Din ciclul “CU TELEVIZORU’…”

• Brusturi media, Promo •

Am primit pe adresa redacției opinia unui cititor, revoltat de prostiile care apar pe la diverse televiziuni. Omul dorește atât de mult să spună lumii ce-l enervează încât ne-a promis o centură din aceea cu tuburi C4 agățate de ea, dacă nu oferim și altora criticile sale. Poți să nu cedezi în fața unui asemenea gest de dragoste? Nu poți. Așa că, luați și voi:

“Printre activități uzuale aferente aproape oricărui om de pe planeta Pământ, fără a ne băga în geopolitică, atunci când individul scapă seara/noaptea de locul de muncă și ajunge acasă, după activitățile ritualice precum spălatul pe mâini, dușul de sterilizare și masa de seară, începe să-și ocupe cele două sau trei ore care i-au mai rămas până la levitația către pătuț cu diverse emisiuni de entertaiment. Fiind și eu locuitor al acestei planete, nu pot să mă dezic de acest itinerar. În ultimul timp, cu ocazia peregrinărilor înlesnite de telecomandă  printre posturile tv oferite cu o generozitate contra cost de către operatorul de cablu la care sunt abonat, am început să descopăr, fie la aceasi oră sau la ore și în zile diferite, mai multe emisiuni cu denumiri diverse dar cu formate identice și, cel mai rău și mai rău, având (prin rotație) aceași invitați.

Vreau să amintesc pe scurt de trei emisiuni, cărora nu le voi da numele ci doar voi căuta să le pomenesc cu câte un apelativ simpatic, zic eu, cu formate care se întrepătrund și care au același tip de început, desfășurare și final.

Rețeta este următoarea : se iau câteva VIP-uri, vedete, persoane publice, etc.,  oricum, criteriile includerii lor în respectivele categorii amintite anterior sunt destul de îndoielnice și cel mult le putem spune personaje. Să continuăm, respectivele VIP-uri, scuzați, vorbeam de “personaje”,  sunt puse într-o continuă și perpetuă competiție, al cărui scop nu ar putea  fi altul decât, normal, să fie cel mai bun.

Reușim să vedem personaje obișnuite cu shaorma și cu kebab ajunse în postura de a eșua pregătind cel mai banal fel de mâncare. Dâm peste personaje care apar ștergând praful sau curățind cartofi ori strângând balega de vacă sau mulgând-o, mirate și revoltate  de ce trebuie să presteze pentru câțiva bănuți și puțină vizibilitate pe sticlă. Se poartă de parcă ar fi beneficiat de apartenența la nu știu ce mare familie nobiliară, obișnuiți să fie înconjurați și serviți de zeci de servitori. Pentru majoritatea lor, din păcate pentru ei, trezirea va fi crudă, o vor face în dormitorul apartamentului de două camere pe care îl dețin sau, și mai rău, l-au închiriat, aflat la etajul nouă al unui imobil cu zece etaje și a cărui intrare este sufocată de pubele pline ochi cu gunoi.

Cea mai tare mi s-a părut o emisiune prezentă la un anumit kanal, în care am văzut aceleași vedete care au cam apărut cam pe la toate emisiunile de gen, e drept  că în episoade diferite. Scena… o casă de pământ și terenul din jur, neîngrijit, nici măcar o tufă de pătrunjel sau o ceapă,  câțiva copăcei, o mare nevoie de un gard și un râu prin apropiere care, mai mult decât probabil, juca rol de canalizare și sursă de pește. Gazdele, o familie de țigani din cei mai rudimentari, cu un așa zis bulibașă în rol principal, de mentor plin de înțelepciune. Personaje, un tip C.R.B.L. și solistul de la Parlament, funny (nu știu de ce) și umilitor sau poate nu, lor li s-a părut că e cool să dai de mâncare la cai, să mături bătătura, să speli de căcat pe puradei și să stai drept în fața bulibașei.

Pe cuvântul meu că nu știu ce emisiune aș putea să cer în prime-time, habar nu am, dar parcă nu prea mă interesează să văd așa ceva, mi se pare josnic și pentru cine se uită și pentru cine le realizează, mai puțin pentru bulibașă.

Dar ce nu face omu’ pentru câteva sute de euro… Slavă Domnului că vin alegerile și mai scot și ei un ban, criza asta le-a cam pus capac. Inspirație nu mai au, făcând loc cheliei și burții, căci vocea și mușchii i-au cam lăsat. La naiba! Televiziunile sunt în goană după audiență, la naiba!

Recomand să vă uitați atunci când sunteți în căutare de grețuri, stări de vomă, scârbă, silă…”.

Cititorul nostru și autorul textului de mai sus, domnul Robert Dunăvățu, ne-a rugat să nu-i dezvăluim numele pentru că nu-l interesează faima. Hai, dom’le, fii serios, crezi că pe noi ne interesează?

