Douăzeci

Acum douăzeci de ani era iarnă, frig, zăpadă murdară.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani erau blocuri nespălate, garduri metalice, ochi ascunşi după vizor.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani aveam furie şi un morman de săgeţi otrăvite pentru lideri. Astăzi ni se întâmplă acelaşi lucru.

Acum douăzeci de ani vedeam suflete străvezii pe trotuar, cu cearcăne şi priviri în gol.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani nu alegeam.

Astăzi nu avem ce.

Acum douăzeci de ani ne era frig în case.

Astăzi întrerupem racordarea la căldură.

Acum douăzeci de ani eram asaltaţi de colinde cu desenul tristeţii în ochi.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani ne băteam pentru carne, numărând firavi resursele din portofel.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani speram într-un viitor luminos, urând prezentul.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani nu ne regăseam în lucruri frumoase.

Astăzi facem la fel.

 

Acum douăzeci de ani aveam 11 ani.

Astăzi am la fel.

 

20

Dincolo

dincolo

O cameră gri, cu pereți negri spre bază și cu o fereastră având draperia obosită de apus, adăpostește egoist sfârșitul unui vis. Pe un pat încovoiat de gânduri sărace, ascuns undeva afară din calea ferestrei, Filip privește înalt către tavan, căutând încăpățânat cerul de dincolo. Ușa metalică groasă, în ton cu singura piesă de mobilier-un raft ruginit, cu două sertare-îi blochează orice tentativă de a găsi timpul uitat afară. Filip simte cum mirosul fad de mucegai îl năpădește ușor dar pare împăcat cu ideea de frig, ucigând fiecare lacrimă cre încearcă să-i spele obrazul apăsat de trecut. E singur, așa cum diabolic și-a dorit în adâncul său toată viață. Luminile din drumu-i au fost stinse rând pe rând de sorți iar acum este aproape de a se opri și el. Boala care și-a găsit sursa de putere în gâtul său îi oferă șansa unui final crud, plin de monștri iar Filip îl așteaptă mut.

Când a pășit pentru prima oară la mormântul iubitei sale, Filip s-a închipuit într-o viață paralelă, în care trebuia să plătească toate polițele datoare norocului de până atunci și din care spera să iasă cât mai curând. Nu a fost așa. Au trecut mai bine de doi ani până a realizat că jumătate din el a murit. În tot acest timp nopți fără culoare și pline de fantasme de necuprins i-au modelat fiecare clipă a existenței. Deja, în universul lui din ce în ce mai greu de pătruns, iarna părea că devine zâna stăpână, înghețându-i forțat orice colțișor inundat de imaginea trecutului. Fiecare zi devenise o speranță a finalului de drum. Fără să-și dea seama, doamna rece a nopții era din ce în ce mai aproape.

Durerea fizică a secat din Filip orice urmă de om iar îngerul său îl chinuie încă, refuzând să-i pună mâna peste pleoape. În mintea lui totul e gri, întocmai ca zidurile camerei, apus după apus, minut după minut și geamăt după geamăt. Filip caută neobosit înaltul, ultima speranță rămasă  ancorată în privirea lui seacă. A lăsat totul departe, ștergând fiecare urmă a pașilor desenați pe calea albă din spatele ochilor săi. Cu fiecare răsărit, zidurile se apropie din ce în ce mai mult de de el, sufocând în tăcere vreun cuvânt uitat pe margine de gând. Deasupra, tavanul se încăpățânează să rămână la locul lui. Mai urmează încă o noapte…

Ultima floare își găsi drumul către creștetul acoperit de pământ al lui Filip. Un nor rătăcit de vânturi lăsă un strop de durere peste peisajul încărcat de cruci, căutând mai apoi un alt tablou secătuit de viață. Filip, fericit în adâncuri, și-a regăsit primăvara părăsită în amintiri. Apusul, ușor, se întinde peste orizont, semănând liniște în cer. Filip, triumfător, a învins.

Trecut a fost, prezent se uită

 

   De-a lungul istoriei, așa cum ne spun manualele și documentele mărturie în timp, românii și-au dorit la un moment dat unirea sub un singur simbol. Indiferent de mișcările politice, istorice sau sociale, este cert faptul că, cel puțin în ultimul secol, dorința de abordare a unui singur drapel în toate provinciile majoritar populate de români a fost una sinceră și izvorâtă din suflet. Exista pe atunci patriotismul pur, afișat cu mândrie și dus până în mijlocul războaielor. Au existat eroi cu adevărat, a existat și recunoștința față de sacrificiul suprem al acestora. Valorile erau prețuite altfel, imaginea lor era alta. Spiritul care ține un popor legat și îl îndrumă către progres este mânat tocmai de crezul în valorile proprii.

   România se află astăzi într-un impas ideologic și nu numai. Se află la o răscruce de drumuri, niciunul pavat cu soare. Ruptura de trecut este din ce în ce mai acută. Din păcate, îngropăm și trecutul glorios, împreună cu personajele care au pus umărul la construcția acestuia. Anii crânceni ai comunismului au rescris sistemul de valori al nației iar cei douăzeci de ani de prost-înțeleasa libertate au fărâmat orice bulgăre de respect pentru eroii din trecut. Ceea ce nu ne miră, urmărind personajele din jur. Trist este faptul că fenomenul se acutizează și nu de multe ori îmi pun întrebarea dacă efortul de reîntregire a granițelor a meritat, indiferent de contextul timpurilor trecute. Iar generațiile care vin se vor raporta doar la clovnii prezentului, cei care își asumă rolul de protectori de neam.

   Zilele trecute am (re)descoperit câteva omagii aduse sufletelor jertfite pentru un țel nobil. Urmele vremii, cu bune și cu rele, sunt impregnate de către ploi și vânturi. Vom avea o șansă în momentul în care oricare dintre români va vărsa o lacrimă privindu-le. Personal, nu cred că acest lucru se va mai întâmpla.

Viitorul ţării sună punk-rock

Acum câţiva ani, eram criticaţi pentru că aveam blue-jeanşii rupţi în genunchi. Acum, ucenicii celor care nu înţelegeau fenomenul umblă în acelaşi fel. Iarăşi, în acele timpuri, aceeiaşi humanoizi ne scuipau pentru cerceii purtaţi în urechi. Astăzi, accesoriile cu pricina au ajuns chiar şi în locuri greu accesibile pentru soare. Pletele, crestele erau arătate cu degetul şi înţepate de priviri răutăcioase. În prezent, nu se poate fără. Diferenţa a rămas în cultural. Orizontul nu-mi dezvăluie această linie. Mi-aş dori, păstrând acelaşi sentiment al perpetuării unor fapte din trecut, să văd la susţinătorii utopici ai viitorului aceeaşi privire a zâmbăreţilor bohemi din trecutul drag mie. Poate, urmărind aceeaşi logică naivă, o să mi-i închipui ascultând Della Reese, la o felie de unt cu pâine, la final de seară. Poate, în aceeaşi închipuire disperată, viitorul o să arate bine. Simplu de bine.

Amintiri de glob

Probabil, odata cu trecerea timpului, anumite imagini din trecut devin tot mai puternice. Intamplari, vechi obiceiuri, sunete, miresme, toate adunate intr-un simplu gand ce-ti da palpitatii dulci cand afara este iarna. Uneori vrei sa le lasi mostenire desi cateodata nici nu conteaza cui. Le aduni in globul tau de cristal si le visezi in noptile ploioase.

   Te gandesti la primaverile de odinioara, cand florile iti zambeau timpuriu din copacii aflati tot timpul in drumul tau. Mirosul ierbii proaspat cosite care iti dadea viata fiecarui fir cazut pe tarana…Si cum erau merindele infulecate la umbra unui copac aflat langa gramada de fan…Apoi, gandeste-te cum alergai si te ascundeai sub covorul rosiatic de toamna, cladit cu fosnet de arborii ramasi dezgoliti si melancolici, parca. Si cum asteptai prima zapada, uitandu-te in fiecare zi pe fereastra, hotarat sa anunti tu primul fulg. Veneau, pe rand, bradul si podoabele sale de Craciun, comorile ascunse sub cetina , sania invelita in patura bunicului..Si peste toate domneste bucataria bunicii, totdeauna plina de povesti si caldura…

   …Aduna-le in glob si ai grija de el. Uneori, este darul tau cel mai de pret