Doar o şpagă să-ţi mai spun …

Într-o ţară în care legile firii şi valorile morale se regăsesc sugrumate de tărzăneii candidaţilor în pragul alegerilor, şpaga este pusă la un loc de cinste alături de Comăneci, Brâncuşi, Eminescu şi p##a lui Terente. Toţi o condamnă, toţi o văd ca prin ochii unui om supus la chimioterapie: drept cancer. Dar la fel ca şi adolescentele cu hormonii în gât şi dragostea pe limbă, toţi o practică. Sunt destui care ne înroşesc obrajiorii de pui de daci cu palme morale, dar care pentru a-şi etala cu mândrie etica dau şpagă să apară în faţa audiovizualului cu ajutorului tubului de 15, lcd-ului sau plasmei.

Dacă te opui, încercând să fii corect, refuzând să arunci banii pentru a-ţi asigura un bun pe care oricum îl meritai, eşti înghiţit de masa românilor precum un indonezian care se apară de tsunami cu o umbrelă. Din păcate în cei şapte ani de acasă ( acum au mai rămas doar patru, căci la cinci ani copilul învaţă cum să bea o bere la pet în câteva minute ajutându-se de un pai de la mcshit, la şase rupe ţigările şi plimbă cuiul pe buza inferioară precum tâmplarii, la şapte deja a avut în pat două vecine plus toate puicuţele din clasă) este învăţat indirect de multe ori, privind la acţiunile părinţilor, să ia şpaga drept un arhetip. Aceasta este şi una din cauzele, sunt prea multe, pentru care nu va fi eredicată nici cu tot arsenalul paramilitar.

Românul a ajuns să schimbe în câţiva ani ce nu au reuşit alţii în mii, este cea mai dominantă specie existentă. Dacă până acum fără oxigen şi apa mureai, iată că în România le poţi avea pe amândouă şi tot nu vei putea supravieţui fără şpagă.  O putem arunca în aceeaşi oală cu dependenţa de alcool, droguri, nimfomania ori cleptomania. O avem în sânge, trebuie doar activată. De bun augur ar fi să-i rezistăm cât putem. Eu nu mă complac, dacă mi se cere le voi şpaga prin numere, în toate găurile, cu orar nelimitat ca magazinul de cartier.

Drept concluzie voi apela la o vorbă a unui om amărât, simplitatea cuvintelor complementându-se perfect cu o gândire pură, corectă : ” Dacă vrei să fii drept şi fără cusur, ia şpaga şi fute-o-n cur !”.

Şpaga, celula de bază a societăţii

A da şpaga este acea acţiune pe care dacă nu o întreprinzi, te regăseşte în postura omului integru, cu buza umflată. Şpaga nu doare. Şpaga nici măcar nu înţeapă. Şpaga împacă pe toată lumea. Şpaga este suma de bani pe care o pretinzi atunci când vrei să fii om cu cineva. Şpaga îţi este pretinsă atunci când ai pretenţia ca cineva să fie om cu tine. Şpaga este o practică mutuală.

Şpaga se numără printre primele lucruri pe care le învaţă un occidental atunci când ajunge în România. Şpaga nu are culoare sau naţionalitate. Şpaga poate prinde rădăcini oriunde. Şpaga se asumă ca prim semn al adaptabilităţii.

Şpaga este cel mai eficace catalizator. Şpaga reduce considerabil timpii de aşteptare. Şpaga ajută la o mai bună desfăşurare a lucrurilor. Şpaga te translatează instant în centrul atenţiei. Şpaga te scoate la liman. Şpaga este cel mai scurt drum către reuşită.

Şpaga aduce după sine acea infracţiune inexistentă. Şpaga e unul dintre cele mai uzitate semne de punctuaţie strecurate printre literele legii. Şpaga este liantul. Şpaga este exact suma de bani de care ai nevoie pentru a putea da şpagă mai departe. Şpaga a dobândit o nepreţuită calitate, şi anume mimetismul. Şpaga poate lua subit forma unui comision, unui onorariu, unei mici atenţii. Şpaga te uşurează atunci când o dai. Şpaga te înnobilează atunci când o iei. Şpaga poate urca până la cel mai înalt nivel socio-politic. Şpaga te ridică. Şpaga te coboară doar dacă eşti fraier.

Şpaga se dă înainte pentru ca bunele intenţii să fie evidente. Şpagă se percepe după, doar între oameni de încredere. Şpaga este acea sumă de bani pe care dacă nu apuci să o dai celui care ţi-a făcut deja favorul, te aduce în situaţia de a te simţi ca ultimul nesimţit ordinar. Şpaga e o formă de recunoştinţă. Şpaga se refuză în primă instanţă, invocând formal deranjul care nu era necesar. Şpaga se acceptă apoi, întocmai pentru a nu-l leza pe cel căruia îi face plăcere să ţi-o ofere. Şpaga nu se refuză. Şpaga ţi se cuvine.

În urma “Morţii domnului Lăzărescu“

După ce am văzut Moartea domnului Lăzărescu cu ochii, am simţit o amărăciune care îmi inunda tot corpul. A fost un sentiment care s-a amplificat treptat, treptat pe măsură ce bolnavul îşi urma neajutorat retragerea din scena vieţii, condamnat la indiferenţă. Nimic din cele surprinse de regizor nu a fost exagerat.
Toate hibele unui sistem medical putred care au făcut posibilă consumare acelei drame a bolnavului plimbat de la un spital la altul, toate aceste lipsuri şi-au găsit deja loc, în mintea oricărui posibil muşteriu al acestui sistem imperfect, într-un imperiu al resemnării. Şi nu de puţine ori întâlnirile cu sistemul medical românesc, dar nu numai, se reduc în toată gradoarea lor la un decor de-al lui Kafka în care personajul principal, oricare dintre plătitorii asigurărilor medicale, dă piept cu implacabilitatea dar şi cu însăşi inutilitatea bine făcută.

Ce s-a întâmplat vineri la Slatina cu bărbatul de 62 de ani care a murit după ce a fost plimbat patru ore de la o secţie la alta, întocmai ca protagonistul din filmul lui Cristi Puiu, nu scoate în evidenţă decât un alt episod al crimei mascate cu premeditare. Este de incidenţa penalului ca un medic să refuze dreptul la viaţă al unui pacient prin pură indiferenţă. Iar cinismul şi lipsa oricărei fărâme de umanitate ale unor medici sunt de-a dreptul înfiorătoare. Sunt perfect de acord că meseria de medic să dezumanizează. Este o măsură de precauţie pe care fiecare practicant al meseriei acesteia e nevoie să şi-o ia. Nu ai cum să fi receptiv şi să te laşi copleşit de problemele tuturor pacienţilor. Orice medic ar claca emoţional la câte drame trec prin faţa lui. Ca medic e firesc să vezi lucrurile detaşat. Dar de la o atitudine distantă deloc privată de profesionalism până la indiferenţa în serviciu este un hău imens. Un hău care s-ar umple cu ani buni de închisoare.

În cazul petrecut la Slatina, o comisie de anchetă s-a instituit imediat ce vestea privind condiţiile inumane ale morţii unui pacient s-a transformat în ştire. Şi au căzut şi capete, cu toate că toţi cei implicaţi în aceast caz au susţinut cu tărie că şi-au îndeplinit întocmai atribuţiile. Faptul că s-a aşteptat o oră şi jumătate confirmarea că pacientul are asigurare medicală a fost considerat o măsură procedurală firească de cel ce a pus-o în practică.

Dar şapte destituiri din functie nu pot acoperi neglijenţa ce a condus la moarte unui om. Toate măsurile drastice, care de altfel se impuneau, şi toate acuzele vehemente ale unui ministru al sănatăţii absolut siderat nu au anvergura morală să acopere cele întâmplate. Nu pot face uitate nici măcar actele similare care s-au petrecut în anii precedenţi în acelaşi cadru având în mijloc personaje din rândul aceloraşi medici, pentru că nu mai departe de anul trecut un copil rom în vârstă de un an şi jumătate, singurul supravieţuitor al unui incendiu, a fost plimbat timp de o oră de la o secţie la alta din cauza unui medic care a refuzat internarea sa pe raţiuni rasiale, în acelaşi registru alt medic, ortoped, fiind reclamat că ar fi folosit în timpul unei operaţii un cleşte de tăiat sârmă. Şi câte şi mai câte cazuri similare or mai aştepta să iasă la iveală. Revoltător este că în aproape fiecare situaţie e nevoie de o nenorocire mult mai mare pentru ca ele să fie auzite de cine trebuie şi ca cei vinovaţi să fie traşi la răspundere.

Şi acum vine întrebarea: când sunteţi parte dintr-un sistem sanitar ca cel blamat până acum, cum preferaţi să acţionaţi în situaţia unei extreme urgenţe? Să bagaţi plicuri cu bani în buzunarele doctorilor pentru a le câştiga atenţia sau să refuzaţi încurajarea dării de şpagă, lăsându-i pe ei să-şi facă treaba cum ştiu mai bine? Când şi unde se va rupe cercul ăsta vicios?

Feriţi-vă de măgăruş ! Pardon, feriţi-vă de cal !

Dom’le, cine spune că poliţia nu-şi face treaba, se înşeală. Vigilenţa acestor apărători ai legii este, de multe ori, invers proporţională cu valoarea absolută a IQ-ului dumnealor. Printre actele de stoicism ale purtătorilor de capete de tinichea se numără, mai recent, recoltarea de probe pentru stabilirea alcoolemiei unui cal. Cal care, se spune în ziarul de turmă, ar fi accidentat un bătrân în timp ce conducea căruţa. Eu acum stau şi mă întreb care ar putea fi urmările acestui fapt. Probabil calului îi va fi suspendat permisul de conducere al oricărui fel de atelaj, i se va deschide dosar penal şi ar putea fi obligat să plătească despăgubiri familiei victimei. Ca să nu mai zic de faptul că îl paşte închisoarea. Bineînţeles, dacă ar fi vreun cal de mahăr totul s-ar putea muşamaliza iar animalul ar scăpa doar cu o amendă simbolică, urmând să terorizeze în continuare uliţele patriei. Mă bazez, totuşi, pe integritatea poliţiştilor care, sunt convins, nu ar accepta niciun fel de şpagă (saci de ovăz sau baloţi de fân, probabil) şi ar face tot posibilul să ajute inclusiv procurorii în rezolvarea temeinică a acestui caz. Până una alta, pentru pietonii de tip victime, pericolul se schimbă: caii-putere pot deveni, iată, doar simpli cai.