Vis de Oscar(a) II

• Idei fertile •

Urmărit de propriile-mi temeri personificate în gardieni plini de suspiciune şi căzut victimă unei stranii translucidităţi temporale, nimerisem cu totul arbitrar printr-o uşă a minţii în toiul unei inedite partide de pocher pe deocheatelea. Protagonistele, patru la număr, dispuse fiecare pe câte o latură a dreptunghiului ce încadra masa de joc, urmăreau nemişcate cursul jocului, fără a schiţa măcar o grimasă, lăsând senzaţia că sunt participante cu drepturi depline la un ritual obscur. La sfârşitul fiecărei mâini, câştigătoarea, cu ochii strâns închişi, vânturându-şi mâinile necontrolat în încercarea sa de a stabili o punte energetică cu fiecare dintre perdante – interconectare energetică sau însuşi deochiul – se domolea subit, afişând un aer triumfător, imediat ce procesul era complet, lăsând răgaz aşa-ziselor sale victime să îşi revină, în timp ce sorbea cu sete dintr-o ţigară proaspăt aprinsă. Acestea din urmă se repezeau instantaneu la ceştile pline cu oţet, aşezate în stânga fiecăreia. După ce trăgeau adânc în piept aerul îmbâcsit de vaporii de oţet emanaţi în gura ceştilor, începeau să-şi spună şoptit descântece una alteia, ţinându-se de mâini într-un triunghi al alinării. Apoi, începeau un nou joc, repetând iar şi iar aceiaşi paşi, aceleaşi mişcări.
Tot urmărind să descifrez ce se petrecea în sufrageria în care holul îngust, unde îmi găsisem temporar refugiul, se izbea parcă de opacitatea uşii întredeschise, am zărit, în colţul diametral opus al camerei în care cele patru jucătoare – prizoniere ale senectuţii – decartau în voie, agăţat de perete, un televizor. Masa pe care lâncezea de obicei carcasa din material plastic prevăzută cu un ecran plat, servea în acele momente drept spaţiu de joc duduilor în transă cartoforă. Foarte bizar mi s-a părul mecanismul de prindere al acestuia de peretele îngălbenit de fumul vâscos al tutunului. Barza, care normal ar fi trebuit să-şi găsească în linişte locul pe milieul cu boabe de struguri de pe televizor, era fixată cu soclul său îngust pe perete, concurând parcă noţiunea de perpendicularitate emanată docil de colţurile camerei. Ciocul lunguieţ îi era îndreptat în sus, iar penele îi stăteau înfoiate, susţinând la unison un protest tacit iscat de supliciul alimentat de noua sa funcţie extra-decorativă.
Forţa de gravitaţie cu care acţiona măgăoaia electronică asupra berzei din porţelan era anulată de priza acesteia cu peretele, datorată în bună măsură adezivului întrebuinţat. M-am gândit că nu putea fi altceva decât pelicanol acvatic, o combinaţie onirică obţinută dintr-un amestec de salivă de pelican şi spermă de balenă ucigaşă.
La televizor, cadrele se derulau fulminant într-un caleidoscop de nedesluşit al culorilor. După câteva secunde în care am încercat să focalizez, am început să disting puţin câte puţin personajele ce se derulau într-o goană nebună pe ecran. Primele indicii lăsau să se înţeleagă că era vorba despre un film de desen animat. Când imaginea se limpezi cât de cât, l-am putut identifica pe Pluto, câinele slăbănog, care alerga în zigzaguri în jurul unei ciudăţenii cu o înfăţişare nemaivăzută rămasă inertă, ridicând în urma-i un praf înecăcios ce dădea senzaţia că era principala sursă a fumului din cameră. Brusc, ca şi cum o revelaţie îmi inundase tot corpul, am ştiut că ciudăţenia hăituită de Pluto, câinele slăbănog, nu era altceva decât o drupie!!!

Vis de Oscar(a) III —>

Cutezători în anul 2000

• Cronici de film şi teatru •

De multă vreme nu am mai savurat un film la tv. Că nu s-au mai difuzat sau că nu am fost eu pe fază nu cunosc exact şi oricum nu are nicio importanţă; gusturile cinefililor variază, iar noţiunile de film bun şi de film slab sunt irelevante câtă vreme un film reuşeşte să mişte ceva în tine.

Weekend-ul trecut am revăzut pentru a treia oară, parcă cu o şi mai mare plăcere, filmul lui Cristian Mungiu, Occident. O serie de cadre tragicomice ce transfochează momente din viaţa unor personaje pe care anul 2000 încă i-a prins între graniţele unei ţări proaspăt dedată democraţiei şi valorilor occidentale, pe numele ei din buletin, România. Tema filmului se învârte în jurul ideii emigrării în occident, în căutarea mai binelui, a unor tineri pe care revoluţia din ‘89 i-a prins cu cravata de pionier la gât. Occident oferă însă mult mai mult privitorului. Este un film în care orice cadru şi orice replică transmit; nimic nu este ales întâmplător de către regizor; jocul actorilor excelează la rându-i.

Cu un scenariu fragmetar, care nu este dispus cronologic – un artificiu tehnic inspirat şi reuşit, regizorul izbuteşte să îmbine destinul unor personaje – cu decepţiile şi aspiraţiile lor, menţinând acţiunea în limitele pertinente ale cotidianului de la finele mileniului trecut.

Filmul parcă se vrea o replică actuală lucidă a melodiei Pionierii – Noi în anul 2000, inspirat aleasă pentru a susţine coloana sonoră, melodie pe care v-o propun spre audiţie: