Bună dimineaţa, soartă!

Sunt convins că fiecare dimineaţă reprezintă pentru clasa muncitoare, indiferent de plantaţia unde fiecare îşi lasă firele de păr sau neuronii, un moment plin de voioşie, optimism şi abnegaţie faţă de sistemul care ne plăteşte pâinea de zi cu zi. Toţi participanţii la traficul matinal cotidian schimbă între ei priviri şi zâmbete de genul „dar vă rog, poftiţi dvs. primul pe zebră, ştiu că vă grăbiţi”, „haideţi, intraţi dvs. primul în autobuz”, „lăsaţi, iau eu următorul metrou”, gândindu-se în mod plăcut la faptul că pot munci, plăti taxe la stat şi întreţine o masă de alţi concetăţeni care au neşansa de a sta acasă şi a beneficia de ajutor de şomaj, chiar dacă ei, săracii, şi-ar dori cu tot dinadinsul să muncească din greu. Da, sunt convins că acest lucru nu se întâmplă niciodată.

Nu acelaşi crez îl manifestă, probabil, un grup de tineri pe care îi întâlnesc în fiecare dimineaţă, în drumul meu spre muncă, atunci când am ochii mijiţi de somn, şliţul descheiat uneori (mă grăbesc, dom’le), cămaşa semi-călcată luată orbeşte din dulap şi cu un somn în oase să-mi ajungă pentru o lună. Sunt tineri în toată forţa, capabili să pună umărul la orice muncă fizică (poate şi intelectuală), mustind a dorinţă de a face ceva în viaţă (sanchi!). Deocamdată ei trăiesc pe spatele altora ca mine şi cred că le convine de minune acest lucru. De fapt, cui nu i-ar conveni? De ce să-i condamnăm? Mai ales că ceea ce fac ei acum are legătură cu frumosul şi sensibilitatea: freacă menta la o florărie. Trei tineri frumoşi stau zi de zi la colţul străzii, împachetând din când în când un buchet de flori. Iar lumea se duce la muncă veselă, voioasă, optimistă. Pe dracu’.

Dacă aţi sti că ajutoarele sociale de la stat s-ar duce la aceşti tineri, ce aţi face? Şase-şase, poartă-n casă.

Ridicatul din umeri nu mai e la modă. Ridicaţi privirea.

 ridica-privirea În mentalul colectiv mioritic, ruperea de sculă domină de secole. Non-combatul vis-a-vis de fatalităţile cotidiene reprezintă o trăsătură de bază, accentuată de contextul social, cultural, economic. Şi, colac peste pupăză, soarta este vinovată pentru tot. Soarta reprezintă găselniţa tuturor evenimentelor negative întâlnite de-a lungul existenţei. Soarta este o zeitate neoficială care poate modela în orice fel ziua de mâine iar omul (românul în speţă) nu are cum să-i ţină piept. Falsa idee că orice am face, tot nu putem schimba ceea ce este deja scris (un clişeu devenit reper solid pentru majoritate) adânceşte şi mai mult rahatul în care ne scăldăm. Mai bine stăm resemnaţi şi ne trăim viaţa mizerabilă.

   Minţile odihnite obturează capacităţile cognitive. De ce ne-am şterge la cur dacă oricum ne căcăm iar? Această idee de bază este călăuza minţii româneşti prin negura în care rătăceşte zilnic. De ce să protestăm contra murdăriilor zilnice dacă, oricum, nu putem modifica tabloul general? Pentru că, până la urmă, aşa ne este destinul, să fim blestemaţi, nu? Din nou, soarta…Românului îi şade bine să se complacă, îl scuteşte de responsabilitate şi de chinul de mişca neuronii prin craniu. Mai bine suferinţă decât dorinţă. Mai bine umilinţă decât efort constructiv. Ne tot ascundem după ideea de căcat, încât am început să-l mâncăm.

   Lenea este un alt factor definitoriu pentru turma mioritică. Alături de clasica resemnare, puturoşenia îmbolnăveşte şi mai mult spiritul anchilozat al grămezii de creiere autoflagelate de propriile fecale. Ostracizarea celor care încă mai încearcă un strigăt de disperare se face, paradoxal, destul de organizat şi eficient, încât procesul de lichefiere mentală tinde către o  acoperire de 100%. Şi din nou, „asta e, n-ai ce face.”. Fals.

   Îmi doresc schimbarea de mentalităţi, aşa cum îşi doresc şi alţii aflaţi pe aceeaşi lungime de undă. În primul rând trebuie să trecem de blocajul acesta psihic şi ancestral cu destinul în rolul principal. Soarta o modelăm noi, părerile sunt ale noastre iar protestul trebuie să existe de fiecare dată când valorile o cer. Atitudinea proprie poate muta munţii din loc, atunci când este canalizată alături de alte râuri ideologice. Reînvierea dorinţei cumulată cu voinţa de a înlătura privitul în gol este o soluţie. O soluţie pe cât de simplă, pe atât de greu de găsit. Trebuie doar să ridicăm privirea.