor spăla, nu-mi fac griji… O, da, căcaţii care plutesc în juru-mi sunt tot ai mei, nici nu mai ştiu dacă de azi, de ieri sau de săptămâna trecută. Mai vechi nu au cum să fie, se ocupă marea de reciclare. Între timp, băluţele mi se scurg una după alta, la fel cum mi se scurg ochii către zare, către cer, către apă… Nu fac nimic. Absolut nimic.

   Mi-e sete. Nu pot să mă ridic. Nu vreau să mă ridic. Dar iată cum, făcând un semn discret cu un ochi, mă fac înţeles de o superbă roşcată cu ochii verzi şi sânii voluptoşi, care vine alergând spre mine, cu o bere rece în mână şi cu trupul unduit precum adierea suavă a vântului. Privesc tâmp către mirificul tablou din faţa mea şi-mi dau seama că de lene ce mi-e nu mi se ridică nimic sub pantaloni. Nu, nu e lenea de vină. Roşcata, fiind tot mai aproape acum, îmi dau seama că este David Hasselhoff care nu se unduie ci se împleticeşte prin apă, fiind beat. Berea rece există, însă, în mâna sa. La fel şi câteva alge care-i ies dintre dinţi. Da, deci de aia nu simt nimic în pantaloni.

    Şi stau în continuare. Un pic jenat acum, de Hasselhoff. E clar e timpul să mă ridic, deşi nu vreau. Aş mai lenevi aşa încă o sută de ani, cu băluţe, pipi, valuri blânde pe genunchi şi priviri tâmpe. Un vis frumos. Am ochii în lacrimi şi nu desluşesc silueta care se apropie agale de mine. Mă chinui să mă concentrez dar nu-mi iese. Cine mai este pe insula mea? Aha, acum văd.

„Băiatu’, nu cumperi un trandafir frumos pentru prietena lu’ matale? Ai un ban să-mi iau şi eu cocktail de la barul de pe plajă?”

Sfaturile unui anotimp ploios

Nu mă judeca.  Eu nu pot fi om de zăpadă tot timpul. Vara eu mă topesc. La căldură devin un pârâu care se prelinge dintre firidele unei stânci apăsate de înălțime și mă prăvălesc apoteotic peste fiecare bolovan apărut în albia destinului, până ajung sânge scurs în mare.

Nu mă privi. În spatele meu se ascunde un chip diabolic, rânjit, obosit de promisiuni idioate. Fiecare zâmbet pe care îl desenez este șters repede de valurile aruncate egoist de stăpânul unei vieți pentru care nu vreau să lupt.

Fugi de mine. Sunt umbra care bântuie visele unui drum fără final. Sunt imaginea unui vers recitat pe melodiile inimii, plin de candoare boemă, întemnițat pentru veșnicie în reveria zilelor ploioase. Sunt un gând care vine și pleacă…

Păsuiește-mă. Ignoră timpul care trece peste râpă și culege fiecare rază de soare care apare dintre nori. Eu încerc din răsputeri să readuc la viață floarea pe care mi-ai dăruit-o cu puritate. Lacrimile mele se vor transforma în sevă iar visele vor alunga fiecare pată de mucegai care macină brațele noastre.

Ajută-mă…Trage-mi cu putere dorul din mine, stoarce picăturile de lumină din ochi, omoară clipele de tristețe…Vorbește-mi, roagă-mă, ține-mă treaz, comprimă timpul, adună stelele, lipește cioburi, așteaptă-mă. Dă-mi un semn…

Două lumi

A fost o vreme când soarele era lumină

Iar noaptea strălucea senină

Secundele zburdau prin nori, deșert, pământ și apă,

Și viața nu vroia să treacă.

 

A fost un timp când stelele cereau iubire,

Călcând suav  a morții fire

Iar muzici se plimbau sub pleoapele murdare,

Să lase prin cearceaf o floare.

 

A fost un anotimp cu luni și seri de vară,

Cu stele ce plângeau pe seară,

Priveam la fiecare literă în șoaptă,

Atunci când scrisul era soartă.

 

Dar au venit balaurii și îngerii cei morți ,

Cu aripi desfrânate-n nopți,

Și gheața a călcat stăpână peste soare

Oprind corăbii peste mare.

 

O simfonie plină de suspine, pace,

Mă înconjoară și nu tace

Iar vesele, umbrele îmi spun viclean amor…

Știu, eu fără basme am să mor.

DSC_1938

Cugetări nocturne

Fumul de țigară este mai bun decât Moș Crăciun. Fumul de țigară există.

Muzica este mai frumoasă când plouă. Notele sunt precum picăturile.

Soarele arde mai puternic dimineața. Dimineața încep lucruri.

O cameră este mai încăpătoare decât un bloc. Blocul este gri.

Linia durează mai mult decât punctul. Punctul sprijină tot timpul.

Zâmbetul este mai parșiv decât vorba. Zâmbetul se ascunde.

Viața nu are răspuns. Moartea este o certitudine.

Un om plânge mai mult decât doi. În doi se vorbește.

Lumina distruge mai mult decât întunericul. Noaptea aduce odihnă.

Apa este mai nepăsătoare decât aerul. Apa poate ucide.

Sufletul moare înaintea trupului. Sufletul nu intră în comă.

Timpul este mai calculat decât destinul. Timpul are secunde.

Frigul acoperă iarba, soarele o arde.

Tristețea este mai caldă decât dragostea. Dragostea doare mai tare.

Cine este pesimist?

DSC_1816

Un gest poate aduce soare lângă noi

Sunt gesturi ale celor din jur care îți pot însenina ziua, exact când nu te aștepți. Cei din jur pot fi persoane a căror prezență este obișnuită dar pot fi și indivizi întâlniți aleatoriu și efemer. Important este că, prin momentul oferit ca o rază de soare pentru restul orelor din zi, rămân undeva, pitiți în memorie.

Într-o societate plină de invidii și suspiciune, simplul salut între vecinii aceleiași scări poate fi categorisit ca un eveniment rar și ieșit din comun. Fiecare își poartă gândurile, fiecare își respectă sau nu comunitatea (sau, să-i spunem vecinătatea). Deseori, dialogurile între locatarii unui bloc (și aici mă refer în mod special la București) sunt însoțite de cuvinte nu tocmai potrivite pentru a fi redate, având la bază diverse neînțelegeri, stupide de cele mai multe ori. Generațiile trecute, poate de șaptezeci sau optzeci de ani, mai pot povesti și îndruma cât de cât spre un comportament oarecum mai civilizat, asta dacă ar avea cine-i asculte. Cei care au crescut în mare parte numai la bloc, în cartierele gri și înghesuite, și-au pierdut orice formă  de înțelegere pentru cei din jur, pentru ideea de comunitate.

Gândurile acestea tulburi, cotidiene, mi-au fost spulberate ieri de un bătrân simpatic, întâlnit întâmplător în spatele blocului, în timp ce veneam spre casă. Îl văzusem cum, înainte să se intersecteze cu traiectoria mea, a salutat respectuos o tânără care își plimba cățelul, purtând un dialog scurt cu aceasta iar la finalul discuției, galant, s-a aplecat și i-a sărutat mâna. Un gest frumos, normal și primit cu o oarecare stângăcie de domnișoară. Zâmbind în fața scenei de dinaintea ochilor mei, am fost întrerupt de același bătrân care mi-a adresat, salutându-mă, câteva cuvinte. „Ce om gospodar aici, ajută la treburile casei! Așa, tinere, foarte bine. Să trăiești!”. Eu nu făceam altceva decât să duc două sau trei plase în mână, venind de la magazin. L-am salutat respectuos și am plecat spre blocul meu, mulțumit că mai există oameni normali, civilizați.

Nu vreau să fac un caz special din această întâmplare (deși, experiența de până acum mă face să-l consider un caz extrem de rar) însă încerc să-mi închipui de ce nu se leagă ideea de comunitate în urban. Îmi aduc aminte de copilărie și de oamenii întâlniți, educația primită și multitudinea de gesturi din societatea în care existam atunci iar tot ce văd este opusul a ceea ce se întâmplă acum. Faptul că, în lift, vecinul nu-mi răspunde la salut, mă face să mă gândesc dacă șansele de a vindeca societatea românească de aceste mizerii este reală. Soluția, însă, nu este ca de acum înainte eu să nu mai salut vecinul. Nu, îl voi saluta până când va spune și el un bună ziua. În acel moment, voi putea vorbi despre o schimbare în bine. Un exemplu individual, pe care ar trebui să-l proiectăm global. Sunt gesturi, cum ar fi salutul vecinilor, respectul față de bătrâni (în autobuze sau pe stradă), oferirea copiilor o înghețată, etc., care au devenit clișee deși, paradoxal, sunt rar întâlnite. Eu cred că le putem considera arme, pentru a oferi zâmbete și altora. Și, până nu încercăm, de unde vom putea știi că nu funcționează?